Povestea – pe scurt – este aceasta: o grupare conducătoare ajunge să fie contestată puternic în ultimii ani, iar în aceste zile s-a ajuns la faza finală, din care nu se mai poate da înapoi, indiferent de direcţia politică pe care o ai.

Ca de obicei însă, politicienii pleacă greu din funcţii, îşi găsesc şi susţinători în rândul structurilor de forţă, iar drept consecinţe imediate regăsim moartea, scăderea economică accentuată şi interesul altor state. Să adăugăm şi prezenţa neloc neglijabilă a petrolului, ceea ce permite şi manifestarea inclusiv a paranoiei, pe lângă analiza lucidă a situaţiei.

Să fim lucizi: în ultimul secol, unde a fost petrol au fost interese, din partea tuturor actorilor care puteau juca o carte în joc: de la marile puteri, la statele vecine celor care aveau hidrocarbura aceasta. Să nu fim naivi – interesele generale ale marilor puteri au întotdeauna şi o dimensiune energetică, iar Venezuela este un stat cu mari rezerve de petrol – după anumite statistici, fiind chiar pe primul loc. Trebuie menţionat că petrolul din această ţară are un procent ridicat de sulf, ceea ce adaugă costuri suplimentare în ceea ce priveşte prelucrarea.

O astfel de clasare superioară atrage interesul tuturor marilor puteri, dar pune în discuţie în mod obligatoriu o chestiune fundamentală: cât profit a adus această cantitate de resursă naţiunii în sine? A adus, pentru că – până la urmă – protestele de „azi“ sunt consecinţa nemulţumirilor apărute până „ieri“. Dar pentru că „ieri-ul“ e lung, este necesară o minimă examinare a situaţiei ţării, pentru a formula idei corecte în analiză.

Înainte de orice, să precizăm că situaţia din Venezuela atrage trei direcţii de analiză: prima este aceea a politicii interne; a doua este de geopolitică, iar a treia ţine de paradigma exercitării puterii – politice, în special – în acest secol.

Să nu fim naivi – interesele generale ale marilor puteri au întotdeauna şi o dimensiune energetică, iar Venezuela este un stat cu mari rezerve de petrol.

Sub aspectul politicii interne chestiunea este pusă în fel şi chip în articolele pe care le găseşti în marea bibliotecă a internetului. Dacă textul e scris de oameni care au o ideologie sau loialitate geopolitică fermă – nu contează direcţia – vei avea clar nişte vinovaţi şi o seamă de inocenţi. Dar dacă eşti obiectiv, vei avea unele concluzii interesante, pornind de la câteva date statistice necontrazise de nimeni.

Mai întâi, trebuie cunoscut că extracţia petrolului în Venezuela a început în preajma anului 1910, deşi se ştia de multă vreme de prezenţa acestei resurse naturale. Practic, au fost mulţi ani în care bugetul ţării a beneficiat de acest beneficiu, ceea ce obligă la analiza comparativă relativ la două aspecte: ce tehnologie de producţie s-a folosit în ţară, precum şi cum s-au folosit banii din vânzarea acestei resurse. Toate aceste chestiuni trebuie coroborate cu datele demografice ale ţării şi ale PIB-ului.

Concret, populaţia Venezuelei este de aprox. 31 mil. loc., în continuă creştere, iar pentru a se menţine cel puţin acelaşi nivel de trai trebuie ca anual PIB-ul să crească cel puţin în aceaşi proporţie. Totuşi, relativ la acest indice, apar mari probleme, deoarece PIB-ul ţării este în scădere masivă, ajungând la 96 mld. dolari în anul 2018. Însă indiferent cum socotim, trebuie să subliniem că ţara care ar avea cele mai mari resurse de petrol din lume nu se află în primele 50 de state ca dimensiune a PIB-ului, fiind întrecută de naţiuni mult mai mici, multe din ele fără astfel de resurse. Acest lucru relevă, fără îndoială, o guvernare teribil de incompetentă.

Spunem aceasta deoarece comparaţia la care ne-am gândit este una relativ la o altă ţară cu foarte mari resurse petroliere, care are şi o populaţie numeric asemănătoare: Arabia Saudită. Concret, statul arab are un PIB nominal de 770 mld. dolari, de 8 ori mai mare, iar populaţia – tot în creştere – este de 33 mil. loc.

Diferenţa de mai puţin de două milioane locuitori nu este una majoră, relativ la alte state cu rezerve importante de petrol, care nu ar fi înlesnit comparaţiile – Rusia şi Iran sunt mult mai mari, Kuwait şi alte state din Golful Persic mult mai reduse demografic. Mai există o ţară cu dimensiunea populaţiei asemănătoare – Irak, care iese cu greu din anii de război – cu un PIB nominal de 230 mld. dolari, ceea ce este în orice caz mai mult decât dublu faţă de Venezuela.

Cu toate acestea, istoria Venezuelei nu este una atât de violentă, relativ la aceea a Irakului, şi nici atât de autoritară, faţă de aceea a saudiţilor – iar în aceasta din urmă 80% din forţa de muncă este din străinătate. Acest lucru înseamnă că în Venezuela nu au fost distrugeri majore datorate bombelor, deci infrastructura industrială şi urbană a depins doar de autorităţile naţionale, precum şi faptul că populaţia lucrează – sau trebuie să lucreze – în cea mai mare parte a ei, neexistând drepturile sociale pe care le au cetăţenii saudiţi. De aceea, este surprinzător că având pace şi o populaţie activă mult mai mare, PIB-ul ţării este atât de scăzut. Care să fie cauza?

Evident, proasta guvernare – problemă care afectează atâtea ţări. Proasta guvernare se exprimă în rezultate concrete: în 2016, 75% din populaţie a slăbit 8,6 kg, iar peste un milion de copii nu mai mergeau la şcoală din cauza lipsei de electricitate, de apă şi a foamei.

În ultimii ani, media anuală a inflaţiei este de 80.000%, ceea ce exclude a se da vina pe „străinii care vor să distrugă o ţară“, deoarece această medie se traduce într-o inflaţie de 219% pe zi. Ca indice al inflaţiei pentru anul 2018, cota este de 1.300.000%. 90% din populaţie este considerată săracă, iar guvernul nu a mai publicat statistici referitoare la indicii economici din anul 2015. Aproape 10% din populaţie a plecat în ţările vecine – iar procentul migraţiei către alte ţări cu potenţial economic mai ridicat nu este cunoscut.

Relativ la PIB-ul ţării, din 2013 până în 2017 a scăzut cu 35%, iar pentru anul 2018 estimarea a fost de scădere cu 15%; înjumătăţindu-se în şase ani.

Producţia de petrol a scăzut cu mai mult de 50% din 2014 până acum. O astfel de scădere a producţiei de petrol – nu înseamnă totuşi o blocare a vânzărilor materiei prime – are ca sursă incapacitatea specialiştilor din industria naţională de a creea tehnologii de extracţie şi de rafinare cât mai bune. Concret, petrolul din Venezuela este printre cele mai slabe calitativ din lume, având printre cele mai mari concentraţii de sulf, ceea ce obligă rafinăriile la operaţiuni mai complicate de prelucrare, în vederea realizării unui produs vandabil pe orice piaţă. După cum explică un profesor de geologia petrolului, singurele rafinării care au tehnologia de a prelucra acel tip de petrol sunt cele din SUA, dar problemele de natură politică au făcut ca petroliştii venezuelani să nu aibă acces la ele, iar în zecile de ani în care banii au curs în industria lor nu şi-au creat propriile tehnologii, pentru a scăpa de această dependenţă.

În 2016, 75% din populaţie a slăbit 8,6 kg, iar peste un milion de copii nu mai mergeau la şcoală din cauza lipsei de electricitate, de apă şi a foamei.

Este în fond situaţia oricărei ţări: poţi să ai cea mai bună materie primă, dacă nu ai o companiile interne care să poată prelucra resursa respectivă, vei fi nevoit să cedezi exploatarea ei altora, beneficiile tale scăzând – ele devenind indirecte, în raport de ceea ce vei primi de la cel care o foloseşte nemijlocit. În plus, beneficiile tale vor oscila şi în raport de preţurile de pe piaţa globală, care nu rămân fixe pentru decenii. Absenţa dezvoltării tehnologice distruge ţări, dar nimeni nu împiedică un stat să ia măsuri pentru dezvoltarea educaţiei la un nivel în care să devină model pentru întreaga planetă, aşa cum a făcut-o Israelul – descrierea acestui proces evolutiv din ultimii 70 de ani fiind necesar a fi citită cu creionul în mînă de către toţi politicienii, guvernanţii şi doritorii de a intra în politică din lume. Să nu ne îngrijorăm, România este pe ultimul loc în Europa la cheltuieli cu educaţia, avem judeţe în care ani întregi numărul de absenţe în mediul universitar a depăşit 1,6 milioane, dar viitorul arată luminos, pentru că nu există probleme, de fapt, şi nu există vinovaţi, în nici o parte.

Planul politicii interne este jalonat de aceste date, fară îndoială. Cu toate acestea, cadrul politic este fixat de legislaţie, iar în principal de către Constituţia statului. Dacă o analizăm pe scurt, observăm că are o dimensiune uriaşă, inadecvată unei legi fundamentale, care trebuie să fie clară, precisă, elegantă, dar şi suplă. Concret, sunt 350 de articole, care prin număr dau mai degrabă impresia de cod, iar nu de Constituţie, ceea ce face mai greu cunoaşterea de către proprii cetăţeni a legii fundamentale, putând oferi prin dimensiune şi metode de ascundere a unor dispoziţii care mai degrabă afectează edificarea continuă a unei societăţi articulate. Din păcate, destul de multe state cu economii mai puţin eficiente, măcinate de reaua-guvernare şi infracţionalitatea mediului politic au legi fundamentale cu multe articole, care în realitate mai degrabă distrug idealul de legalitate şi societate coerentă.


Nicolas Maduro şi Juan Guido FOTO EPA-EFE

Legile trebuie să fie respectate, iar ultimii ani oferă multe probleme acestui deziderat în Venezuela. Cronologia situaţiei politice din ultimii ani relevă că în alegerile parlamentare partidul lui Maduro a pierdut alegerile parlamentare din anul 2015. În contrapartidă, printr-un decret din 1 mai 2017 Maduro a creat o nouă Adunare Constituantă, însărcinată să redacteze o nouă Constituţie; membrii acesteia sunt loiali partidului socialist, ceea ce exclude surprize pentru liderul de la Caracas. Totuşi, modul în care s-au organizat alegerile prezidenţiale şi normele constituţionale în vigoare relevă – după cum demonstrează şi profesorul de drept Zambrano – că Maduro nu mai este preşedinte, iar de jure funcţia supremă în Venezuela aparţine lui Juan Guido.

Situaţia nu se va termina aşa cum este astăzi, deoarece situaţia economică nu mai permite cedarea din nici o parte a celor implicaţi, iar evenimente relativ la situaţia ţării vom mai avea.

În acest punct intervine geopolitica.  

Venezuela este un stat care are o suprafaţă de 916 mii km./p., dar care este aşezat pe un continent aflat mai degrabă în raza de acţiune geopolitică a SUA şi a Braziliei. Concret, cele două mari ţări jalonează întreaga politică a Americii de Sud, iar de modul în care relaţionează depinde în mare măsură soarta tuturor celorlalte state din zonă. Geografic, Venezuela este încadrată de Columbia, stat cu 1,114 mil. km./p. şi 50 mil. loc., dar şi de Brazilia, stat cu 8,51 mil. km./p. şi 210 mil. loc. Doar faptul că bazinul Amazonului este în nordul Braziliei o opreşte pe aceasta să intervină mai frecvent şi decisiv în zona Bolivariană – adică a statelor eliberate în mod direct de către Simon Bolivar. Din multe puncte de vedere, ca putere moral-civilizaţională pentru America Latină este importantă situaţia politică din Spania, din motive pe care le cunoaşte oricine.

Chiar dacă Brazilia nu intervine întotdeauna direct la nordul graniţelor sale, nu înseamnă că puterea sa poate fi ignorată la Caracas sau Bogota. De fapt, oricât petrol ar fi în Venezuela, o parte din libertatea sa de mişcare este determinată direct de către Brazilia, iar cealaltă de către SUA. Ambele mari puteri însă nu vor un continent însângerat, şi faţă de situaţia din Africa, statele zonei îşi decid mai întotdeauna soarta în mod liber, numărul loviturilor de stat de concepţie proprie fiind destul de mare, sângele fierbinte al zonei nefiind vizibil doar la nivel fotbalistic. Doar un exemplu: în Bolivia numărul de lovituri de stat majore este de 14 doar între 1899 şi 1980, dar în realitate tentativele şi reuşitele sunt mai multe; cu toate acestea Brazilia nu a intervenit militar pentru a securiza zona, în ultimii 100 de ani prezenţa militară în străinătate a Brasiliei fiind minoră.

Din acest motiv, influenţa politică zonală a Braziliei se manifestă mai subtil, inclusiv prin rezultatul alegerilor sale prezidenţiale şi legislative, deoarece economia zonei este influenţată de deciziile economice ale parlamentului din Brasilia.

Din acest motiv surprinde cumva un fel de coincidenţă doctrinară: concret, preşedinţiile lui Hugo Chavez dintre 1999 şi 2013 şi Maduro – de la moartea acestuia şi pînă acum – se suprapun destul de mult cu mandatul prezidenţial exponenţilor Partidului Muncitorilor din Brazilia, anume Lula da Silva şi Dilma Rouseff, între 2003 şi 2016. 

În presa internaţională au apărut mai multe articole care vorbesc despre cooperarea dintre liderii asemănători ideologic de la Brasilia şi Caracas, sau că brazilienii au acoperit politic Venezuela.

Mai trebuie amintit că diferite forme de cooperare ideologică s-au manifestat în ultimii 20 de ani între Venezuela şi Cuba. De fapt, fosta gardă de corp a lui Fidel Castro, care şi-a publicat memoriile – traduse şi în limba română – oferă unele date interesante despre proiectele cubaneze în America Latină. Caracasul a ajuns să sponsorizeze multe din cheltuielile Havanei, chiar ajungându-se la cumpărarea de petrol de către regimul alimentaro-politic al lui Maduro pentru a fi oferit gratuit apoi Cubei în anul 2018. În plus, există şi o înţelegere dintre Havana şi Caracas legată de 2000 de medici cubanezi care vor practica în statul sudic; problema face parte dintr-o dispută mai largă dintre Brazilia şi Cuba, iar Venezuela susţine regimul alimentaro-politic cubanez.

Să nu uităm de petrol şi de marile puteri: interesul acestora faţă de Venezuela este mare, din multe motive, care au legătură şi cu petrolul, dar mai ales cu ideologia. Surprinzător, în America Latină ideologia este înaintea petrolului, însă revanşa hidrocarburii este cumplită, pentru că economia nu trăieşte cu vorbe goale, ci cu producţie de bunuri şi mărfuri transportate, iar consecinţele incompentenţei tehnologice a petroliştilor din Venezuela se văd de mulţi ani, amprenta ideologică potenţând exploziv eşecurile cercetării din industria petrolieră de pe Maracaibo.

Astfel, în geopolitica Venezuelei vom urmări aspectele ideologice în proporţie mai mare decît cele petrolifere. Raţiuni ideologice şi geopolitice anti-SUA au făcut ca mai multe state care au interese contrare Washingtonului să investească în această ţară; de departe cele mai multe sume de bani aduse au fost de către China; având 50 mld. dolari împrumuturi de la Beijing, totuşi liderii de la Caracas nu au reuşit să producă nimic pozitiv cu aceştia.

Şi Rusia a trimis mulţi bani în Venezuela, sumele nefiind totuşi foarte clar cuantificate; de menţionat că dinspre Moscova o parte a sprijinului constă în armament. Tocmai de aceea, costurile reale ale relaţiei dintre Rusia şi Venezuela sunt mai greu de estimat, fiind totuşi inferioare relaţiei pe care Caracasul o are cu Beijingul. În contextul ultimelor zile, surse vorbesc despre 400 de luptători trimişi din Rusia spre Caracas, dar şi de 20 de tone de aur trimise din Venezuela spre Moscova, pe modelul aurului republicanilor spanioli trimis în anul 1936 în URSS.

Situaţia Venezuelei este un exemplu foarte important pentru limitele de rezistenţă ale partidelor şi politicienilor cu tendinţe dictatoriale.

Totuşi, geopolitica porneşte de la geografie, iar relativ al distanţe şi influenţă, Brazilia este puterea numărul 1 a zonei, cu SUA reamintind celebra doctrină a lui Monroe: „America, americanilor“. Distanţa este prea mare de la Beijing spre Caracas, de 14.300 km. – şi ar trebui să treacă şi peste Japonia – pentru ca să poată exista o intervenţie eficace din acea direcţie; iar alte state care şi-ar dori poate să intervină au şi mai multe mii de kilometri de parcurs.

Chiar dacă această fază finală a luptei pentru putere va mai dura, cel mai probabil decizia preşedintelui Balsonaro de a recunoaşte ceea ce este constituţional – anume un nou preşedinte – va avea un rol decisiv. În fond, Brazilia a îndemnat deja China şi Rusia să aibă înţelegere faţă de situaţie şi „să privească lucrurile în faţă“, ceea ce înseamnă că la Brasilia atenţia este mare, iar influenţa gigantului sud-american nu va putea fi ignorată de nici o altă ţară.

Spuneam că situaţia din Venezuela contează foarte mult şi dintr-o altă paradigmă, anume aceea a exercitării puterii – politice, în special – în acest secol. Modul în care se comportă liderii de la Caracas în raport de resursele naturale mari, dar şi în lupta lor pentru putere este analizat cu atenţie în multe capitale.

Să nu fim naivi: comportamentul liderilor este studiat în multe ţări ca o necesitate, nu doar ca o pasiune ştiinţifică. Din acest motiv, situaţia României din 1989 constituie studiu de caz pentru toate departamentele de analiză ale partidelor, iar în mai multe situaţii specialişti în relaţii internaţionale, psihologie, economie îi întreabă pe români cum au fost acele zile, precum şi alte aspecte care ţin de politica internă românească din perioada ultimilor 50 de ani.

De aceea, şi situaţia Venezuelei este un exemplu foarte important pentru limitele de rezistenţă ale partidelor şi politicienilor cu tendinţe dictatoriale; precum şi în ceea ce priveşte selecţia liderilor. Dacă despre economie datele sunt mai clare, iar legile acesteia permit oferirea mai lesne de predicţii, celelalte aspecte sunt mai variate şi implicit mai dificil de încadrat într-o ecuaţie uşor rezolvabilă.

Despre Hugo Chavez şi comportamentul lui au apărut mai multe descrieri; fost ofiţer de armată, a parcurs un drum specific regiunii în ceea ce priveşte politica, în care inclusiv tentativele de lovitura de stat nu au lipsit. Totuşi, moartea sa a adus la putere un fost şofer de autobuz, Nicolas Maduro, care nu a absolvit studii liceale, dar care a fost la studii în Havana pentru un an, în 1986.

La o astfel de lipsă de pregătire, este destul de clar că miracole pe planul dezvoltării economiei nu puteau fi aşteptate; dar anumite direcţii de comportament politic intern şi extern se pot deduce din acest traseu „educaţional“. Să fim obiectivi: nici diferite diplomele universitare nu relevă tendinţele dictatoriale sau incompetenţa crasă în economie şi politică, dar dacă profesorii ar fi – şi ar fi fost – cu adevărat corecţi la acordarea de note, multe ţări ar fi suferit mult mai puţin.


FOTO EPA-EFE

Lipsa de pregătire a lui Maduro obligă la o conducere discretă a regimului, iar acest lider mai puţin cunoscut europenilor este un fost ofiţer din zona tehnică a armatei, coleg în aceeaşi echipă de baseball cu Hugo Chavez. Numele lui este Diosdalo Cabello, personalitate de prim rang al regimului alimentaro-politic – în multe privinţe, numărul doi al acestuia.

Ce este important de reţinut despre această persoană este faptul că SUA l-a acuzat de participare la trafic de droguri, instituţiile de aplicare a legii americane îngheţându-i în conturi o sumă de 800 milioane dolari. Într-o astfel de ipoteză – documentată de ziarişti, referitoare la reţele de trafic de droguri conduse de la Caracas direct din interiorul guvernului – este destul de logic să credem că gruparea de la putere va lupta cu disperare, deoarece toţi ştiu foarte bine care sunt costurile pierderii puterii: nu doar închisoare pentru crimele cu caracter politic comise, ci şi închisoarea pentru infracţiuni din zona criminalităţii organizate. Un cumul de infracţiuni, adică o perspectivă de lungă durată „în spatele fileului“.

Venezuela este într-o situaţie dificilă, dar clasa sa politică este pe deplin răspunzătoare pentru producerea ei.

De aceea, în acest secol problema liderilor şi a comportamentului acestora devine mai importantă ca oricînd, deoarece răspunderile sunt din ce în ce mai mari, iar tentaţiile la fel de extinse. Problema nu se restrânge doar la nivel politic sau administrativ, ci are şi conotaţii importante în mediul privat, unde mulţi directori de companii şi instituţii financiare au venituri foarte mari, dar ajung or să fie arestaţi, ori să fie acuzaţi de comportament dictatorial sau abuziv, iar despre bonusurile primite în funcţiile lor nu mai este cazul să amintim; situaţia directorului de la Nissan fiind elocventă.

Venezuela este într-o situaţie dificilă, dar clasa sa politică este pe deplin răspunzătoare pentru producerea ei; este drept că dorinţa de a avea putere şi avantajele care apar de acolo sunt foarte atrăgătoare, dar la nivel global exemplele de bună guvernare dintr-o ţară ajung să fie dorite de orice cetăţean, din orice stat, ca efect al bibliotecii globale numită „Internet“. Cine pierde simţul realităţii, cine are tendinţe dictatoriale în politică, economie, instituţii publice sau private determină mai întâi brain-drain-ul elitelor, iar apoi şi revolta. Din păcate, de multe ori revoltele sunt întâmpinate cu gloanţe sau alte arme, iar nu de responsabilitatea de al 12-lea ceas al clasei politice, costurile refacerilor statelor şi instituţiilor crescând enorm ca sume şi ca timp.

Însă nu există opţiuni relativ la buna guvernare, legalitate şi buna administrare, dar există încă suficientă incompetenţă care cere reacţia fermă a oamenilor raţionali. În fond, victoria asupra proastei guvernări, politicienilor abuzivi şi relei administrări merită orice sacrificiu, aşa cum lupta pentru liberate este printre cele mai sfinte pe care un om în viaţa sa o poate duce; să fim oameni care ne merităm omenia, iar nu aceea pe care o proclamăm în vorbe, dar în realitate o călcăm în picioare când interesele ne îmboldesc.