Arma grăniceri nu mai există în România. 

Motivul este simplu.

Imediat după decembrie 1989, obsesia noilor autorităţi, de la Bucureşti, de a face frumos în faţa interlocutorilor occidentali, a generat decapitarea Comandamentului Trupelor de Grăniceri şi desfiinţarea acestei arme de elită, prin înlocuirea cu Poliţia de Frontieră. 

O pripeală tipică mediului politic dâmboviţean. 

S-a înlocuit o instituţie militară, cea a armei grăniceri - cu tradiţii istorice probabil deranjante pentru cei ce vroiau să reinventeze apa şi mersul pe jos -, cu o structură de o altă factură, obişnuită să fie departe de atenţia opiniei publice, altfel utilă finanţării şi modernizării sale. 

În mod paradoxal, cei mai buni ofiţeri de grăniceri au fost preluaţi de Ministerul Apărării Naţionale şi de serviciile de informaţii, ceea ce atestă calitatea profesională a celor ce aveau drept semn de armă, pe epoleţi, harta ţării. 

02=

Într-un gest de revoltă, bine temperată, generalii Sever Neagoe, Ilie Tender şi Gheorghe Văduva – ultimul fiind şi singurul grănicer, şef de promoţie, la Academia Militară, actuala Universitate de Apărare – au scris ISTORIA GRĂNICERILOR şi începutului Poliţiei de Frontieră. 

graniceri

Despre care generalul Văduva îmi scria că este “poate ultima carte de istorie şi de suflet, a unei entităţi de culoare verde, care între timp s-a transformat.” 

insigne

Instituţia s-a transformat, dar mai trăiesc cei care au purtat uniforma cu petliţe verzi. 

Conaţionali care, în august 1968, au fost în misiune, 24 de ore, din 24, la graniţa de nord a ţării, la câţiva metri de demonstraţia de forţă a tancurilor sovietice, ce treceau din Ucraina în Ungaria, în drum spre Cehoslovacia, un marş luminat cu proiectoare mari, pentru a înţelege românii că le poate veni rândul. 

Compatrioţi care erau în decembrie 1989 la graniţa cu Ungaria, observând coloanele militare pregătite pentru intrarea în România. 

După cum camarazii lor se aflau la frontiera cu URSS, unde toţi împuterniciţii români de frontieră – aceştia fiind doar ofiţeri de grăniceri – au fost chemaţi la discuţii, cu ofiţeri sovietici, care i-au întrebat ce se întâmplă, în România, cu comuniştii, apoi au cerut căi libere de acces pentru coloanele militare.

 Atunci, primul înstelat român care a spus NU intrării trupelor imperiale, pe pământ românesc a fost regretatul general Petre Geantă, şeful de stat major, al Comandamentului Trupelor de Grăniceri. 

Şi nu a fost doar o simplă negaţie. 

Ci un ordin ferm, de a se merge până la sacrificiul suprem, dacă va fi cazul, pentru a opri sau încetini, intrarea trupelor sovietice. 

Cert este că refuzul grănicerilor români – întărit ulterior, prin declaraţie filmată a generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major al armatei naţionale - a fost respectat de militarii imperiali. 

guşă

Apoi a urmat decimarea. 

Guşă exilat la Buzău. 

Geantă trecut în rezervă. 

Comandamentul Trupelor de Grăniceri/CTGr. aneantizat. 

În galeria celor care au condus CTGr. – accesibilă dacă daţi click aici – cel mai longeviv comandant a fost generalul Vasile Petruţ.

vasile p.

Aproape două decenii a condus cea mai orgolioasă armă, singura activă în vreme de pace.

Despre un om care tocmai a fost înmormântat – sâmbătă 10 august 2013 – se spun, de regulă, numai cuvinte de bine.

În ce mă priveşte, aşa cum l-am cunoscut, ca ofiţer de grăniceri, nu am asistat la vreun moment în care să fi fost altfel, decât cu surâsul pe buze, calm, diplomat, cu o voce mai degrabă prevenitoare.

Putea fi sever, din priviri, exigent, prin întrebările inclusiv formulate la telefon, sau prin reproşurile profesionale bazate pe date raportate de cei trimişi să restabilească adevărul acolo unde apăreau semne de întrebare privind normalitatea vieţii unei comunităţi militare.

A fost schimbat din funcţie fără să i se spună motivul real.

Partea amuzantă este că imediat ce am publicat pe blogul personal anunţul privind decesul său – de care am aflat mulţumită rigurozităţii matematice a octogenarilor colonei, în rezervă, Vasile Scutelnicu şi Ion Mazere -, cineva de la Academia Naţională de Informaţii mi-a trimis un material, despre generalul Petruţ, din care citez:

”1. a lucrat în Direcţia Propagandă din Secţia Politică Superioară a Armatei

2. suspectat de organele de contrainformaţii că în cadrul unor întâlniri cu cu omologii săi sovietici din cadrul Tratatului de la Varşovia “şi-a depăşit competenţele”

3. din urmărirea informativă a reieşit că l-a protejat pe col. Dumitru Cociuban din Direcţia de Informaţii a Marelui Stat Major, surprins că a transmis sovieticilor informaţii asupra unui vas american ancorat în portul Constanţa, în echipajul căruia se aflau agenţi CIA

4. ofiţerul a fost trecut în rezervă”.

alfa

Aşa se întâmplă când rescriu istoria civilii neinstruiţi.

Care este realitatea?

1. Direcţia Propagandă din Secţia Politică Superioară a Armatei - denumirea corectă era Consiliul Politic Superior al Armatei - nu a avut nicio legătură cu acţiuni ostile conducerii de atunci a României, aşa cum a fost aceasta, de tip dictatorial.

2. Generalul Petruţ studiase la Moscova şi din acel moment a fost tot timpul monitorizat, firesc, de structurile contrainformative adecvate.

3. Argument pueril. Era o practică, a comandanţilor cu capul pe umeri, ca atunci când un subordonat, altfel capabil, era suspectat că ar fi acţionat de o manieră ce ridica semne de întrebare, să nu îl arunce pe drumuri, ci să îl treacă pe o funcţie administrativă. Se uită aspectul că la data respectivă CIA era percepută ca agenţia de investigaţii a unui stat inamic Tratatului de la Varşovia, din care România făcea oficial parte.

4. Generalul Petruţ nu a fost trecut imediat în rezervă, ci mutat de la CTGr la Ministerul Apărării Naţionale, la secţia regulamente, semn că Nicolae Ceauşescu una fulgera şi altfel acţiona practic.

                                                                                            ***

Ultimul meu dialog, cu generalul Petruţ a fost – culmea…-, în cimitirul Ghencea 1.

Era pe aleea principală, marcat de faptul că urma să fie dat afară, din casa în care tot statul a dispus să locuiască.

Apoi, am aflat acum, cu stupoare, a ajuns la un azil de bătrâni.

Unde, într-una din dimineţile săptămânii care s-a încheiat, doctoriţa l-a vizitat şi l-a întrebat dacă vrea un pahar cu suc de fructe.

Generalul a spus da şi a închis definitiv ochii...La 87 de ani.

tricolor

Am scris aceste rânduri din trei motive.

I. După slujba preotului nu a fost nimeni invitat să vorbească despre cel decedat. Şi nu era un cerşetor. Chiar dacă în sicriu era doar umbra pipernicită a celui ce comandase 19 ani trupele de grăniceri.

II. Din grabă, din neatenţie sau din neştiinţă, în afara portretului decedatului nu erau şi medaliile, decoraţiile care i-au marcat oficial cariera militară, detaliu obligatoriu la derularea unei ceremonii militare de înhumare.

III.  Şi cel mai regretabil aspect...lipsea Tricolorul. În mod normal, regulamentar, oficial, obligatoriu, aşa cum s-a asigurat garda de onoare trebuia să i se înmâneze fetei sale, ca urmaşă, drapelul ţării împăturit aidoma unui triunghi.

Nu întâmplător, unul dintre octogenarii prezenţi a formulat ulterior, cu voce tare, întrebarea retorică:

”Unde sunt cei care i-au fost aproape, i-au declarat loialitate veşnică, au primit funcţii şi onoruri, iar acum lipsesc?”

Praful şi pulberea…