Viitorul modei: femeia obişnuită ia locul manechinului perfect

„Slink“ este o publicaţie britanică lansată recent ce îndrăzneşte să iasă din tiparele convenţionalului printr-un concept nou: o revistă de modă adresată femeilor... cu greutate. Încurajată sau contestată, iniţiativa este o treaptă în evoluţia modei, care coboară de pe scena top-modelelor în realitatea cotidiană a omului obişnuit.

O publicaţie realistă, pentru femeile din viaţa reală, aşa se vrea „Slink“, revista de modă atipică pentru societatea actuală. Sub deviza „Stilizează-ţi formele şi adu moda în viaţa ta“, Rivkie-Baum, redactorul-şef, vrea să aducă în prim-plan un nou trend, un cult pentru frumuseţea şi stilul ce nu ţin cont de formă şi mărime, ci de bun gust şi de feminitate.

Însă de unde a pornit ideea? Într-un interviu pentru „The Guardian“, Rivkie povesteşte că, după ce a absolvit London College of Fashion, a lucrat ca stilist pentru diverse publicaţii. Însă după ce s-a angajat ca vânzătoare într-un butic ce comercializa haine plus-size , şi-a dat seama că există un public larg de femei care nu se încadrează în profilul-stereotip al modei, motiv pentru care sunt refuzate de media.

„Revistele glossy nu sunt interesate de ele şi disociază luxul şi inspiraţia de aceste femei. Am văzut reviste europene adresate femeilor cu forme, însă nu mi-au plăcut editorialele şi am considerat că, dacă le stilizez şi le fotografiez la fel cum moda procedează şi cu femeile suple, pot face o treabă mai bună“, explică editorul. 

Pentru Rivkie propriul corp a fost un punct de pornire (poartă mărimea 46-48, însă de-a lungul timpului a oscilat între 42 şi 52). „Am lucrat în industria modei şi am citit toate revistele glossy. Am considerat că pot face o revistă care le arată pe femei indiferent de mărimea lor“, adaugă aceasta. Totuşi, Rivkie e conştientă că nu-i va fi uşor să se lupte cu tiparele sociale.

Femeile au nevoie de o imagine reprezentativă

Reacţia publicului nu a întârziat să apară, iar „Slink“ a fost primită cu braţele deschise de cititoarele care aveau nevoie de o publicaţie ce rezonează cu imaginea şi stilul lor de viaţă. „Am primit un mail de la o cititoare care m-a făcut să plâng. Doamna mi-a mărturisit că avea mărimea 44 şi se simţea la capătul puterilor, dar «Slink» a ajutat-o. Femeile grase care află de existenţa noastră ne iubesc“, a mărturisit Rivkie.
Iniţiativa are succes la public şi pentru că deschide orizonturi noi. „Moda a pus o barieră între ea însăşi şi femeile obişnuite. De la slabe, cu forme sau grase, oamenii au trupuri diferite, iar contrastul dintre femeile din reclame şi cele obişnuite este atât de mare, încât femeile nu se mai simt bine în propria piele“, explică Sakina, blogger de modă.

Cine se opune?

Schimbarea conceptului în modă înseamnă schimbarea mentalităţilor, dar şi a unui întreg sistem social. După cum era de aşteptat, dificultăţile au apărut chiar de la început şi vin chiar de la companiile ce refuză să-şi asocieze brandul cu imaginea unei femei grase. „Vânzătorii de mărimi XL şi-au oferit serviciile, dar sunt frustrată că brandurile nu sunt interesate de publicitate. Unele companii au refuzat să creeze haine ce depăşesc mărimea 52, ceea ce mă limitează atunci când vreau să produc şi să-mi expun ulterior creaţia în faţa cititorilor“, explică Rivki.

Refuzul de a face modă pentru femei obişnuite este o problemă mai veche. De exemplu, în 2004, designerul german Karl Lagerfeld (76 de ani) a încetat să mai colaboreze cu H&M pentru că suedezii i-au reprodus linia vestimentară şi în mărimi mai mari. „Creaţiile mele sunt pentru oameni supli“, a declarat Lagerfeld care cu numai doi ani în urmă reuşise să slăbească 42 de kilograme. „Mumiile grase stau în faţa televizorului cu pungile de chipsuri şi spun că modelele suple sunt urâte“, a adăugat Lagerfeld care consideră că moda înseamnă „vis şi iluzii“ - şi nu realitate.

Cu toate acestea, editorul „Slink“ înţelege reticenţa publicului. „Femeile grase sunt foarte stigmatizate, iar media le blamează. În plus, e mai dificil să stilizezi un model XL, iar asta devine o provocare pentru ei“, justifică Rivki.  

Pe de altă parte, publicul nu mai acceptă minciuna, iar dovadă stă şi campania L’Oreal pentru produse anti-îmbătrânire. Aceasta a fost interzisă pentru că pielea actriţei din reclamă semăna mai degrabă cu cea a unei adolescente decât a unei vârstnice. 

Imperfecţiunile sunt noua perfecţiune 

Deşi corpul femeii obişnuite este aproape absent din media (care încă mai apelează la mirajul frumuseţii impecabile), de-a lungul timpului moda s-a schimbat. Odată cu apariţia  fotomodelelor XL precum Hayley Morley, Laura Catterall şi Gwyneth Harrison, femeile au început să adopte o imagine mai realistă despre cum trebuie să arate trupurile lor.

Un exemplu este şi campania Dove Real Beauty, care se adresează femeilor obişnuite din lumea întreagă şi promovează feminitatea şi încrederea în sine, dincolo de standardele de frumuseţe. Un alt pas important a fost făcut de ”Vogue“ Italia în primăvara lui 2010, când a lansat o secţiune online intitulată „Vogue Curvy“. Exemplul de succes a fost îmbrăţişat şi de „Elle Franţa“ şi revista „V“, care au pus modelele XL direct pe copertă.

În plus, unii designeri au fost receptivi la schimbare pentru a se adapta la cerinţele consumatorilor. Este şi cazul lui Lanvin, care a lansat anul acesta o campanie adresată oamenilor obişnuiţi, actorii fiind chiar persoane (între 18 şi 82 de ani) pe care producătorii le-au ales de pe stradă. 

Modelul pătrunde tot mai mult şi pe ecrane, iar postul american de televiziune NUVO va lansa în curând „Curvy Girls“ (n. r. – „Fetele cu forme“), un reality show cu protagoniste grase. Pentru a înţelege mai bine impactul social, mini-seria prezintă viaţa a cinci „fete mari“, ce trebuie să facă faţă cerinţelor din industria modei. „Doamnele cu forme pline intră pe post şi iau cu asalt industria modei“, prevede Jessica, autoarea blogului The fashion voice for the curvy woman. „Timpurile se schimbă, iar industria divertismentului şi cea a modei se trezesc într-un final la realitate“, adaugă aceasta.  

Demontarea tabuurilor

Decizia de a introduce reviste de modă adresate şi femeilor cu forme pline nu este doar o schimbare de concept media, ci o mutaţie la nivel macro-social. Aceasta presupune lupta cu stereotipurile somatice pe care noi (în calitate de actori sociali) le-am creat, perpetuat şi ridicat la rangul de imperativ absolut. Această schimbare de paradigmă pune în pericol un tipar idealizat ani de-a rândul, dar care acum e pe cale de dispariţie: top modelul skinny, cu siluetă scheletică, anorexică.

Tinerele au căzut pradă tulburărilor de alimentaţie, asociate apoi cu episoade depresive şi alte dependenţe, iar moda a transmis un mesaj difuz. Pe o parte, designerii le-au promovat în campanii, iar emblemele modei au ridicat anorexia la rangul de glorie (Kate Moss, spre exemplu, s-a proclamat Rexy, o combinaţie între sexy şi anorexică). Pe de altă parte, moda s-a dezis de tiparul scheletic, iar campania „No-Anorexia“ din 2007 a şocat publicul, mai ales după ce protagonista, Isabelle Caro, a murit din cauza anorexiei. 

În spatele frumuseţii „fără cusur“ nu se ascunde doar iscusinţa editorului de Photoshop, ci şi un stil de viaţă ascetic (regimuri drastice, sport practicat în exces şi alte obligaţii şi restricţii) ce afectează în principal femeia în cauză. 

Cu paşi mici, dat siguri, moda se apleacă asupra omului obişnuit şi trece de la o formă riguroasă, la una relaxată, pentru un public mai larg şi mai divers. Hainele destinate exclusiv modelelor suple sunt puse acum şi la dispoziţia femeilor grase, iar asta lărgeşte nu doar centimetri din talie, ci şi orizonturile sociale.