Printre numeroasele telefoane cu indivizi mai mult sau mai puţini importanţi din aparatul diplomatic al diferitelor ambasade, numeroase schimburi de emailuri, acreditări, ştampile, cafele şi ceaiuri băute din pahare mici de sticlă, am reuşit să obţin...nimic. Mă rog, promisiunea că se va rezolva şi rugămintea de a avea răbdare. Intuiam că aşa vor sta lucrurile. Şi asta încă dinainte să aterizez pe plaiurile natale. Mă înarmasem cu o răbdare de fier, multă voinţă şi dispoziţia necesară pentru tangoul diplomatic ce avea să urmeze.

Experienţa acestor ultime zile m-a făcut însă să reflectez şi asupta unui aspect al Primăverii Arabe la care nu mă gândisem până acum. Totul a pornit de la vizionarea, pentru a treia sau a patra oară, a filmului în regia lui Kathryn Bigelow- Zero Dark Thirty (sau Misiunea, aşa cum a fost tradus, neinspirat de altfel, în limba română).

Filmul, o descriere a operaţiunii de capturare şi ucidere a celui mai căutat terorist-Osama bin Laden-dezvăluie un lucru aproape uitat de noi toţi, oameni atât de conectaţi la digitalul cotidian.

Undeva după jumătatea filmului (atenţie, urmează un spoiler alert), Debbie, o arhivistă absolut normală din cadrul secţiei de analişti ai CIA, descoperă o hârtie ce-l identifică pe unul din apropiaţii lui bin Laden. Hârtia fusese rătăcită, timp de aproape opt ani, printre mormanele de informaţii şi ponturi ce inundaseră canalele serviciillor de securitate americane la scurt timp după atentatele din 11 septembrie. Restul fimului decurge previzibil. Americanii administrează lovitura de graţie, Osama moare în ambuscada creată şi toată lumea se bate pe spate, felicitându-se reciproc pentru reuşită.

Însă, adevărata eroină a filmului e Debbie de la arhive. Morala filmului e una simplă: violenţa s-ar putea să dea greş, dar hârţogăraia niciodată.

Îi injurăm, în gând sau nu, pe birocraţii şi funcţionarii ce cu atâta migală ne construiesc identitatea legală, statutul social, ne validează sensul vieţii publice, chiar şi pe cel al vieţii profesionale cum e cazul meu şi al multor altora probabil. Îi detestăm şi dispreţuim pentru calmul cu care îşi fac treaba, pentru pasivitatea şi seninătatea cu care privesc şi cea mai urgentă situaţie. Dar nu-i putem ignora. Deocamdată.

Debbie de la arhive e un personaj aproape dispărut din lumea modernă. În era informaţiei digitale, Debbie e un personaj anacronic. O lume pe cale de dispariţie, în care hârtia devine material istoric, discheta sau CD-ul amintiri recente. iar arhivistul nimic altceva decât un program, algoritmi predeterminaţi să-ţi intuiască şi anticipeze căutarea. Riscurile, după cum ne-a dovedit Debbie, sunt semnificative. Pentru tinerii Primăverii Arabe, deprinşi deja cu reţelele sociale şi comunicarea virală succinta, birocraţia nu reprezintă altceva decăt un alt bastion, încă o piedică în calea reformelor cerute pe străzile şi în pieţele din Cairo, Tripoli, Damasc, Istanbul şi multe alte locuri.

Lumea arabă nu a cunoscut birocraţia aşa cum au facut-o europenii, ca şi formă de eliberare de tirania monarhiei, ca şi idee de transparenţă, metodă de construcţie a unei arhive de tragere la răspundere a celor în funcţii publice, exact aşa cum a fost ea introdusă şi făurită  de ideile Revoluţiei Franceze.

Pentru populaţia foarte tânără a Orientului Mijlociu (peste 30% în această regiune au vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani), aparatul birocratic nu reprezintă altceva decât instrumentul represiv al puterii şi autorităţii regimurilor totalitare cu care se confruntă. În percepţia protestatarilor, birocraţia, instrument exclusiv al clasei dominante (sectariană adesea dar economică întotdeauna) intră în conflict direct cu nevoia de reformă a instituţiilor publice, de includere a unui număr cât mai mare din cetăţeni la dezbaterea politică şi, cel mai important, a unei nevoii de anonimitate în spaţiul public.

Birocraţia, în acest caz, exclude şi nu include, închide între filele sale, nume, date, fapte şi locuri pe care tinerii arabi le vor discutate în pieţe şi nu arhivate în sertarele prăfuite ale statului.