După The Mighty Nurburgring Nordschleife, unde, spre plăcuta mea surpriză am bifat un loc 2 la finalul solicitantei ore de competiţie, Racing League România ne-a dat întâlnire pe Virginia International Raceway – VIR. Un circuit superb! Un circuit deschis în 1957 (închis în 1974 şi redeschis în 2000), cu o lungime de 5,26 km şi compus din 17 viraje.

La prima ieşire pe circuit m-am speriat... nu am înţeles nimic. În primul tur, cel de recunoaştere, am reuşit să ţin minte că este asfalt pe toată lungimea pistei. La al doilea tur, cel în care am zis să ridic puţin ritmul, am descoperit iarba... şi există iarbă pe acest circuit cât pentru o fermă de bovine care vrea să doboare recordul la hectolitri de lapte. Dacă ai probleme de orientare, o ieşire în decor acompaniată cu două sau trei tête-à-queue-uri… şi rişti să faci turism pe gazonul circuitului, cu greu vei găsi pista. Există atâta verdeaţă în jurul acestei piste încât, în realitate, cei de pe margine nu apucă să adulmece parfum de evacuare, toate gazele sunt devorate de natură.

Dacă iniţial am fost speriat de layout-ul circuitului, l-am învăţat destul de repede, şi chiar a început să-mi placă, la vreo 40 de minute după ce am aterizat pe el din mijlocul sufrageriei. La un 2:05 mi-am făcut curaj să văd cum stau băieţii ăia buni... ei erau deja la un 1:57. Înapoi la muncă!

A urmat un 2:02, după care 2:01, 2:00... şi sâmbătă am reuşit un 1:59, dar cum se întâmplă uneori, server-ul a picat şi nu mi-a înregistrat timpul. Totuşi, cam trei zile din săptămâna care a trecut nu m-am atins de volan, nu am parcurs niciun tur pe VIR. Ca orice fiinţă umană, cu un 2:00,113 mă hrăneam cu speranţa că voi prinde prima cursă suport, adică să intru în primii 60. Nu a fost să fie, tot a doua cursă suport am prins-o.

După trei săptămâni de Racing League România am ajuns la nivelul în care timpii obţinuţi de primii nu îmi mai par extratereştri, am ajuns să înţeleg unde pierd acele secunde, depinde de mine să-mi depăşesc limitele şi să forţez. Probabil acesta este cel mai mare câştig, dar de aici începe cu adevărat munca.

Cursa

Calificările mi-au permis să iau startul de pe a patra poziţie, dar nu m-a ajutat foarte mult pentru că nu am exersat startul... şi în ambele manşe am fost o calamitate când luminile roşii s-au stins. Mizam în schimb pe faptul că eram undeva în zona superioară din punct de vedere a timpilor pe tur şi mai mizam pe capacitatea de a alinia tururi constante...

Manşa 1

A patra poziţie pe grilă, se sting luminile roşii... şi mi-am mai permis să dau liber unui gând până să selectez prima treaptă, deja lumea trecea pe lângă mine. Mă urnesc şi eu cu greu, nu pierd multe locuri, reuşesc să mă poziţionez pentru interiorul primului viraj, scap de carnagiul iniţial, reuşesc să evit şi incidentele din următoarele 4 viraje, şi de undeva de pe poziţia 8-9, ajung pe 3-4. Ţin aproape de locurile 2-3, şi la capătul liniei drepte care te aruncă în ultimul carusel de viraje din primul tur de pe VIR îmi spun să frânez puţin mai devreme pentru a nu-l deranja pe cel din faţă cu vreo ”amicală” bară faţă proptită în spatele lui. Toate bunele intenţii se năruiesc în clipa în care descopăr că bara celui din faţă se apropia de mine cu o viteză uluitoare. 

Nu îmi explic cum, am frânat înainte să îi văd stopurile aprinse... cert este că l-am premiat cu o teleportare pe gazon. Îmi prezint scuzele şi pe această cale. De locul 4 am scăpat prin mijloace barbare, de locul trei am scăpat în acelaşi viraj graţie unei frânări târzii a ocupantului acelei poziţii... şi el a vizitat gazonul... şi uite cum am ajuns pe locul 2. Cam aşa au stat lucrurile preţ de câteva tururi, deja îmi construisem un ecart decent faţă de locul trei, deja eram convins că termin cursa pe această poziţie. Evident m-am relaxat, şi în primul viraj al următorului tur, acolo unde nu am mai greşit de la începutul săptămânii, accesez o supravirare superbă, ies pe iarbă... şi ajung pe locul 5. De restul tururilor nu vreau să îmi mai aduc aminte, am terminat prima manşă pe poziţia 9. Bun şi aici, măcar plec din prima linie în a doua manşă.

Manşa 2

Stau cuminte pe grilă, se sting luminile roşii, plec o idee mai bine, de pe poziţia a doua ajung undeva pe 3-4, reuşesc să scap... dar până în virajul 4 unde sunt premiat cu o ”PIT maneuver” executată perfect. Nu ştiu câte locuri am pierdut, cert este că... neavând ce să mai pierd... forţez cât pot de mult. Ajutat de gafele celor din faţă, dar şi de nişte depăşiri care şi acum mă fac să tresar de mândrie... ajung iarăşi pe a două poziţie. Şi descopăr din nou acea păcătoasă stare de suficienţă şi relaxare care mă trimite pe gazon. Singura mulţumire, în a doua manşă, a fost că am avut al doilea cel mai rapid tur în cursă, de poziţia a zecea, cea pe care am terminat manşa nu pot fi atât de mândru.

Da, chiar dacă am încercat să acopăr cât mai mult din suprafaţa proprietăţii Virginia International Raceway, acea stare de satisfacţie trăită la finalul etapei de pe Nurburgring Nordschleife, am trăit-o iarăşi, bine, acum asezonată cu puţin penibil şi o stare de vinovăţie pentru acel spate de E30 DTM şifonat la finalul primului tur din prima manşă. Sunt extrem de bucuros că am început să descopăr unde pierd timp, ceea ce consider că este marele progres. Mai am de lucrat enorm la constanţă, cea care, uneori, îţi poate câştiga o cursă, chiar dacă nu eşti el mai rapid.

Urmează un circuit superb – Spa-Francorchamps, loc unde limitările mele se vor traduce în multe secunde în spatele celor din faţă. Ne vedem săptămâna viitoare.