24 februarie: Bucureștenii au stabilit un record de Dragobete - cea mai lungă scrisoare de dragoste
0Sărbătoarea de Dragobete a fost marcată la București, în anul 2012, prin redactarea celei mai lungi scrisori de dragoste, recunoscută de Guinness World Records. Tot pe 24 februarie, creștinii ortodocși sărbătoresc întâia şi a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Este, de asemenea, ziua în care s-a născut marele pictor francez, Charles Le Brun și cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg.
Sărbătoare ortodoxă: Întâia şi a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul
Pe 24 februarie, Biserica Ortodoxă marchează Întâia și a Doua Aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care aduce în lumină povestea cutremurătoare a martiriului acestuia și ulterioră descoperire a moaștelor sale.
Conform tradiției și a relatărilor biblice, Sfântul Ioan Botezătorul a fost condamnat la moarte în timpul unui ospăț, prin tăierea capului, la cererea Irodiadei, soția lui Irod. Însă, femeia dregătorului lui Irod, Sfânta Ioana, a luat capul Sfântului Ioan și l-a îngropat la Ierusalim, în muntele Eleonului, marcând astfel prima aflare a moaștelor sale, potrivit crestinortodox.ro.
Ulterior, un monah convertit la creștinism sub numele de Inochentie s-a stabilit în locul unde fusese îngropat capul Sfântului Ioan Botezătorul. În timp ce își construia o chilie, a descoperit moaștele și le-a cinstit cu evlavie, marcând a doua aflare a acestora.
Călătoria moaștelor Sfântului Ioan Botezătorul nu s-a oprit aici. Ele au fost transferate la Emesa, în Siria, și așezate în biserica locală de către episcopul Uranie în anul 453, reprezentând astfel a treia aflare a cinstitului cap.
În timpul unor evenimente tumultoase din istorie, cum ar fi lupta împotriva sfintelor icoane, moaștele Sfântului Ioan au fost mutate și reîngropate în diverse locuri. Cea mai notabilă dintre acestea a fost transferarea lor în Constantinopol în anul 860, de către Sfântul Ignatie și, ulterior, mutarea în Franța în anul 1204, de către cruciații latini, unde au fost așezate într-o biserică din Amiens, loc unde se găsesc și în prezent.
1538: Tratatul de pace de la Oradea
Tratatul de la Oradea, semnat pe 24 februarie 1538, a reprezentat un moment crucial în istoria Ungariei, marcând o înțelegere strategică între Ferdinand I, împăratul Sfântului Imperiu Roman, și Ioan I Zápolya.
Acest tratat secret de pace a impus o împărțire a Regatului Ungariei între cei doi lideri. Zápolya a fost confirmat ca rege al Ungariei în timpul vieții sale, cu control asupra aproximativ două treimi ale regatului, în timp ce Ferdinand a obținut stăpânirea părților vestice ale regatului, cunoscute sub numele de Ungaria Regală, și a fost recunoscut ca moștenitor al tronului Ungariei. Astfel, s-au încheiat luptele dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg pentru stăpânirea Transilvaniei
O componentă crucială a tratatului a fost recunoașterea lui Ioan Sigismund Zápolya, fiul lui Ioan I Zápolya, ca moștenitor al tronului. După moartea tatălui său în 1540, Ioan Sigismund a fost confirmat ca rege al Ungariei de către nobilimea locală și recunoscut ca atare și de Suleiman Magnificul, sub numele de Ioan al II-lea.
În conformitate cu prevederile tratatului de la Oradea, după decesul lui Ioan I. Zápolya, împăratul Ferdinand a devenit rege al Ungariei, în timp ce Ioan Sigismund a fost investit cu titlul de principe al Transilvaniei.
1619: S-a născut Charles Le Brun, pictor francez
S-a născut la Paris și a fost un remarcabil pictor și decorator francez al secolului al XVII-lea, cunoscut pentru contribuțiile sale majore în domeniul artei și pentru influența sa puternică asupra scenei artistice a vremii.
La începutul carierei sale, Le Brun a urmat lecții de sculptură de la tatăl său, Nicolas Le Brun, iar în 1632 a devenit ucenic în atelierul pictorului François Perrier. Doi ani mai târziu, talentul său a fost remarcat de cancelarul Séguier, care l-a recomandat pictorului Simon Vouet. După o perioadă petrecută cu Vouet, Le Brun s-a alăturat atelierului lui Nicolas Poussin, consolidându-și cunoștințele și abilitățile în arta picturii.
În 1642, Le Brun a călătorit la Roma, însoțindu-l pe Poussin, unde a studiat operele marilor maeștri și a copiat lucrări celebre pentru cancelarul Séguier. După întoarcerea în Franța în 1646, Le Brun a devenit rapid un artist consacrat, obținând comenzi importante și recunoaștere oficială. A fost numit pictor și valet de cameră al regelui, iar mai târziu a fost implicat în înființarea Academiei Regale de Pictură și Sculptură.
Cariera lui Le Brun a cunoscut apogeul în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, care l-a numit primul pictor al curții și a fost încântat de lucrările sale. Le Brun a fost responsabil pentru decorarea mai multor palate regale, inclusiv Palatul Versailles, unde a lucrat timp de trei decenii, supervizând sute de artiști și artizani.
Pe lângă activitatea sa artistică prolifică, Le Brun a jucat un rol crucial în organizarea și promovarea artei franceze, fiind numit director al Academiei Regale de Pictură și Sculptură și fondând Academia Franceză din Roma în colaborare cu Colbert. Cu toate acestea, după moartea lui Colbert în 1683, influența sa politică și artistică a scăzut treptat, iar la sfârșitul vieții sale, s-a retras din viața publică.
A murit la Paris pe 12 februarie 1690, devenind unul dintre cei mai importanți artiști ai Franței din secolul al XVII-lea.
1663: S-a născut Thomas Newcomen, inventatorul englez al primului motor cu aburi pentru pomparea apei
S-a născut în Dartmouth, Anglia, și a devenit un inginer englez remarcabil, cunoscut pentru contribuția sa majoră în domeniul ingineriei și pentru inventarea primului motor termic, motorul cu aburi Newcomen.
Inventatorul și inginerul Thomas Newcomen a creat sistemul revoluționar de pompare a apelor din mine, un instrument esențial pentru industria minieră a vremii. Primul motor cu abur Newcomen a fost construit în 1712, la Coneygree Coal Works din Staffordshire, Anglia, marcând începutul unei noi ere în inginerie și tehnologie.
În anul 1705, Newcomen, în colaborare cu instalatorul John Colley, a realizat prima mașină cu abur. Această invenție a fost folosită în minele de huilă, însă consuma mult cărbune și avea un randament scăzut. Din cauza patentului deținut de Thomas Savery pentru o invenție similară, Newcomen a fost nevoit să intre într-un parteneriat cu acesta.
Cu toate acestea, impactul motorului cu abur Newcomen a fost imens în industria minieră și în dezvoltarea tehnologică a epocii. A fost utilizat pe scară largă în Marea Britanie și peste hotare, contribuind semnificativ la creșterea eficienței și productivității în extracția minieră.
În cele din urmă, motorul Newcomen a fost înlocuit, în anul 1769, de modelul dezvoltat de James Watt, care a inventat o cameră de condensare a aburului separată, îmbunătățind semnificativ eficiența și performanța motoarelor cu abur.
Thomas Newcomen s-a stins din viață la vârsta de 66 de ani, pe 5 august 1729, la Londra.
1717: Convenţia dintre Ioan Mavrocordat şi generalul austriac Stainville
Convenția a fost semnată în contextul unei perioade tumultuoase în regiune, în care trupele imperiale austriece ocupaseră părți din Muntenia și Oltenia. Prin această înțelegere, trupele imperiale au fost de acord să evacueze Muntenia, respectând astfel suveranitatea acestei regiuni, dar au decis să păstreze controlul asupra Olteniei.
Deși aparent o mișcare de retragere, această convenție avea să aibă consecințe pe termen lung pentru Oltenia. Austriecii au utilizat acest acord ulterior pentru a justifica anexarea Olteniei, susținând că au drepturi istorice și legale asupra acestei regiuni în conformitate cu termenii convenției.
1751: S-a născut Nicolae Stoica de Haţeg, cronicar, istoriograf, traducător
Nicolae Stoica de Hațeg, născut cel mai probabil în noaptea de 23 spre 24 februarie 1751, în satul bănățean Mehadia, a fost un important preot, învățător, și istoric român din secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.
Fiul preotului Athansie Stoica și al Varvarei, el a crescut într-un mediu marcat de dăruire religioasă și educație temeinică. Primii ani ai săi au fost modelați de învățătura primită de la tatăl său și de experiența școlii slavone la Mehadia. În 1763, a fost trimis să studieze pentru a deveni preot la școala sârbească din Timișoara, iar mai târziu la școala germană și la școala iezuită, unde a învățat limba latină. Cu toate acestea, refuzul de a trece la catolicism l-a determinat să renunțe la aceste școli.
În ciuda unor provocări și obstacole, Nicolae Stoica și-a urmat chemarea religioasă și a devenit preot și învățător în diverse comunități din Banat. Ulterior, a devenit director al școlilor și administrator al protopopiatului Mehadiei. În timpul războiului austro-turc din 1788-1791, el a slujit și ca preot militar în regimentul româno-sârb.
Pe lângă activitatea sa religioasă, Nicolae Stoica de Hațeg s-a remarcat și ca istoric și arheolog amator. A fost un pionier în studierea și conservarea patrimoniului cultural al Banatului, adunând o impresionantă colecție de antichități și contribuind la traducerea textelor vechi. Principala sa operă, „Cronica Banatului”, este considerată una dintre primele lucrări importante de istorie regională din România.
Nicolae Stoica de Hațeg a trăit o viață dedicată serviciului religios și educației, lăsând în urmă o moștenire durabilă în domeniul culturii și al învățământului. A murit la vârsta de 82 de ani, la 6 ianuarie 1833, la Mehadia.
1839: S-a născut Petru Grădişteanu, publicist, autor dramatic şi om politic
S-a născut la 24 februarie 1839. Licenţiat în Drept la Paris, a fost procuror la Tribunalul de Ilfov, apoi avocat mai mulţi ani, iar din 1889 - decan al corpului avocaţilor, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
Ca deputat şi senator a iniţiat câteva proiecte de legi, între care şi legea privind organizarea şi administrarea teatrelor, votată în 1877. A fost preşedinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor.
S-a făcut cunoscut şi în publicistică, în 1873, odată cu apariţia „Revistei Contimpurane”, din al cărei comitet de conducere a făcut parte, iar în 1874 a scos revista „Cer Cuvântul”. A publicat şi o piesă într-un act, intitulată „O noapte pe ruinele Târgoviştei sau Umbra lui Mihai Viteazul” (1857). A purtat o lungă polemică cu Maiorescu şi cu Societatea „Junimea”. Membru de onoare al Academiei Române (din 2 apr. 1883). A murit la Bucureşti.
1870: Inaugurarea oficială a Monetăriei Statului
La 24 februarie 1870, în prezența domnitorului Carol I, a prim-ministrului Alexandru Golescu și a ministrului de Finanțe Ion C. Brătianu, a avut loc inaugurarea oficială a Monetăriei Statului în București, pe Șoseaua Kisselef. Acest eveniment semnificativ marca începutul producției de monede oficiale românești. Primele monede emise au fost cele de aur, în valoare de 20 de lei, și cele de argint, în valoare de 1 leu, ambele purtând efigia domnitorului Carol I, care a condus România între anii 1866 și 1914.
Până la sfârșitul acelui an, Monetăria Statului a produs 5.000 de piese de aur în valoare de 20 de lei și 400.000 de piese de argint în valoare de 1 leu, toate purtând portretul domnitorului pe avers. A fost un moment important pentru istoria monetară a României, deoarece moneda de 1 leu din 1870 a fost prima monedă românească pe care apare denumirea de „1 leu”, reprezentând o încercare de afirmare a suveranității țării.
Această acțiune a stârnit nemulțumirea Înaltei Porți, ceea ce a condus la proteste. Monetăria a fost constrânsă să oprească producția monetară și să externalizeze producția de monede din argint în Belgia, unde portretul domnitorului nu a mai fost inclus pe monedele respective.
Cu toate că producția monetară părea să se fi oprit în urma acestor evenimente, există informații potrivit cărora activitatea monetăriei a continuat și după 1870. În 1871, s-a menționat o medalie bătută la Monetăria Statului, dedicată aniversării a 400 de ani de la ctitorirea mânăstirii Putna.
1884: S-a născut Nicolae Gh. Lupu, medic
S-a născut în localitatea Arsura, jud. Vaslui, potrivit lucrării „Membrii Academiei Române/1866-2003” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003). A efectuat studiile liceale la Iaşi şi medicale la Bucureşti. În 1912 şi-a susţinut teza de doctorat intitulată „Cercetări asupra acţiunii bacteriale şi antitoxice 119 120 apiocianazei”.
Şi-a continuat specializarea la Berlin, Berna şi Paris. Între 1915 1916 a lucrat ca asistent la Institutul Anatomo-Patologic din Berna. Odată cu declanşarea Războiului de Reîntregire Naţională (1916-1918) a revenit în ţară pentru a participa, în calitate de şef al laboratorului volant din cadrul Spitalului 2 contagioşi, la marile campanii antiepidemice, cu deosebire la combaterea tifosului exantematic. Profesor de anatomie patologică (1931-1935) şi apoi de clinică medicală (1935-1965) la Facultatea de Medicină din Bucureşti, al cărei rector a fost între 1948 şi 1953.
A pus bazele Institutului de Terapeutică (1948-1966) şi a deţinut funcţia de efor al spitalelor civile din Bucureşti (1946-1948). Medic igienist şi anatomopatolog, a militat în favoarea unei medicini interne sintetice a organismului global şi a individului încadrat în mediul său de viaţă.
În institutul din cadrul Spitalului „Colentina” a amenajat laboratoare atât pentru pregătirea studenţilor, cât şi pentru cercetări ştiinţifice complexe.
Printre lucrările sale se numără „Sifilis secundar, pseudo-reumatism sifi litic” (1913), „Contribuţiuni asupra patogeniei icterilor” (1925), „Clasifi carea nefritelor” (1925), „Tratamentul litiazei biliare” (1925), „Pneumoconiozele neprofesionale” (1955), „Sclerozele pulmonare” (1960).
Lucrarea „Hematologie clinică” (1935) i-a adus recunoaşterea de creator al şcolii româneşti de hematologie. Membru titular activ al Academiei Române (12 aug. 1948). Membru asociat al Academiei de Medicină din Bucureşti şi membru al Societăţii Internaţionale de Medicină Internă. A murit la Bucureşti.
1929: S-a născut Marga Barbu, actriță
S-a născut la Ocna-Şugatag, jud. Maramureş. A absolvit Institutul de Teatru din Bucureşti (1950), potrivit volumului „1234 cineaşti români” (Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1996). Actriţă la Teatrul Armatei (denumit mai târziu Teatrul Nottara), s-a făcut remarcată pe marele ecran cu rolurile de referinţă Aniţa din seria „Haiducilor” şi Agata din seria „Mărgelatu”.
A interpretat roluri în mai multe filme, dintre care amintim: „Nepoţii gornistului” (1953, r. Dinu Negreanu), „Răsare soarele” (1954, r. Dinu Negreanu), „Haiducii” (1965, r. Dinu Cocea),
„Răpirea fecioarelor” (1967, r. Dinu Cocea), „Răzbunarea haiducilor” (1968, r. Dinu Cocea), „Haiducii lui Şaptecai” (1970, r. Dinu Cocea), „Facerea lumii” (1971, r. Gheorghe Vitanidis), „Zestrea Domniţei Ralu” (1971, r. Dinu Cocea), „Săptămâna nebunilor” (1971, r. Dinu Cocea), „Ultimul cartuş” (1973, r. Sergiu Nicolaescu), „Colierul de turcoaze” (1985, r. Gheorghe Vitanidis), „Domnişoara Aurica” (1986, r. Şerban Marinescu), „Totul se plăteşte” (1986, r. Mircea Moldovan), „Lacrima cerului” (1989, r. Adrian Istrătescu-Lener) ş.a.
Distinsă cu premiul Asociaţiei Cineaştilor din România (ACIN) pe anul 1971, pentru filmele „Haiducii”, „Urmărirea”, „Facerea lumii” şi cu Premiul ACIN pe 1986 pentru „Domnişoara Aurica”. A fost căsătorită cu scriitorul Eugen Barbu.
În 2004, a fost decorată cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler, în „semn de apreciere pentru îndelungata şi fructuoasa activitate artistică şi pentru talentul şi dăruirea puse în slujba artei spectacolului şi a teatrului românesc”. A murit la 31 martie 2009.
1939: S-a născut Richard Oschanitzky, unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni de jazz ai României
S-a născut la 24 februarie 1939, la Timişoara, potrivit http://revistamuzicala. radioromaniacultural.ro. A fost fiul lui Richard Carol Oschanitzky (1901-1971), compozitor şi dirijor cu înalte studii în Austria şi Germania.
Datorită părintelui său, artistul a benefi ciat de timpuriu de o instrucţie muzicală solidă. Între 1955-1959, a fost studentul clasei de compoziţie condusă de Mihail Jora la Conservatorul din Bucureşti. S-a afi rmat începând din 1959 în domeniul jazz-ului, impresionând muzicienii şi publicul prin talentul, ingeniozitatea improvizaţiilor şi tehnica pianistică.
A scris în varii domenii muzicale: muzică de teatru, vocal-simfonică, simfonică, vocală, peste 30 de coloane sonore destinate filmului (a fost membru ACIN), lied, jazz, folk, pop, muzică uşoară, menţionează sursa citată.
Printre regizorii cu care a colaborat se numără Şerban Creangă şi Sergiu Nicolaescu. A scris partitura pentru muzicalul „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu, pentru „Comedia Gamelor” de Andrei Brădeanu - ambele premiate la concursuri internaţionale. Este autorul albumului „Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică şi bigband” (1971), considerat o capodoperă la nivel mondial în genul de fuziune jazz simfonic.
În 1999 a debutat, la Iaşi, Festivalul Internaţional de Jazz „Richard Waldemar Oschanitzky”, la iniţiativa muzicologului Alex Vasiliu. A încetat din viaţă la Bucureşti.
1954: S-a născut Sid Meier, designer de jocuri și programator
Sidney K. „Sid” Meier, născut la 24 februarie 1954 în Sarnia, Ontario, Canada, este un programator canadiano-american și unul dintre cei mai renumiți designeri de jocuri video din industrie.
Meier este cunoscut în special pentru crearea seriei de jocuri „Civilization”, care a devenit unul dintre cele mai de succes și influente titluri din lumea jocurilor de strategie.
Cariera lui Meier în industria jocurilor video a început în anii 1980, când a fost implicat în dezvoltarea mai multor jocuri, printre care se numără simulatoare de zbor și jocuri de strategie militară. În 1987, a fondat compania MicroProse împreună cu Bill Stealey, unde a lansat primul joc de succes al seriei „Civilization”, în 1991. Acest joc a stabilit standarde noi în genul jocurilor de strategie istorică și a fost aclamat de critici și jucători deopotrivă pentru profunzimea și complexitatea sa.
După succesul seriei, Meier a continuat să creeze și să lanseze o serie de alte jocuri de succes, inclusiv Colonization, Railroad Tycoon și Pirates!. În 1996, el a fondat compania Firaxis Games împreună cu Jeff Briggs și Brian Reynolds, unde a continuat să dezvolte și să lanseze noi titluri.
Peste ani, seria „Civilization” a continuat să evolueze, cu fiecare nouă versiune aducând îmbunătățiri semnificative. Meier a rămas unul dintre cei mai influenți designeri de jocuri video din industrie și a fost recunoscut cu numeroase premii și distincții pentru contribuția sa la dezvoltarea industriei jocurilor electronice.
2012: Cea mai lungă scrisoare de dragoste
Bucureştenii au intrat în Cartea Recordurilor (Guinness World Records) cu cea mai lungă scrisoare de dragoste.
În anul 2012, la București, un grup de 1.468 de bucureșteni a marcat sărbătoarea de Dragobete prin stabilirea unui nou record. Scrisoarea, semnată de acești oameni, a avut dimensiuni impresionante: doi metri în înălțime și 4,5 metri în lungime.
Scrisoarea nu a putut fi redactată pe o simplă hârtie, ci a fost realizată sub forma unei felicitări care conținea trei pagini, fiecare având lungimea de un metru și jumătate.
Această realizare a surclasat vechiul record, care fusese stabilit în 2011 la New York, când 1.075 de oameni au exprimat afecțiunea lor față de o marcă celebră de whisky.
Procesul de validare a recordului a avut loc la Godot Cafe, unde reprezentanții Guinness Book au confirmat oficial numărul de 1.468 de semnături validate. Totodată, evenimentul a fost marcat de o atmosferă plină de emoție și entuziasm.
2014: A murit Nicolae Herlea, bariton
S-a născut în Bucureşti. A studiat la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, cu profesorul Aurelius Costescu-Duca, alături de alţi doi baritoni celebri: David Ohanesian şi Octav Enigărescu.
Ulterior, a urmat cursuri de specializare la Accademia di Santa Cecilia din Roma, cu maestrul Giorgio Favaretto, se arată pe site-ul http://operanb.ro.
În 1950 a debutat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, cu rolul Silvio din „Paiaţe”, iar de atunci a rămas prim-bariton al acestei scene. În anii imediat următori, a fost laureatul concursurilor internaţionale de canto de la Praga (1954), Geneva (1955), Verviers (1957), potrivit site-ului http://revistamuzicala.radioromaniacultural. ro. A debutat pe plan mondial în anul 1960, la Londra, în spectacolul „Bărbierul din Sevilla”, alături de Teresa Berganza, iar în 1961 a fost celebrat pe scena Operei Covent Garden din Londra.
În 1964, a apărut pentru prima oară la Scala din Milano, în spectacolele „Don Carlo” şi „Bărbierul din Sevilla”, iar în următorii trei ani (1964 1967) a devenit membru al Operei Metropolitane din New York. A debutat pe această scenă în primăvara anului 1964, în rolul lui Rodrigo, Marchiz de Posa, din opera „Don Carlo”, apoi a interpretat rolul comediantului Tonio din „Paiaţe”. În stagiunea următoare, a evoluat la Opera Metropolitană în: „Rigoletto”, „Lucia di Lammermoor” şi „Forţa destinului”, notează site-ul https://www.radioromaniacultural.ro/.
În 1965 participă la Festivalul de la Salzburg, unde a avut ocazia să cânte sub bagheta lui Herbert von Karajan, interpretând rolul Rangoni din „Boris Godunov”, de Modest Mussorgski. În 1966, debutează în „Faust” la Scala. În 1972, s-a bucurat de un mare succes cântând alături de Placido Domingo, în „Andrea Chenier”, la Madrid, şi în „Forţa destinului”, la Barcelona, alături de tenorul său preferat, Carlo Bergonzi.
De-a lungul carierei sale de peste 35 de ani, a evoluat pe cele mai mari scene ale lumii, printre care Metropolitan Opera din New York, Scala din Milano, Opera Naţională din Praga, Teatrul Balşoi din Moscova, Covent Garden din Londra şi Opera Naţională din Berlin, Barcelona, Madrid, Paris, Tokyo, Teheran, Tel-Aviv, Boston, Cleveland, Detroit şi Atlanta, precizează site-ul http://operanb.ro.
S-a remarcat în spectacole precum: „Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini, „Lucia di Lammermoor” de Gaetano Donizetti, „Don Carlo” de Giuseppe Verdi, „Rigoletto” de Giuseppe Verdi, „Evgheni Oneghin” de Piotr Ilici Ceaikovski, „Prinţul Igor” de Alexandr Porfi rievici Borodin, „Tosca” de Giacomo Puccini. De o mare apreciere s-a bucurat şi seria de spectacole „Traviata” susţinute la Teatrul Champs-Elysées din Paris, în regia lui Maurice Bejart, şi „Tosca”, susţinut în Japonia, în 1975.
A cântat, de-a lungul carierei, alături de mari artişti ai lumii, printre care: Montserrat Caballé, Mario del Monaco, Placido Domingo, Giuseppe di Stefano, Franco Corelli. De asemenea, a colaborat cu orchestre simfonice celebre din Austria, Marea Britanie, Italia, Germania, Belgia, Franţa, Polonia, Israel, Bulgaria, Ungaria, Turcia, sub bagheta unor dirijori renumiţi, cum ar fi Herbert von Karajan, Kurt Adler, Gabriele Santini, George Georgescu, Lorin Maazel, Alberto Erede, Georges Pretre, Egizio Massini, Nello Santi, Kiril Kondrashin, Horst Stein, Constantin Silvestri, Giuseppe Patané, Georges Sebastian, Jean Bobescu, menţionează site-ul amintit.
I-au fost acordate Premiul de Stat (1964), Ordinul „Meritul Cultural” (1968), Ordinul Muncii (1974), Ordinul „Tudor Vladimirescu” (1981), Ordinul Naţional „Steaua României” (2000), Discul de aur pentru întreaga carieră (2003), Diploma jubiliară şi medalia „Darclée” (2005). De asemenea, i-au fost decernate medalii de aur la concursurile internaţionale de canto de la Praga, Geneva, Verviers şi Milano. A murit la 24 februarie 2014.
Se încarcă comentariile...
