UE ieşise din joc în 2018, după o escaladare a tensiunilor între cele două părţi, statul sârb şi provincia Kosovo, recunoscută ca stat după declararea unilaterală a independenţei, în 2008, de majoritatea statelor UE şi peste 100 state ale lumi. Acum, deschiderea a făcut-o partea americană, la începutul acestui an, dar ieşirea din joc a preşedintelui kosovar Hashim Thaci, acuzat de crime de război şi crime împotriva umanităţii de către Tribunalul Penal de la Haga pentru fosta Yugoslavie, a blocat întâlnirea de la Casa Albă la 27 iunie menită să exploreze un acord. Experienţele separate ale Washingtonului şi Bruxellesului au demonstrat că doar relaţia transatlantică are instrumentele necesare ca, împreună şi coordonat, să obţină o pace durabilă în Kosovo.

Acorduri, negocieri, rupturi şi tentative de soluţii unilaterale ale SUA

Relaţia transatlantică este cu atât mai importantă cu cât SUA şi UE au, separat, cele mai importante instrumente pentru a atinge pacea, asta în timp ce Serbia continuă dependenţa de Rusia şi China. Faptul că preşedintele Vucic a fost prezent la Moscova, la parada de 9 mai mutată pe 24 iunie, dar a preferat o voltă de apropiere mai degrabă faţă de China decât de Rusia, eternul său partener – şi pe fondul blocajului prin veto al Rusiei a oricărei recunoaşteri a Kosovo ca stat de către Belgrad – a dus la orchestrarea unor manifestaţii de protest la Belgrad în care motivul a fost tentaţia oficialilor de a reintroduce restricţiile din cauza pandemiei de coronavirus şi exploziei de cazuri iar, pe fond, instrumentalizarea rusă a partidelor naţionaliste, extremiste care a determinat manifestaţiile de protest masive şi cu contribuţia unui număr de şefi locali ai serviciilor de informaţii sârbe (aflaţi sub controlul rus ca şi alte forţe paramilitare sârbe).

De această dată, trebuie spus că instrumentele SUA au ajutat la deblocarea situaţiei după ce acordurile anterioare la care a ajuns UE în 2013, vizând accederea deopotrivă în Uniune a Serbiei şi Kosovo, au fost blocate în 2018 de reacţiile naţionaliştilor albanezi care au introdus tarife de 100% la mărfurile sârbeşti şi au blocat negocierile. John Bolton, în calitatea sa de consilier prezidenţial pentru securitate naţională, împreună cu fostul ambasador al SUA la Berlin, Richard Grenell, au reuşit să obţină, prin pârghiile pe care le au la Prishtina, deblocarea legăturilor aeriene şi pe liniile ferate între cele două părţi şi retragerea taxelor prohibitive care au blocat complet comerţul. Însă în punctul în care se preconiza marea deschidere, prin invitarea la Casa Albă a preşedintelui kosovar Hashim Thaci şi a preşedintelui sârb Aleksandar Vucic, anunţul acuzării formale a primului de către Tribunalul de la Haga a întrerupt acţiunea.

Fondul dezvoltării acestei linii de negocieri a acceptat schimbul de teritorii, respectiv Nordul Kosovo, regiunea Metohia locuită majoritar de sârbi, la nord de Râul Ibar, cu mănăstiri ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, contra sudului Serbiei, regiunea Sandjak(Raska, Novii Pazar), locuită majoritar de albanezi. Această soluţie unilaterală a fost acceptată iniţial de fostul Înalt Reprezentant Federica Mogherini, dar a fost respinsă de către Germania şi UE prin postura de precedent creată şi perspectiva de a redeschide problema frontierelor în Balcani şi în întreaga Europă pe baze etnice.

Statele Unite şi administraţia Trump au ratat această încercare şi pe fondul necoordonării cu Uniunea Europeană care are propriile pârghii, în primul rând aderarea la UE cu accesul la fonduri, o ţintă devenită brusc mult mai atractivă după criza pandemiei de coronavirus. În cazul UE, partenerul albanez a fost schimbat, în locul lui Thaci venind noul premier albanez, Avdullah Hoti, cel care l-a înlocuit pe Albin Kurti, preşedintele celui mai mare grup parlamentar Vetevendosja.

Hoti, preşedintele Ligii Democratice din Kosovo, are un guvern de coaliţie fragil, cu probleme interne relevante, în timp ce Vucic are o majoritate stabilă în Parlament dar, după alegeri fără participarea principalelor forţe ale opoziţiei şi cu contestări masive în stradă. Deschiderile către compromis rămân destul de slabe, chiar dacă ambele părţi sunt atrase de perspectiva integării europene şi de fondurile europene aferente. Pe de altă parte, şi Uniunii Europene îi lipseşte pârgia esenţială pe care SUA o deţine în Kosovo, acolo unde UE nu este tocmai acceptată unanim, mai ales după refuzul liberei circulaţie a kosovarilor în spaţiul Schengen, spre deosebire de SUA, considerată principalul actor care a făcut Kosovo independent.


Premierul kosovar Avdullah Hoti FOTO EPA-EFE

Agendele divergente ale părţilor

Agendele pe care le afişează cele două părţi sunt complet divergente. La bază se află recunoaşterea de către Serbia a Kosovo ca stat, fapt ce ar permite negocierile accederii în UE a statului kosovar recunoscut de ultimele 5 state europene sceptice, inclusiv România, şi admiterea în ONU şi Interpol, ca şi în numeroase organisme internaţionale. De partea cealaltă, Preşedintele Vucic a avertizat că Serbia aşteaptă mai mult decât integrarea europeană pentru a recunoaşte Kosovo. Deci Uniunea Europeană e aşteptată să pună pe masă mai multe componente atractive pentru Belgrad decât simpla aderare la UE cu recunoaşterea concomitentă a Kosovo în momentul admiterii Serbiei în UE.

Agenda Uniunii Europene este o negociere în forţă şi accelerată pe actuala fereastră de oportunitate, care să nu mai permită întârzieri, tărăgănări sau întreruperi. Asta a fost principala realizare a negocierilor din 16 iulie, intervenită după o discuţie tip summit video găzduit de cancelarul german Angela Merkel şi de preşedintele francez Emmanuel Macron, la 10 iulie, şi de o discuţie bilaterală a celor doi lideri, Hoti şi Vucic, la 12 iulie. De asemenea, după prima discuţie ce a avut ca teme cooperarea economică şi persoanele date dispărute în război, lucrul în grupurile tehnice urmează să continue în ritm susţinut pentru ca în septembrie să aibă loc următoarea întâlnire în format summit, găzduită de Josep Borrell şi mediată de Miroslav Lajcak, fostul ministru de Externe slovac numit actual reprezentant special pentru conflictul din Kosovo.

Pe de altă parte, părţile mai au şi alte doleanţe şi numeroase puncte de divergenţă.

Tema fundamentală şi premiul acordului rămâne integrarea ambelor părţi în Uniunea Europeană. Totuşi nivelul redus al vitezei negocierilor de accedere pe capitole, metodologia nouă de redeschidere a capitolelor şi scepticismul vest-european pentru extindere – cu precădere al Franţei – au redus şansele acţiunii indirecte pe această direcţie. Mai interesantă şi atractivă devine perspectiva fondurilor pentru relansarea economică post-Covid-19. În plus, pe noua bază europeană de negociere, schimbul de teritoriu a dispărut, mai ales că Hashim Thaci, principalul susţinător al propunerii, a trebuit să se retragă din proces.

Scopul final al negocierilor ar fi un acord cu relevanţă juridică ce ar stabili relaţii funcţionale între Belgrad şi Prishtina, ar permite negocierile rapide de accedere a Serbiei în UE şi ar permite Kosovo accederea în organizaţiile internaţionale. Fireşte că acest lucru nu se poate realiza fără ca cele două părţi să se fi recunoscut reciproc drept state independente, mai exact fără ca Serbia să recunoască Kosovo ca stat. Preşedintele Vucic a anunţat că vrea să obţină maximum de avantaje pentru Serbia cu minimum de costuri şi concesii.

Pe de altă parte, la numirea în funcţie, în iunie, premierul Hoti a anunţat liniile roşii ale sale în negocierile cu Serbia: integritatea teritorială a Kosovo e nenegociabilă, şi orice acord cu Serbia se va baza pe Constituţia statului Kosovo, adică recunoaşterea Kosovo ca stat, fapt ce ar determina intrarea în ONU şi recunoaşterea de către ultimele 5 state memrbe ale UE ce nu recunosc azi Kosovo, inclusiv România. Hoti a respins formula eventuală a unei “recunoaşteri temporare”, care s-ar fi vehiculat în cursul negocierilor.


Preşedintele sârb Aleksandar Vucic FOTO EPA-EFE

Negocierile şansei posibile, în formula coordonării transatlantice a efortului comun

Devine evidentă nevoia coordonării eforturilor pe linie transatlantică, chiar dacă SUA intră în campanie electorală prezidenţială iar în noiembrie ar fi reales Donald Trump. Doar aşa ar putea fi menţinuţi actorii în jurul mesei iar compromisurile necesare ar putea fi asumate de lideri, apoi de Parlamente, nu în ultimul rând de către public.

La 16 iulie, temele abordate pentru a lansa negocierile au fost bazele cooperării economice – suprataxele fiind deja ridicate de către Kosovo – apoi soarta persoanelor dispărute şi strămutate în urma conflictului din 1999, dar şi chestiuni legate de proprietate. Partea kosovară a insistat şi pe despăgubiri de război pe care ar urma să le primească de la Serbia contra recunoaşterii titlurilor de proprietate din Kosovo şi, fireşte, recunoaşterea de către Serbia a independenţei Kosovo.

Reprezentanţii UE au cerut de la început, înaintea sosirii la Bruxelles, ca ambele părţi să lase deoparte chestiunile de politică internă şi să-şi pregătească publicurile pentru o perspectivă a găsirii soluţiei, ceea ce ar însemna inclusiv compromisuri acceptate. Pe de altă parte, această deschidere spre pragmatism şi soluţii, cu bună credinţă, ar urma să aibă în vedere perspectiva apartenenţei părţilor la Uniunea Europeană.

Diferenţele dintre părţi sunt substanţiale, iar în chestiunea temelor cu adevărat de importanţă strategică, abordările sunt opuse. Totuşi, Vucic a afirmat că-şi doreşte soluţionarea conflictului cu Kosovo (pe care Serbia nu o mai controlează din 1998-1999), însă nu doreşte ca Serbia să facă toate compromisurile peste noapte. Temele de dispută sunt foarte complexe şi profunde, reclamă depăşirea unor răni create în disputa interetnică de acum 21 de ani, şi cuprind statutul regiunilor populate de sârbi în Kosovo, acele despăgubiri de război dar şi situaţia viitorului siturilor religioase ortodoxe – mănăstiri şi biserici – din Metohia, pentru care Vucic ar dori o autonomie relevantă şi un statut special.

Constrângerile legate de lipsa resurselor pentru relansare economică după pandemia de coronavirus, dar şi perspectivele liberei circulaţii şi accesului la fondurile europene de dezvoltare şi convergenţă sunt foarte atractive astăzi, mai atractive chiar ca în perioada de lansare a negocierilor sau în 2013, când Uniunea Europeană şi integrarea păreau cu o forţă de atracţie mult mai mare pentru ambii actori. Totuşi efortul de convingere pentru cedări în Kosovo nu pare să poată fi realizat fără participarea americană, aşa cum efortul conjugat al părţilor poate fi o perspectivă avantajoasă, realizabilă şi credibilă pentru Vucic şi Serbia. Şi pasul e realizabil doar prin coordonarea transatlantică a eforturilor de negociere ce vin.