Relativizarea crimelor

Ministru al Mediului în Guvernul Franţei şi reprezentându-l la funeraliile recente de la Santiago de Cuba, doamna Ségolène Royal, fostă candidată la preşedinţie, a oferit un exemplu de orbire tipică gândirii totalitare.

După ce a salutat în Fidel Castro un „monument al istoriei“, doamna ministru a făcut o paralelă sugestivă: „Graţie lui Fidel Castro, cubanezii şi-au recuperat teritoriul lor, viaţa lor, destinul lor. Ei s-au inspirat din Revoluţia franceză fără însă a cunoaşte teroarea“. Pe lângă faptul că spune un lucru adevărat legat de dimensiunea criminală sistematică a revoluţiei din 1789, politicianul ignoră suveran evidenţa unui regim instaurat şi menţinut în Cuba, ca oriunde în lume, exclusiv prin violenţă.

Întrebată despre frecventele încălcări ale drepturilor omului, doamna Royal le taxează drept „dezinformări“. Mai mult, amintind că există libertate religioasă şi de conştiinţă, ministrul de la Paris declară senin că nu are liste de deţinuţi politici prin care să se probeze acuzaţiile. Oficialul unui stat democratic ignoră rapoartele anuale ale unor organizaţii internaţionale care oferă date concrete despre arestările, umilinţele, hărţuielile, umilinţele şi loviturile la care sunt supuşi opozanţii regimului de la Havana.

Declaraţiile culminează într-o consideraţie profund discutabilă: „Mereu există ceva pozitiv şi ceva negativ în istorie“. Ei bine, tocmai în această viziune rezidă problema de fond. Relativizarea crimelor unui regim totalitar pe motiv că, nu este aşa?, trebuie să vedem şi părţile bune reprezintă un atentat la valorile democraţiei. Cu riscul de a mă repeta: niciun kilometru de autostradă sau de dig şi niciun stâlp de electricitate nu poate justifica folosirea crimei ca instrument politic.

Iarăşi, revenind la ce am mai scris: considerarea că modernizarea unei ţări permite, la urma urmelor, şi fapte care altminteri nu sunt în regulă, ascunde, în fapt, tentativa de a scoate basma curată pe toţi despoţii istoriei recente şi îndepărtate. În această logică, tiranii se validează prin realizările lor. În cazul nostru, dacă Ceauşescu ar fi murit în patul său, politicieni de extracţia doamnei Royal i-ar fi adus un călduros omagiu, după care ar fi vizitat, uimiţi şi copleşiţi, Casa Poporului.