12 mai: S-a născut Mirela Oprișor. Cum a debutat Aspirina din „Las Fierbinți” în lumina reflectoarelor
0În ceea ce privește reperele istorice ale țării noastre, pe data de 12 mai 1848 a fost elaborat la Brașov programul-legământ intitulat „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. De asemenea, în aceeași zi, în 1945, România şi-a încheiat participarea la Al Doilea Război Mondial. Printre personalitățile de renume, născute la această dată se numără George Barițiu, Constantin Ciopraga și actrița din „Las Fierbinți”, Mirela Oprișor.
Ziua tatălui (a doua duminică a lunii mai)
Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România (a doua duminică a lunii mai)
1812: S-a născut George Bariţiu, conducător al luptei de emancipare a românilor din Transilvania
George Barițiu, cunoscut și sub numele de George Bariț sau Gheorghe Barițiu, s-a născut la 4 iunie 1812 în Jucu de Sus, situat în comitatul Cluj din Marele Principat al Transilvaniei, care aparținea la acea vreme de Imperiul Austriac.
Tatăl său, Ioan Pop Barițiu, era preot greco-catolic, iar mama sa, Ana Rafila, era fiica unui preot ortodox, Simion Cornea. La vârsta de 29 de ani, la 13 aprilie 1841, s-a căsătorit cu Maria Velisar Stoian, fiica unui negustor brașovean, la Brașov. Cuplul a avut împreună nouă copii, dintre care, din păcate, patru au murit în copilărie. Cinci au ajuns la maturitate: un fiu, Ieronim, și patru fiice: Victoria, Aurelia, Octavia și Maria.
Educația lui Barițiu a început la școala maghiară unitariană din Trascău, unde a urmat studii primare între 1820 și 1824, apoi a continuat la Gimnaziul din Blaj între 1824 și 1827. În perioada 1827-1830 a fost elev la Liceul Piariștilor din Cluj și a frecventat și Facultatea de Filosofie din aceeași localitate. Ulterior, între anii 1831 și 1835, a urmat cursurile Facultății de Teologie la Blaj.
După absolvirea studiilor, Barițiu a predat fizica la gimnaziul din Blaj timp de un an, apoi s-a stabilit la Brașov în 1836, unde a activat ca profesor timp de 42 de ani. A predat diverse discipline, inclusiv gramatica română și germană, aritmetica, istoria, geografia și limba latină.
În 1838, la Brașov, a fondat Gazeta de Transilvania, primul ziar politic și informativ românesc din Transilvania, fiind redactorul acestuia până în 1850. Totodată, a inițiat publicarea suplimentului literar al Gazetei, intitulat „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, una dintre primele reviste literare românești.
Barițiu s-a implicat activ în viața culturală și politică a Transilvaniei. A fost deputat în Dieta Transilvaniei începând cu anul 1861 și membru al Senatului Imperial de la Viena. A fost unul dintre fondatorii și președinții Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra), precum și al Partidului Național Român din Ungaria și Transilvania.
În 1869, a fost printre fondatorii Societății Literare Române, precursoarea Academiei Române, unde a fost ales președinte al secției istorice.
Opera lui Barițiu cuprinde numeroase aspecte, de la istorie economică, socială și culturală până la literatură și folclor. A fost un prolific autor de articole și studii publicate în diverse publicații, preocupându-se de promovarea limbii române, de cultivarea teatrului și de valorificarea folclorului. De asemenea, a fost un promotor al educației, contribuind la înființarea unor instituții de învățământ și susținând inițiative pentru educația femeilor.
Barițiu a avut o contribuție semnificativă și în domeniul ziaristicii, fiind unul dintre pionierii presei românești din Transilvania. El a promovat libertatea presei și a militat pentru informarea corectă a publicului, documentându-se din numeroase surse și implicându-se în diverse aspecte ale producției și distribuției ziarelor.
La vârsta de 81 de ani, la 2 mai 1893, George Barițiu a încetat din viață la Brașov,
1848: „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”
La 12/24 mai 1848, revoluționarii moldoveni care emigraseră și se refugiaseră în Transilvania au elaborat la Brașov programul-legământ intitulat „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Aceștia, în urma evenimentelor din martie 1848 din Moldova, au reușit să treacă munții și să ajungă în Transilvania, stabilindu-se temporar la Brașov.
Printre fruntașii politici moldoveni care s-au stabilit acolo se numărau Alecu Russo, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Iancu Alecsandri, George Sion, Grigore Balș, George Cantacuzino, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu și Lascăr Rosetti.
La Brașov, revoluționarii moldoveni au discutat și au elaborat programul politic în colaborare cu figuri influente precum George Barițiu, Andrei Mureșianu, Iacob Mureșianu și alții. Ei au hotărât să acționeze pentru o nouă mișcare în Moldova, iar rezultatul acestor discuții a fost programul „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”.
Programul cuprindea șase puncte, printre care abolirea completă a privilegiilor boierești și desființarea iobăgiei fără răscumpărare. De asemenea, se pleda pentru unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat independent. Documentul nu a fost dat publicității imediat, ci a fost publicat ulterior, în 1859, de către Nicolae Ionescu, în ziarul „Tribuna Română” de la Iași.
În iunie 1848, muntenii au adresat un memoriu Porții otomane, exprimând dorința românilor de a se reuni într-un singur stat. Acest program a avut un rol semnificativ în mișcarea de unificare națională a românilor din acea perioadă.
1916: S-a născut Constantin Ciopraga, critic şi istoric literar
S-a născut în Pașcani, județul Iași, România, fiul lui Constantin Ciopraga, un tâmplar, și al Elenei Ciopraga (născută Nistor). Primele sale studii le-a încheiat la Pașcani, unde a urmat clasele primare între 1923 și 1927, iar apoi cele gimnaziale între 1927 și 1932.
Pentru liceu, s-a mutat la Fălticeni, unde a absolvit Liceul „Nicu Gane” în perioada 1933-1937.
În 1937, a început studiile universitare la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, pe care le-a finalizat în 1942. În perioada 1939-1940, a urmat Școala de Ofițeri de Rezervă din Bacău, iar apoi a participat pe front între 1941 și 1942. Din 19 noiembrie 1942 a fost prizonier în U.R.S.S. până în 1946.
După întoarcerea în țară, Constantin Ciopraga și-a început cariera ca profesor la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din Iași și la „Liceul mixt” din Pașcani, în perioada 1947-1949.
Ulterior, a devenit cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universității din Iași, începând din 1949. A urmat o ascensiune academică rapidă, devenind lector, conferențiar și apoi profesor la aceeași facultate. A fost șeful Catedrei de literatură română și comparată între 1963 și 1983.
În afara activității academice, Constantin Ciopraga a fost lector de limba română la Sorbona, Paris, între 1959 și 1962, și rector al Institutului Pedagogic din Suceava între 1962 și 1965.
A obținut titlul de doctor în filologie la Universitatea din București în 1956 și a devenit doctor docent la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1968. A fost director al revistei „Cronica” între 1966 și 1970.
Profesorul Constantin Ciopraga a fost distins cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler în 16 ianuarie 2002, pentru contribuția sa la promovarea culturii românești și a fost numit Membru de onoare al Academiei Române în 12 noiembrie 1993.
În viața personală, Constantin Ciopraga s-a căsătorit cu Margareta Ciopraga, profesoară la Liceul de Arte din Iași, cu care a avut o fiică, Magda Ciopraga, profesor universitar la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Mai avea un frate, Aurel Ciopraga, profesor universitar la Facultatea de Drept din Iași.
Debutul său în literatură a avut loc în revista „Luminița” din Pașcani în 1931, iar ulterior a colaborat la publicații precum „Curentul literar”, „Curier ieșean” și „Viața Basarabiei”.
1945: Armata română şi-a încheiat participarea la Al Doilea Război Mondial
Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945.
1973: S-a născut Mirela Oprişor, actriță
S-a născut la Brașov. Este o cunoscută actriță română de teatru, televiziune, voce și film, remarcându-se prin prestația sa în diverse producții.
După absolvirea Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București în anul 2000, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, Mirela Oprișor s-a angajat la Teatrul de Comedie din București, unde și-a desfășurat o parte semnificativă a carierei sale artistice.
Deși a debutat la Teatrul de Comedie, a rămas în umbră în perioada în care a devenit mamă. Totuși, a revenit în lumina reflectoarelor datorită rolului Adrianei Hanganu din filmul „Marți, după Crăciun”, regizat de Radu Muntean.
Pentru această interpretare remarcabilă, a primit Premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în 2011 și Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Film de la Sarajevo.
În ceea ce privește viața personală, Mirela Oprișor este căsătorită cu actorul și scriitorul Mimi Brănescu, având împreună o fiică.
În domeniul teatrului, Mirela Oprișor a interpretat o varietate de roluri în producții de renume precum „A douăsprezecea noapte”, „Chirița of Bârzoieni”, „Delir în doi”, „Dumnezeul de a doua zi”, „Flori, fete, filme sau băieți”, „Peste tot acasă”, „Țara lui Abuliu”, „All inclusive” sau „Pe o pânză de păianjen”.
Pe lângă cariera sa teatrală, Mirela Oprișor a apărut și în diverse producții cinematografice și televizate. Printre acestea se numără filme precum „Fragile” (2000), „La bani, la cap, la oase” (2010), „Marți, după Crăciun” (2011), „Ajutoare umanitare” (2002), precum și roluri în seriale TV cum ar fi „Numai iubirea” și în celebrul serial românesc „Las Fierbinți”, unde a interpretat rolul Aspirinei.
1994: A murit Roy J. Plunkett, chimist american, inventator al teflonului
Născut la New Carlisle, Ohio, în ziua de 26 iunie 1910, Roy Plunkett a absolvit Colegiul Manchester în 1932, obţinându-şi licenţa în chimie, potrivit oh.sciencehistory.org.
Şi-a luat apoi masteratul şi doctoratul la Universitatea de Stat din Ohio. În 1936, a devenit cercetător la laboratorul din Deepwater, New Jersey, al companiei E.I. DuPont de Nemours. La 5 aprilie 1938, cercetătorul a răcit o mostră de tetrafl uoroetilenă (TFE) în încercarea de a crea o alternativă superioară freonului. În dimineaţa zilei următoare, Plunkett avea să descopere, întâmplător, politetrafl uoretilena (PTFE), substanţă pe care acum o ştim cu toţii sub numele „teflon”.
Mai exact, după ce a deschis unul dintre cilindrii metalici folosiţi în experiment, Plunkett şi asistentul său, Jack Rebok, au rămas uimiţi să constate că, deşi gazul dispăruse, recipientul îşi păstrase greutatea. Din interiorul acestuia a curs o cantitate mică de pudră albicioasă. Încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat în interiorul cilindrului, cei doi l-au tăiat transversal, moment în care au descoperit o substanţă ceroasă prinsă de părţile inferioare ale recipientului, caracterizată de o suprafaţă extrem de alunecoasă.
Ceea ce se întâmplase a fost că tetrafluoroetilena se polimerizase, dând naştere politetrafl uoretilenei. Fierul din care era realizat recipientul experimental funcţionase ca un catalizator la presiuni ridicate. Faptul că suprafaţa sa este complet nelipicioasă, a determinat folosirea cu succes a tefl onului la realizarea recipientelor pentru gătit.
Teflonul mai este folosit în industria aerospaţială, în comunicaţii, electronică, procese industriale, arhitectură şi cosmetică. A ajuns să fi e utilizat chiar şi la realizarea unor articole de mobilă sau în componenţa ţesăturilor, prezenţa lui prevenind murdărirea de orice fel, graţie proprietăţii de a nu adera la alte substanţe.
După 1952, Plunkett a condus activitatea Departamentului de produse pe bază de freon din cadrul aceleiaşi companii. Chimistul s-a ocupat de cercetarea, dezvoltarea şi producţia mai multor produse şi procese fluorochimice, folosite pe scară largă în domenii precum electronica, aeronautica, producţia de frigidere. Plunkett s-a retras din activitatea de cercetare în 1975. În 1951, a fost distins cu medalia John Scott, acordată, în Philadelphia, pentru promovarea „confortului, bunăstării şi fericirii”, conform garfi eld.library. upenn.edu.
În 1985, Plunkett a fost inclus în rândul celor mai importanţi inventatori americani, arată site-ul invent.org. A murit la 12 mai 1994, în Texas.
1994: A murit Erik H. Erikson, psiholog american de origine germană
Psihologul şi psihanalistul Erik H. Erikson este cel mai bine cunoscut pentru celebra sa teorie a dezvoltării psihosociale şi a conceptului de criză de identitate.
Teoriile sale au marcat o schimbare importantă în gândirea asupra personalităţii; în loc să se concentreze pur şi simplu pe evenimentele din copilăria timpurie, teoria sa psihosocială se uită la modul în care infl uenţele sociale contribuie la personalităţile noastre de-a lungul întregii vieţi.
„Speranţa este atât cea mai timpurie, cât şi cea mai indispensabilă virtute inerentă stării de a fi în viaţă. Dacă viaţa trebuie să fi e susţinută, speranţa trebuie să rămână, chiar şi acolo unde încrederea este rănită şi credinţa afectată.” (Erik Erikson, „The Erik Erikson Reader”, 2000), se arată pe www.verywellmind.com.
Erik Erikson s-a născut la 15 iunie 1902, în Frankfurt am-Maine, Germania. Mama sa, Karla Abrahamsen, l-a crescut singură o bună perioadă de timp înainte de a se căsători cu medicul Theodore Homberger.
Pentru mulţi ani, adevărul despre cine este tatăl său i-a fost ascuns, iar dezvăluirea i-a creat o stare de confuzie asupra identităţii sale. După terminarea educaţiei liceale, a plecat la Florenţa pentru a studia arta. În 1927 a devenit profesor de artă la o şcoală psihoanalitică pentru copii înfi inţată de Dorothy Burlingham şi Anna Freud, la Viena.
La îndemnul Annei Freud, psiholog la Institutul Psihanalitic din Viena, a început să studieze pedagogia şi, ulterior, psihologia, cu predilecţie psihologia copilului. A obţinut un certifi cat din partea Şcolii „Maria Montessori” şi apoi a început pregătirea psihoanalitică la Institutul din Viena, potrivit www.erikson.edu.
În 1930 s-a căsătorit cu instructoarea canadiană de dans Joan Serson, pe care a întâlnit-o la şcoala unde preda. Au avut patru copii, fiul său cel mare, Kai T. Erikson, fiind un sociolog notabil. A emigrat în SUA, în 1933, unde în ciuda faptului că nu avea o diplomă oficială, i s-a oferit un post de predare la Harvard Medical School.
Tot atunci şi-a schimbat şi numele din Erik Homberger în Erik H. Erikson, poate ca o modalitate de a-şi găsi propria identitate. Pe lângă poziţia sa la Harvard, a avut dreptul la practică privată în psihanaliza copiilor. În cele din urmă, a predat la Universitatea California din Berkeley, la Universitatea Yale, la Institutul Psihanalitic din San Francisco, la Centrul „Austen Riggs” şi la Centrul pentru Studii Avansate ale Ştiinţelor Comportamentale. S-a retras din învăţământ în 1970, cu titlul de „Profesor Emerit”.
Erikson a fost un psiholog neo-freudian care a acceptat multe dintre principiile centrale ale teoriei freudiene, cărora le-a adăugat propriile idei şi credinţe. Teoria sa despre dezvoltarea psihosocială este centrată pe ceea ce este cunoscut sub numele de principiul epigenetic, care propune ca toţi oamenii să treacă printr-o serie de opt etape: Speranţă (Încredere vs. Neîncredere); Voinţă (Autonomie vs. Îndoială); Scop (Iniţiativă vs. Vinovăţie); Competenţă (Sârguinţă vs. Inferioritate); Statornicie (Identitate vs. Confuzie); Dragoste (Intimitate vs. Izolare); Preocupare (Productivitate vs. Stagnare); Înţelepciune (Integritatea ego-ului vs. Deznădejde), arată https://www.verywellmind.com/.
A publicat o serie de cărţi despre teoriile şi cercetările sale, între care „Childhood and Society” (1950), „Identity: Youth and Crisis” (1968), „Life History and the Historical Moment” (1975), „The Life Cycle Completed” (1987), „Dialogue With Erik Erikson” (1995). Lucrarea sa „Gandhi’s Truth” (1969) a primit un Premiu Pulitzer şi National Book Award. A murit la 12 mai 1994, în Harwich, statul Massachusetts.
2009: Federaţia Română de Fotbal a sărbătorit 100 de ani de la înfiinţare
Cu acest prilej, au venit la Bucureşti nume mari ale fotbalului, precum Michel Platini, preşedintele UEFA, Joseph Blatter, preşedintele FIFA, şi Joao Havelange, fost preşedinte al FIFA. (Palatul Parlamentului, 12-13)
2009: A murit Petre Mihail Bănărescu, zoolog și biogeograf
S-a născut la Craiova. A absolvit Universitatea „Regele Ferdinand I”, Facultatea de Ştiinţe, Secţia Ştiinţe Naturale, la Cluj (afl ată în refugiu la Timişoara) (1940-1944); doctor în ştiinţe naturale la Cluj (1949) şi doctor docent (1962), potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
Parcurge toate treptele ierarhiei didactice: preparator la Catedra de Zoologie a Facultăţii de Ştiinţe din Cluj-Timişoara (1943-1944), preparator, apoi asistent la Catedra de Zoologie a Universităţii din Cluj (1946-1950), conferenţiar suplinitor la Biogeografie (1949-1950). Cercetător la Institutul de Cercetări Piscicole din Bucureşti, din 1953, apoi cercetător principal şi şef al laboratorului (1970-1993), iar din 1990 cercetător ştiinţific principal I.
A ţinut comunicări la universităţi din Germania, Franţa, Israel, Spania, Republica Coreea. Rezultatele cercetărilor sale le-a prezentat în peste 350 de lucrări ştiinţifi ce (pe care le-a scris singur sau în colaborare), dintre care amintim: „Fauna României” (două fascicole - 1964, 1969), „Principii şi probleme de zoogeografie” (1970), „Biogeografie” (1973, în colab.), „Principiile şi metodele zoologiei sistematice” (1973).
La Institutul de Biologie al Academiei Române a creat o mare colecţie de peşti de apă dulce din Eurasia, America de Nord, parţial Africa. Membru de onoare al Societăţii americane de ihtiologie şi herpetologie (din 1972) şi al Societăţii Europene de Ihtiologie (din 1988); Doctor Honoris Causa al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1999); a fost distins cu Premiul Academiei Române (1966). Membru corespondent (din 9 mart. 1991), apoi membru titular (din 22 dec. 2000) al Academiei Române. A murit la Bucureşti. (RUB) 2012 - Echipa feminină de gimnastică a României (Sandra Izbaşa, Cătălina Ponor, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Raluca Haidu) a cucerit medalia de aur la Campionatele europene de la Bruxelles.
2021: A murit Ileana Vulpescu, scriitoare
S-a născut la data de 21 mai 1932, în localitatea Bratovoești, județul Dolj. A fost o personalitate marcantă în lumea literară românească, fiind filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră și traducătoare.
După absolvirea Facultății de Litere (specializarea limba și literatura franceză) la Universitatea din București în perioada 1953-1958, Ileana Vulpescu și-a început cariera ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, unde a contribuit la elaborarea unor lucrări prestigioase precum Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).
A fost căsătorită cu poetul și traducătorul Romulus Vulpescu.
Ileana Vulpescu și-a făcut debutul literar în revista „Familia” în iulie 1966, cu povestirea intitulată „Scrisoare către un cunoscut”. În 1976, romanul său „Rămas-bun” a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Un alt roman notabil, „Arta conversației”, publicat în 1981, i-a adus Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea României”. Această carte a devenit un best-seller și a fost tradusă în mai multe limbi străine.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1972, Ileana Vulpescu a primit în 1987 premiul „Flacăra” pentru romanul „Sărută pământul acesta”. Activitatea sa literară a fost recompensată cu prestigiosul premiu „România Mare” în 1991.
Pentru contribuția sa la promovarea culturii românești și pentru susținerea mediului academic, în 2015 a fost distinsă cu titlul de Cetățean de onoare al Craiovei. De asemenea, a primit medalia Ordinului Național „Steaua României”. S-a stins din viață pe data de 12 mai 2021, în București.
Se încarcă comentariile...
