Scurtă introducere în cuprinsul materialului

Despre problema aşa numitului „spaţiu de securitate“ istoricul Gheorghe I Bratianu a făcut unele referire în lecţia inaugurală a cursului dedicat trecutului Mării Negre susţinut la Universitatea din Bucureşti, în perioada 1941-1942, cu titlul Chestiunea Mării Negre. El spunea: În spaţiul nostru de securitate intră problema Strâmtorilor, prelungirea gurilor Dunării şi a Porţilor de Fier, care îi regulează cursul, după cum intră şi aceea a bazelor aeriene şi navale ale Crimeei. Nu ne poate fi indiferent, chiar dincolo de hotarul nostru cine le stăpâneşte.

Regiunea Mării Negre este la o răscruce de drum, o intersecţie între Europa şi Orientul Mijlociu. Ca multe dintre aceste puncte de intersecţie, este adesea un punct de fricţiune. Fiind situată în flancul estic al continentului european, orice fricţiune va implica aproape sigur ţările NATO.În Marea Neagră, Rusia a instituit o Cortină de Fier în viziunea fostului SACEUR generalul Ben Hodge. Militarizarea Mării Negre de către Federaţia Ruse a forţat NATO să ia mai multe măsuri politico-militare.Noua strategie propusă de militari americani pentru Marea Negră şi Marea Baltică a fost denumită Strategia ariciului/porcului spinos. Mai mult, din mulţimea conflictelor îngheţate din zona Mării Negre întotdeauna unul poate fi reîncălzit, de la Abhazia şi Osetia de Sud în Georgia, până la Transnistria în Republica Moldova şi la Donbas în Ucraina. Importanţa zonei Mării Negre a crescut după intervenţia militară a Rusiei în Siria, flota rusă din Sevastopol fiind responsabilă de sprijinul logistic al corpului expediţionar din Levant. Acesta este unul dintre motivele pentru care Marea Neagră şi Marea Mediterană de Est au devenit un mediu comun de securitate.

Pentru Occident, menţinerea Turciei în zona sa de influenţă devine o soluţie vitală pentru securitatea sudului continentului european.

România trebuie să-şi sporească capacităţile navale şi antiaeriene la Marea Neagră. Dacă Rusia ar fi să atace, o va face pe cale aeriană şi maritimă, e de părere fostul comandant adjunct al forţelor americane în Europa, generalul Charles „Chuck“ F. Wald. Noul tandem Moldova-Ucraina trebuie analizat împreună, el fiind focarul unui posibil conflict armat la graniţa de est a NATO, zonă care cuprinde Marea Neagră şi Marea de Azov. Ce înseamnă Convenţia de la Montreux[1]? Va cere Rusia modificarea Convenţiei? O modificare a acestei va întări rolul Turciei? Dacă Turcia va construi un canal paralel, canal care nu se va supune Convenţiei, atunci Occidentul va putea introduce câte nave vor dori în Marea Neagră?

Pentru Occident, menţinerea Turciei în zona sa de influenţă devine o soluţie vitală pentru securitatea sudului continentului european. Un lucru este cert, noţiunea de spaţiu de securitate presupune că noi românii nu putem fi indiferenţi faţă de ce se întâmplă în două poziţii cheie ale acestei mări, strîmtorile şi Crimeea. Conferinţa de la Lausanne din 1923 a stabilit un regim de „dezarmare a strâmtorilor“ şi a asigurat libera circulaţie pentru comerţ în Marea Neagra. Conferinţa de la Montreux a modificat acest regim în 1936, ceea ce semnala o modificare a echilibrului strategic european la acel timp. De asemenea Congresul de la Paris din1856 desfiinţase bazele navale ruseşti, distrusese Sevastopolul şi interzisese Rusiei menţinerea unei flote de război la Marea Neagră. Aşa se garanta, la vreme aceea, spaţiul de securitate, ce nu era numai al nostru, era, cum este şi astăzi, al Europei.

România are nevoie de achiziţiile militare pentru Forţele Navale şi are nevoie de structuri de întreţinere a acestora precum un Arsenal naval reînfiinţat la Galaţi. România are nevoie de sisteme de rachete pentru apărarea ţărmului Mării Negre acolo unde vechile baterii de coastă au ruginit!. Dotările armatei se bazează încă pe echipamente depăşite tehnic, care datează din vremea Pactului de la Varşovia, în ciuda achiziţiilor recente. Marile contracte de achiziţii sunt în stadiul incipient, dacă nu împotmolite. Pentru orice ministru al Apărării prioritatea numărul unu la guvernare este îndeplinirea Planul de înzestrare al Armatei Române pe perioada 2019-2028 aprobat de Consiliul Suprem de Apărare al Ţării şi cele 8 proiecte de înzestrare aprobate de Parlamentul României. România se află lipită geografic de o zonă fierbinte, unde Rusia a desfăşurat în ultimii ani operaţiuni de război clasic şi hibrid şi în care potenţialul de conflict este real iar materialul încearcă să vă dea o idee asupra situaţiei strategice de la Marea Neagră şi să vă ofere o viziune asupra flancului estic.

Un studiu capital pentru Marea Neagră întocmit de Ion C. Brătianu

Încă din 1478, ambasadorul lui Ştefan cel Mare se exprima în faţa senatului din Veneţia[2]:

„Căci sunt sigur că turcul iarăşi va veni împotriva mea, în vara aceasta, pentru cele două locuri ale mele, Chilia şi Monchastro[3], care îi sunt cu supărare... Şi înalţimea Ta te poţi gândi că aceste două locuri sunt toată Moldova, şi Moldova cu aceste două locuri este un zid pentru ţara ungurească şi ţara leşească. Afara de acestea eu zic şi mai mult că de se vor păstra aceste cetăţi turcii vor pierde şi Caffa şi Crîmul şi va fi uşor lucru“. Aici se află schiţa unei politici „pontice“ pe care o sublinia alianţa voievodului moldovean cu casa de Magup din Crimeea şi care lasă să se întrevadă din această epocă o srânsă interdependenţă între soarta principatelor româneşti cea a litoralului Mării Negre. Fără a dori în niciun mod să încurajez tendinte imperialiste care nu au bantuit decât imaginaţiile cele mai dereglate, nu este mai puţin evident că politica unui stat român independent nu ar putea să se dezintereseze de problema Strâmtorilor, prelungire naturală a Deltei Dunărene, ca şi de existenţa bazelor navale şi aeriene care domină spaţiul pontic. Acesta este, dincolo de frontierele propriu-zis politice, un „spaţiu de securitate“, adesea invocat în zilele noastre de către marile puteri, dar cu mult mai indispensabil, dacă se poate spune aşa, libertăţii şi vieţii statelor de o mai mică importanţă şi de o întindere mai redusă. Este ceea ce înţelesese în 1856 Congresul de la Paris şi, într-o oarecare măsură, şi Conferinţa de la Lausanne în 1923. Vicisitudinile istoriei româneşti aduc o dovadă convingătoare în sprijinul acestei teze.

Progresele supunerii faţă de dominaţia otomană sunt marcate: în 1484 de căderea Chiliei şi Cetaţii Albe,care închid accesul la Marea Neagră, în 1526 de cucerirea Ungariei care suprimă apărarea naturală alcătuită de podişul transilvănean; în 1538 prin anexarea Bugeacului şi prezenţa garnizoanelor turceşti pe cursul inferior al Nistrului până la Tighina sau Bender. Din această epocă dataează preponderenţa Porţii în problemele interne ale Pricipatelor române. Întoarcerea la libertate urmează aceleaşi: Tratatul de la Adrianopol, din 1829, ridică ipoteca grea pe care o reprezenta pentru economia moldo-valahă aprovizionarea forţată a Constantinopolului cu preţul monopolului impus de agenţii fiscului otoman. Congresul de la Paris acordând Principatelor Unite deplina stăpânire a gurilor Dunării, subliniează interesul european pentru acestea.

În 1878, Congresul de la Berlin recunoştea României independente stăpânirea celei mai mari părţi a Dobrogei, care îi asigura o cale maritimă şi menţinea la gurile Dunării regimul Comisiei Internaţionale. Când în mai 1918 Puterile Centrale, profitând de victoria momentană în est, au dictat României condiţiile lor prin tratatul de la Bucureşti, ele puneau stăpânire pe aceleaşi poziţii care asiguraseră avântul acestei ţări spre libertate: creasta Carpaţilor şi, prin Dobrogea, accesul la mare. Câteva luni mai târziu victoria forţelor Antantei deschidea României o întindere mai mare a litoralului Mării Negre, odată cu podişul transilvănean şi realizarea unităţii naţionale. Împrejurările mai recente sunt prezente în toate memoriile. Ele confirmă odată mai mult importanţa fundamentală a problemelor Mării Negre şi a Dunării pentru dezvoltarea unui stat român independent în deplină stăpânire a tuturor resurselor sale economice şi în măsură să-şi valorifice liber aspiraţiile legitime într-un spaţiu naţional. (Marea Neagră - Gheorghe I Brătianu, pag. 99-101).

Situaţia militară din zona Mării Negre este una complicată şi impredictibilă, iar din punctul de vedere al României extrem de gravă, pentru că Rusia a atins un „punct de dominanţă militară consolidată“ asupra a peste 90% din areal. Rusia şi-a atins câteva din obiective geopolitice la Marea Neagra, Crimeea, Abhazia, Osetia de Sud, dar mai vizează gurile Dunarii şi Marea Azov şi ar putea fi tentată să testeze viabilitatea Articolului 5 sub acoperirea unei starii de confuzie generată de un război hibrid de dimensiuni reduse în flancul estic, război care să aibă originea în Balcanii de Vest. Rusia nu a finalizat obiectivele strategice propuse: federalizarea Ucrainei şi ocuparea Mării Azov. Ceea ce se întâmplă în Moldova nu face altceva decât să creeze un cordon sanitar acceptat de Occident, în numele dezoligarhizării atât de necesare pentru ca Moldova să evite modelul ucrainian, cordon sanitar care să-i permită Moscovei continuarea presiunilor asupra Ucrainei. Pericolul unui conflict este ridicat. Evoluţiile în curs din R. Moldova au creat premise pentru destabilizări pe termen mediu şi lung ale situaţiei politice şi de securitate din regiune. Parteneriatul estic pare un model depăşit şi inadecvat în condiţiile actuale.

Situaţia militară din zona Mării Negre este una complicată şi impredictibilă, iar din punctul de vedere al României extrem de gravă, pentru că Rusia a atins un „punct de dominanţă militară consolidată“ asupra a peste 90% din areal.

Bilateralele între UE şi cele două ţări pot contribui la crearea unui echilibrului necesar. Federaţia Rusă revine geopolitic în R. Moldova, pe baza unui compromis (cel puţin de ordin tactic) cu UE şi SUA, care prevede prioritar izolarea PDM şi a oligarhului Vladimir Plahotniuc, epurarea instituţiilor statului de controlul absolut al acestuia, dezoligarhizarea ţării – cu preţul amânării disputelor strategice privind direcţia geopolitică viitoare a R. Moldova şi a disputelor-conexe (inclusiv/prioritar federalizarea R. Moldova). Este posibil să asistăm în următorii ani la o revenire geopolitică a Federaţiei Ruse în întreaga regiune (R. Moldova, Ucraina, estul Europei etc.)? Cel puţin în Moldova şi Ucraina în mod sigur. În orice caz reculul influenţei SUA şi UE în regiune poate afecta interesele României. Bucureştiul rămâne anchilozat într-un amatorism primejdios de poziţionare externă fără o participare la noile scheme geopolitice din plan regional. Ministru de externe al Rusiei Lavrov cere ca noua conducere ucraineană să pună în aplicare acordurile care au fost stabilite la Minsk prin formatul Normandia, înainte de a putea fi reînnoite contactele dintre liderii de la Kiev şi Moscova - chiar şi contactele la nivelul miniştrilor afacerilor externe. În acelaşi timp, ministrul rus de Externe susţine că nu Moscova, ci Kievul, nu implementează aceste acorduri. Potrivit lui Lavrov, aceste întâlniri cerute de Kiev nu pot avea loc decât după ce noua conducere ucraineană va pune în aplicare aceste acorduri - inclusiv decizia de a „stabili procedurile de punere în aplicare a legii privind statutul special al Donbasului prin desfăşurarea alegerilor în aceste teritorii“.

Pe scurt, Zelensky trebuie să acorde mai întâi autonomie teritoriile ocupate şi să legalizeze regimurile marionetă create de Kremlin şi numai atunci preşedintele rus, Vladimir Putin, va decide dacă merită să se întâlnească în „Formatul Normandia“. Jocul Kremlinului continuă cu noile personaje de la Kiev. Pentru Vladimir Putin şi Serghei Lavrov, ceea ce este important este propaganda şi nu statisticile şi în niciun caz pacea cu Ucraina, ci dezmembrarea Ucrainei - indiferent de ce iluziile copilăreşti sunt create în această privinţă de susţinătorii lui Volodimir Zelenski sau de ce basme toarceLeonid Kucima în Minsk. Moscova a demonstrat, încă o dată, că nu numai că nu tratează Ucraina ca stat independent, dar că va face totul pentru a-i eroda instituţiile pentru a dovedi că cei care trăiesc în acolo nu sunt doar vorbitori de limba rusă, ci cetăţeni ai Federaţiei Ruse pe care Kremlinul trebuie să-i protejeze.

Şi din această perspectivă, peşedintele Vladimir Putin şi compatrioţii săi vor justifica orice acţiune agresivă privind ocuparea ulterioară a ţării şi „protecţia“ cetăţenilor ruşi care locuiesc acolo, iar numărul acestor cetăţeni va continua să crească, pentru că mulţi sunt de acord să accepte paşapoartele ruseşti şi cetăţenia rusă. Ministrul de Externe al Rusiei susţine că „autorităţile din Kiev sufocă ruşii“ când „adoptă legi privind educaţia, limba ucraineană ca limbă de stat şi abrogă legislaţia care protejează drepturile vorbitorilor ruşi şi ale altor minorităţi naţionale“. Condiţiile unei crize devin din ce în ce mai evidente, tandemul Moldova-Ucraina fiind acum în centru atenţie planificatorilor strategici militari de la Moscova. 

Cine sunt protagoniştii din arealul Mării Negre şi care sunt capacităţile lor militare?

Ucraina cu aproximativ 1700 km de litoral, inclusiv Crimeea şi, parţial, Gurile Dunării; Turcia cu peste 1400 km de litoral şi controlul complet al Strâmtorilor - sub reglementările Convenţiei de la Montreux; România cu 245 km de litoral şi controlul substanţial al Gurilor Dunării la care se adaugă Canalul navigabil dobrogean, dar şi cu vulnerabilitatea numită Insula Şerpilor, preluată abuziv de URSS (Rusia), astăzi punct sensibil în relaţiile româno-ucrainiene; Bulgaria cu vreo 350 km de litoral şi Georgia cu 310 km de litoral.

La data declanşării procesului de confruntare, Rusia avea o poziţie importantă ca stat riveran la Marea Neagra, moştenind de la fosta URSS o porţiune de litoral de aproape 500 km, şi împărţea cu Ucraina controlul Mării Azov. Odată cu războiul din Georgia, din 2008, Rusia a scos de sub autoritatea acesteia o parte a litoralul abhaz (210 km) şi s-a poziţionat strategic faţă de cel mai important port georgian Poti. Portul este un nod de legătură a Coridorului Transcaucazian/TRACECA, un proiect multinaţional care conectează portul românesc Constanţa şi portul bulgar Varna cu ţările fără ieşire la mare din regiunea caspică şi Asia Centrală. Rusia stăpânea efectiv Marea Neagră încă de pe vremea URSS. Anexarea Crimeii cu întreaga sa capacitate militară concretizată în baze navale, baze terestre, aeroporturi şi depozite de logistică, în total în jur de 15, nu a făcut altceva decât a schimbat regulile internaţionale şi a consolidat capul de pod al Rusiei către Mediterană. Şi pentru ca scenariul să fie complet, Rusia a închis efectiv Marea Azov (prin strâmtoarea Kerci) interzicând fizic accesul Ucrainei la zona economică exclusivă delimitată prin acordul de la Haga. O analiză a riveranilor Mării Negre ne spune: Turcia nu manifestă un interes evident pentru securitatea maritimă în bazinul pontic (fiind concentrată pe alte probleme de securitate mai presante pentru propriul interes naţional-kurzii), România şi Bulgaria au o capacitate de acţiune navală mult sub nivelul care ar putea fi definit ca „modest“, Georgia nu intra în discuţie, iar în ceea ce priveşte capacitatea navală rămasă Ucrainei, este greu de făcut o estimare realistă.

Dacă analizăm din perspectiva celor trei categorii de forţe - navale, terestre şi aeriene - capacitatea de apărare euro-atlantică la Marea Neagră este următoarea: din perspectiva puterii navale, singura capacitate care contează este cea reprezentată de participarea periodică la exerciţii în Marea Neagră a unor nave de luptă din state NATO precum SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania sau Olanda, durata prezenţei acestora fiind limitată de acordul stabilit prin Convenţia de la Motreaux.

În ceea ce priveşte apărarea spaţiului aerian în perimetrul nemijlocit al Mării Negre, trebuie remarcată cvasi-absenţa/prezenţa extrem de redusă - inclusiv fizică, nu doar ca potenţial imediat de acţiune - a capacităţilor de tip aviaţie de lupta (în ceea ce priveşte România Bulgaria şi Georgia), România pregătindu-se să operaţionalizeze cele 12 avioane F-16 recent intrate în dotarea Forţelor Aeriene Române şi aici intervenind participarea forţelor aliate inclusiv cu avioane de cercetare anti-submarin; în ceea ce priveste apărarea anti-aeriană în afară de România care a achiziţionat sistemele Patriot, Bulgaria şi Georgia nu au sisteme moderne ele figurând cu sisteme fabricate în URSS (Bulgaria a rămas singura ţară membră NATO care menţine şi modernizează tehnica moştenită din vremea Tratatului de la Varşovia – 14 avioane MIG-29); din perspectiva apărării teritoriale (litoral plus ape teritoriale), cele trei ţări menţionate mai sus sunt la limita de jos a unei aparari efective (deşi sunt, cu siguranţă, capabile de riposta, acestea au o rezistenţă redusă împotriva unor forţe de genul celor pregatite de Rusia în ultimii 5-6 ani şi afişate la exercitiile de intimidare succesive, notificate sau nu.

Din păcate, arsenalul armatei ucrainene datează din perioada sovietică. Este îmbătrânit cu o generaţie, comparativ cu dotarea ţărilor dezvoltate, iar din lipsă de piese de schimb, aviaţia dispune de numai câteva aparate vechi, gata de zbor, iar majoritatea piloţilor au o pregătire pur teoretică. În plus, necesarul de carburant este acoperit numai pe jumătate. Nici marina ucraineană nu se află într-o stare mai bună. După împărţirea flotei sovietice de la Marea Neagră, în 1997, Rusiei i-a revenit cea mai importantă parte. Ucraina a rămas cu câteva vase gata de luptă şi cu un submarin cu motoare diesel. Accidentele datorate acestei sări de fapt s-au manifestat de-a lungul timpului cu prilejul diverselor exerciţii[4].

Trebuie remarcat faptul că România se pregăteşte să operaţionalizeze, în iulie-iunie a.c., cele 12 avioane F-16[5]intrate recent în dotarea Forţelor Aeriene Române fapt ce va creşte capacitate de a efectua poliţie aeriană deasupra Mării Negre. România continuă în prezent negocierile cu Portugalia pentru încă cinci astfel de avioane (tot block 16, şi tot trecute printr-un MLU) care să completeze escadrila 53 Warhawks (o escadrilă are 16 avioane în compunere). Pe viitorul, conform planurilor anunţate de oficialii de la Bucureşti, planuri care în condiţiile în care s-au desfăşurat programe de achiziţii în ultimii doi ani sunt greu de crezut că pot fi realizate, România ar mai putea achiziţiona încă 36 de avioane F-16, deşi părerile sunt împărţite dacă acestea să fie avioane tot second-hand modernizate sau să fie avioane direct noi, în condiţiile în care acestea se produc în continuare (într-o configuraţie foarte modernă) şi deja state vecine au comandat şi vor primi astfel de aeronave (F16V - Block 70/72).

„Cortina de fier“ din Marea Neagră 

„Se pare că Rusia încearcă să instituie o nouă Cortină de Fier în Marea Neagră“, a declarat pentru publicaţia americană Stars and Stripes generalul în retragere Ben Hodges, care a comandat armata americană în Europa. La rândul său, cel care i-a urmat pe funcţie, amiralul Curtis Scaparoti, remarca referitor la operaţiunile militare desfăşurate de Federaţia Rusă în Europa de Est, la graniţa cu Ucraina, în Belarus şi în zona Arctică: „Toţi ar trebui să fie cu ochii larg deschişi“.

Regiunea Mării Negre este la o răscruce de drum, o intersecţie între Europa şi Orientul Mijlociu. Ca multe dintre aceste puncte de intersecţie, este adesea un punct de fricţiune. Orice fricţiune va implica aproape sigur ţările NATO.Anexarea ilegală a Crimeei reprezintă cea mai periculoasă criză de după căderea Cortinei de Fier. Mai mult, din mulţimea conflictelor îngheţate din zona Mării Negre întotdeauna unul poate fi reîncălzit, de la Abhazia şi Osetia de Sud în Georgia, până la Transnistria în Republica Moldova şi la Donbas în Ucraina. Importanţa zonei Mării Negre a crescut după intervenţia militară a Rusiei în Siria, flota rusă din Sevastopol fiind responsabilă de sprijinul logistic al corpului expediţionar. Acesta este unul dintre motivele pentru care Marea Neagră şi Marea Mediterană de Est au devenit un mediu comun de securitate.

Un alt motiv care face ca Marea Neagră să fie importantă este că armata rusă a implementat un sistem puternic de război electronic, Murmansk-BN, sistem care monitorizează toate navele care intră şi ies din Marea Neagră, inclusiv pe cele ale NATO, vizând cu acestea mai ales întrarea din strîmtorile Bosfor şi Dardanele. Rusia a instalat sisteme S-300, Iskander M (a căror rampe de lansare pot fi utilizate şi de racheta cu rază intermediară SSC-X-8), K300P Bastion P sisteme de rachete de coastă, anti navă, sisteme de rachete Ball (au fost instalate în jur de 30 de astfel de sisteme pe litoralul rusesc al Marii Azov şi multe alte echipamente militare care nu au existat înainte de 2104. Este vorba în primul rând de distrugătoare, submarine echipate cu rachete de croazieră Kalibr, sisteme antinavă, aviaţie militară, în special avioane de vânătoare Su-27 şi Su-30 şi în plus, un regiment de elicoptere desfăşurat la Djankoi, regiment care nu a existat acolo înainte de anexarea Crimeei.

Armata rusă a implementat un sistem puternic de razboi electronic, Murmansk-BN, sistem care monitorizează toate navele care intră şi ies din Marea Neagră, inclusiv pe cele ale NATO.

În perioada de după anexarea peninsulei, Rusia a acordat o mare atenţie restabilirii şi modernizării obiectivelor militare existente aici încă din perioada URSS, în special aeroporturi militare şi depozitele de arme inclusiv cele cu opţiuni nucleare precum Feodosia. Moscova a instalat în Crimeea o staţie radar de avertizare timpurie de tipul Voronej care va transforma peninsula într-un portavion hipermilitarizat şi va permite Federaţiei Ruse să-şi realizeze planurile operaţionale atât în Marea Neagră, cât şi să-şi proiecteze forţa în Marea Mediterană. Pe aeroporturile militare din zonele de coastă ale Mării Azov se află în prezent aproximativ 150 de avioane de luptă ruseşti, 62 de elicoptere militare şi şase sisteme pentru războiul radioelectronic (Electronic warfare - EW), capabile să bruieze sistemul de comandă şi de telecomunicaţii al armatei ucrainene, aşa cum a făcut Federaţia Rusă la manevre NATO din Norvegia din 2018, în zona Arctică cu sistemele de comunicaţii militare şi civile aliaţilor NATO.

În exerciţiul Zappad 2017, trupele ruseşti participante şi-au derulat acţiunile într-un mediu de război electronic ostil. A surprins nivelul de bruiaj al propriilor trupe exercitat de organizatorii exerciţiului. În aceste condiţii, militarii au trebuit să se întoarcă la folosirea hărţilor şi a informaţiilor despre regiunea în care erau dislocaţi în Belarus. De asemenea sistemele de comunicaţii mobile din anumite zone al Ţărilor Baltice au fost blocate ore bune. Rachetele ruseşti din Crimeea, rachete de croazieră Kalibre, cu rază lungă de acţiune, permit să fie lovite ţinte aproape pe teritoriul întregii Europe. În orice caz, în raza lor de acţiune, se află integral Polonia, Germania, Slovacia, Cehia, România, Bulgaria.

Întreaga Europă de Est este în mod real ameninţată de utilizarea unor astfel de sisteme de rachete lansate din locţiile din Crimeea sau de pe plaforme navale sau de pe submarine. În Crimeea a fost creată o zonă de interdicţie de tip A2 / AD (un echipament de Razboi electronic care bruiazăSistemele de comunicaţii de înaltă frecvenţă, inclusiv sistemul de comunicaţii globale de înaltă frecvenţă – HFGCS-  adică reţeaua globală de transmiţătoare care oferă comunicaţii pentru sistemele de comandă şi control între agenţiile de la sol şi aeronavele militare americane, nave puncte de comnda dislocate în teatrele de operţii etc. Partenerii militari ai SUA au acces la această reţea).

Din această cauză, o Strategie a porcului spinos sau a ariciului (Porcupine Strategy), aşa cum se preconizează de către aliaţii americani în zona Mării Negre şi a Mării Baltice, ar fi benefică. Strategia se bazează pe trei ipoteze: (1) geografia Mării Negre şi a celor două strâmtori Bosfor şi Dardanele; (2) pe abilitatea statelor din zonă sprijinite de NATO de a opri şi înfrânge o potenţială agresiune sau un atac, inclusiv contracararea măsurilor active[6]; (3) asigurarea de către NATO a unor măsuri de descurajare şi reasigurare pentru a reduce escaladarea ameninţărilor. În esenţă această strategie este o variantă a strategiei A2/AD unde interzicerea aeriană (AD) utilizează mai multe măsuri care includ contracararea măsurilor active ruseşti, a războiului informaţional şi a celui electronic, subversiunea prin folosirea omuleţilor verzi (forţelor speciale).

NATO şi Marea Neagră

Militarizarea Mării Negre de către Federaţia Rusă a forţat NATO să ia mai multe măsuri politico-militare. România a cerut, la summitul Alianţei de la Varşovia, înfiinţarea unui centru de exerciţii pentru Marea Neagră la Constanţa, însă o decizie privind acest proiect a fost amânată din cauza Bulgariei şi Turciei, care au acceptat iniţial şi apoi s-au opus unei astfel de iniţiative. După un an de negocieri, Alianţa Nord-Atlantică a aprobat înfiinţarea unei unităţi speciale pentru monitorizarea riscurilor din Marea Neagră. Structura funcţionează în cadrul sediului maritim NATO din Marea Britanie şi are ca misiune coordonarea exerciţiile navale din regiune şi culegerea de informaţii necesare evaluării riscurilor. Acest lucru va creşte numărul navelor NATO din Marea Neagră în viitor. Va fi un scenariu şi mai intens pentru România, din cauza localizării cu Marea Neagră, în comun cu Turcia şi cu Rusia“, susţine generalul Charles „Chuck“ F. Wald - fost general al Forţelor Aeriene SUA şi locţiitorul şefului Comandamentului SUA în Europa (EUCOM) între 2002 şi 2006. „Importanţa României în zonă va fi tot în creştere, cred că va avea un rol uriaş de jucat“.

De reţinut că sunt 2 grupuri navale în NATO Grupul Naval 1-cu sediu în Marea Britanie la Northwood (raspunde de Baltica şi Atalanticul de nord dar poate acţiona şi în Mditerană-Operatiunea Activ Endever sub conducerea portavionului USS Enterprise) şi Grupul Naval 2 (Olanda Canada Germania Turcia-3nave- Grecia-3 nave) - cu sediul în Italia la Napoli (răspunde de Mediterană). Astăzi, ce este important pentru România este sistemul de apărare anti-aeriană. Avem capacitaţile necesare de detectare a ţinetelor dar avem, în sfârşit şi capacităţile necesare lovirii ţintelor şi asta datorită angajării echipamentelor militare americane în zonă. Dislocarea în România a unei baterii anti-rachetă THAAD care, împreună cu scutul antirachetă de la Deveselu şi sistemul Patriot achiziţionat de România face din ţara noastră un lider al apărării anitrachetă cu cele mai bune capacităţi existente în NATO.

Aegis Ashore, THAAD şi Pac-3 - sunt sisteme 100% defensive. Sunt un element descurajant extrem de important. „Rusia e supărată că le este înlăturată pârghia de influenţă“ declara generalul Charles „Chuck“ F. Wald. „România trebuie să-şi sporească capacităţile navale şi antiaeriene la Marea Neagră. Dacă Rusia ar fi să atace, o va face pe cale aeriană şi maritimă“, este de părere fostul comandant adjunct al forţelor americane în Europa. Dar atât timp cât licitaţiile pentru sistemele de rachete anti-navă, pentru modernizare fregatelor şi construirea corvetelor eşuează una după alta din cauza incompetenţei unor lideri civili de la Ministerul Apărării, flota militară rămâne incapabilă de o ripostă consolidată.

Atât timp cât marina nu va dispune de un arsenal propriu în care să-şi întreţină navele, aşa cum era în vremea interbelică la Galaţi, nu vom reuşi ca flota de mare şi flotila de Dunăre să fie într-o stare de operativitate permanentă.

Să nu uităm un lucru esenţial pentru sistemele pe care le achiziţionează România, acestea trebuie să fie compatibile cu ale partenerilor care stationează în bazele româneşti sau care participă la exrciţiile navale. Aici competiţia se duce nu între companii europene şi americane, competiţia se duce pentru asigurarea interoperabilităţii şi a compatibilităţii şi ea este esenţială. „Cred că factorii de decizie din ţară trebuie să se gândească dacă totuşi vom lupta împreună, care sunt beneficiile de a avea sisteme şi arme similareE ca un fel de poliţă de asigurare pentru partea de logistică şi aprovizionare“, spune generalul Wald. Înzestrarea armatei se gândeşte şi din punct de vedere al posibililor parteneri de acţiuni militare, dar şi din punct de vedere al asigurării logistice pentru o ţară a cărei industrie de armament este incapabilă să producă nici măcar pubere pentru cartuşe şi proiectile. România, stat membru NATO, este nevoită să îşi importe integral pulberea – ingredient cheie pentru producerea muniţiei folosite de armata română – din Serbia, stat non-NATO care are relaţii strânse cu Rusia. Nevoia de pulbere a armatei este de circa 150 de tone pe an, cantitate la care până şi sârbii fac faţă cu greu.

Liniştitoare (!?) sunt declaraţiile ministrului Economiei, Nicolae Bădălău (PSD), declaraţii date în repetate rânduri că „un proiect de suflet“ al său este repunerea pe picioare a fabricilor de pulbere din oraşele braşovene Făgăraş şi Victoria, pentru a ieşi din acest prizonierat al importului de pulbere. Clar aburaeală cu poiecte de suflet am mai auzit-o... parcă pe la Fifor, când era ministru, ba mai mult acesta vroia să facă submarine la Constanţa (?!) în loc să-l trimita pe cel care-l avem la reparaţi undeva... prin Norvegia. Atât timp cât marina nu va dispune de un arsenal propriu în care să-şi întreţină navele, aşa cum era în vremea interbelică la Galaţi, nu vom reuşi ca flota de mare şi flotila de Dunăre să fie într-o stare de operativitate permanentă. Şantierul Naval Militar de la Mangalia (nu şantierul fost Daewoo vândut de sud-coreeni olandezilor de la Damen Shipyards Group), acum în subordinea Ministerului Economie, este la pământ şi îşi vinde materialele şi echipamentele rămase[7]. Acolo unde s-a construit fregata Mărăşeşti acum „latră câinii a pustiu“

Rolul Turciei în Marea Neagră

Ankara, un jucător cheie la Marea Neagră, spune că ar fi periculos ca NATO să schimbe aşa „pretinsul“ echilibru în regiunea Mării Negre şi afirmă că securitatea pentru ţările din bazinul Mării Negre este, în primul rând, o chestiune „regională“ (adică pentru ţările riverane) şi nu o chestiune a Alianţei. Turcia apreciează că ea este cea care împreună cu Rusia trebuie să gestioneze securitatea „regională“. Deşi deciziile recente ale NATO nu sunt încă proporţionale cu ameninţările Rusiei în regiunea Mării Negre, Turcia solicită ca NATO să acorde mai degrabă prioritate flancului sudic în Marea Mediterană, decât frontierei estice a Mării Negre.

La summitul de la Bruxelles din 2018, Alianţa a anunţat că „măsurile de asigurare adaptate pentru Turcia pentru a răspunde provocărilor din ce în ce mai mari de securitate din partea sudului contribuie la securitatea Alianţei ca întreg şi vor fi puse în aplicare pe deplin“ Deciziile privind Marea Neagră sunt în continuare puse în aşteptare pentru încă un an sau cine ştie cât. În mod incontestabil, Turcia a fost considerată principalul pion al NATO în regiunea Mării Negre. Dar acest lucru nu mai poate fi considerat în întregime. Ankara nu-şi foloseşte influenţa politică pentru a încuraja o prezenţă mai activă a NATO în Marea Neagră şi în jurul ei. În schimb, ea caută justificări pentru a împiedica astfel de propuneri. Ankara oferă astfel de argumente în numele menţinerii status quo-ului în bazinul Mării Negre. Aceasta este o poziţie de negare a realităţii. Ankara se agaţă de un status quo care nu mai există. Turcia nu mai poate contrabalansa puterea ameninţătoare a Rusiei, dar nici nu funcţionează proactiv cu aliaţii săi din NATO pentru a face faţă acestei provocări crescânde.

Timp de 200 de ani, turcii s-au aliniat succesiv cu Franţa napoleoniană, cu Marea Britanie în epoca victoriană, cu Germania în timpul primului războai mondial şi cu Statele Unite şi NATO în timpul Războiului Rece pentru a opri ameninţarea puterii ruseşti direct peste Marea Neagră. Rolul său de gardian al Convenţiei de la Montreux a fost adăugat la status quo-ul Turciei. De-a lungul acestor faze istorice, raţionamentul consistent al turcilor a fost acela de a contrabalansa puterea rusă prin alinierea cu puterile occidentale. În prezent, acest model pare să se fi schimbat. Politica Turciei nu mai trebuie să se alinieze cu Occidentul pentru a contrabalansa Rusia, ci mai degrabă pentru a poziţiona Ankara pentru manevrele tranzacţionale dintre Occident şi Moscova. Kremlinul deţine superioritatea în termeni strategici militari, economici şi politici faţă de o Turcie aparent plină de satisfacţie în această relaţie de tranzacţionare.

De ce sunt importante dezvoltările militare din Marea Neagră?

Securitatea în Marea Neagră rămâne într-o zonă crepusculară. Rusia şi-a refăcut capacităţile militare din timpul Războiului Rece. În noiembrie 2017, generalul Gerasimov a menţionat că Rusia a ajuns la o capacitate de luptă suficientă, formată dintr-o divizie de apărare anti-aeriană, o divizie de aviaţiei, o bază navală consolidată la Sevastopol şi o structură de CA (corp de armată). Superioritatea rusă în zonă este dată de echipamentele militare dislocate pe ţărmul Mării Negre. Sistemele anti-aeriene şi anti-navă cu rază lungă de acţiune de până la 250 km, cum ar fi S-400 SAM şi Bastion-P, se constituie în sisteme letale de luptă. Înainte de incidentul din 25 noiembrie, din Strâmtoarea Kerci, au existat patru batalioane de S-400 în Crimeea. Moscova a mutat, după incident, un al cincilea batalion la Dzhankoi, dar această desfăşurare probabil a fost planificată udeva în luna septembrie 2018. Acestea sunt completate de sistemul de apărare S-300 SAM şi Pantsir-S1. În mod similar, racheta de croazieră anti-navă P-800 Oniks, parte a sistemului Bastion-P, are o rază de până la 300 de kilometri, cu o viteză de 2,5 mach, fapt ce o face extrem de greu de doborât cu mijloace cinetice. Mai mult, mobilitatea lansatoarelor şi a altor echipamente asociate cu aceste sisteme le face puţin vulnerabile.

Rusia are sisteme radar care acoperă întrega întindere de apă a Mării Negre. Moscova a desfăşurat în Crimeea sistemul radar Monolit-B, un radar de căutare activă şi pasivă care oferă acoperire aproape a întregii Marea Neagră fiind poziţionat la Sevastopol. Are o distanţă de detecţie pasivă de aproximativ 450 de kilometri şi oferă armatei ruseşti o imagine în timp real a poziţiilor navelor de suprafaţă străine care operează în Marea Neagră. Rusia a desfăşurat avioane de tipul Su-27SM şi Su-30 precum şi bombardire de tipul TU-22M3[8]în bazele din Crimeea la Belbek, la Novofedorivka (în vestul peninsulei)-aeroportul de unde ruşii au executat atacuri false asupra navelor NATO şi a avioanelor americane de cercetare P-8, sau aeroportul Gvardeyskoye (din centru peninsulei). Rusia are capacităţi foarte avansate de a perturba GPS-ul. Peste 250.000 de de celule din Rusia au fost echipate cu dispozitive de blocare GPS ca o apărare împotriva atacurilor cu rachete din partea SUA[9]

De ce am amintit acest eveniment amintit la note de subsol (9)? Războiul electronic este, de fapt, coloana vertebrală a provocării maritime în bazinul Mării Negre şi nu Flota Mării Negre a Federaţiei Ruse. Combinaţia de radare mobile, active şi pasive, cu rază lungă de acţiune permit o poză în timp real a situaţie navale, dar şi crearea unei zone de interdicţie în care nu se pot desfăşura operaţiuni militare decât cu pierderi mari.

Bateriile cu rachete anti-aeriene şi anti-navă sunt printre cele mai avansate din punct de vedere tehnologic, iar mobilitatea lor le face extrem de greu de distrus. Mai mult, prezenţa câtorva zeci de avioane tactice măreşte în mod special puterea de foc a Rusiei în Marea Neagră. Pe scurt, în comparaţie cu navele de război şi submarinele, aceste sisteme oferă capacităţi excelente de detectare, o cantitate similară de putere de foc şi un grad mai mare de supravieţuire pentru o fracţiune din cost. Cu toate aceste dintre cele 4 flote ale Federaţiei Ruse, Flota din Marea Neagră s-a deovedit a fi cea mai versatilă asigurând beneficii operaţionale dar şi controlul în zona Marii Mediterane. Rusia a restabilit în 2013, Forţa Permanent Operaţională din Marea Mediterană ,care nu va avea 45-50 de nave ca în timpul Războiului Rece, dar va avea in jur de 10-15 nave moderne dotate cu rachete de croazieră însoţite de nave de aprovizionare cu combustibil şi muniţii. Anexarea Crimeei a permis Rusiei să acorde un accent din ce în ce mai mare dezvoltării flotei ca instrument al puterii regionale. Ceea ce a fost odinioară o forţă navală rusească din curtea interioară este acum elementul central al proiecţiei puterii ruseşti în Marea Mediterană. Asta trebuie să înţelegem: cu ce ne confruntăm în Marea Neagră, ce tehnică trebuie să opunem capacităţilor militare ruseşti şi cine o poate face în afară de SUA?

NATO continuă să-şi întărească prezenţa în Marea Neagră. Distrugătorul naval american USS Donald Cook, care este echipat cu un sistem de apărare antirachetă şi care este staţionat în Spania, la Rota, este adesea în Marea Neagră. De data aceasta, la începutul anului 2019 a fost prezent în portul Batumi din Georgia şi apoi în portul ucrainian Odesa pentru exerciţii cu forţele navale respective. Pe 26 februarie 2019, fostul preşedinte ucrainean Petro Poroşenko s-a întâlnit cu reprezentantul special al Statelor Unite pentru Ucraina Kurt Volker la bordul navei. Poroşenko a descris această întâlnire ca fiind „simbolică“, iar prezenţa distrugătorului la Odesa ca „un semnal important pentru Kremlin“, că „Peninsula Crimeea este încă a Ucrainei“ şi că „libertatea navigaţiei în regiune este asigurată“. Pe lângă USS Donald Cook, grupul naval de răspuns, Standing NATO Response Force Mine Countermeasures Group 2 (SNMCMG 2) condus de nava germană FSG Werra, a fost prezent, de asemenea, în regiune pentru exerciţii navale. În ianuarie, nava de de asalt USS Fort McHenry se afla în Marea Neagră, iar înainte de aceasta, în decembrie 2018, nava britanică de recunoaştere HMS Echo se aflat la Odessa.

Turcia rămâne un pion important pentru alianţa NATO şi pentru Europa la Marea Neagră. În schimb Turcia este precaută cu flota sa. Ankara trebuie să-şi distribuie forţele între Marea Neagră şi Marea Mediterană. În consecinţă a decis să nu facă din Marea Neagră o prioritate, având în vedere situaţia din Siria şi sensibilitatea dependenţei energetice faţă de Rusia. Acest lucru indică că există şi riscul unei „înstrăinări crescânde“ în relaţia Turciei cu NATO, având în vedere „fisurile din relaţia“ dintre Washington şi Ankara. Cu toate acestea, au existat şi unele semnale complet contradictorii. De exemplu, înainte de a veni la Odessa, distrugătorul USS Donald Cook a fost în exerciţii comune cu o fregată turcă.

Din păcate, Convenţia de la Montreux semnată acum 100 de ani nu mai corespunde situaţiei geopolitice actuale ceea ce influenţează desfăşurarea capacităţilor navale ale Alianţei. Mai mult, recenta incertitudine politică din Turcia a creat provocări urgente pentru graniţa sud-estică a NATO. În prezent, capacităţile NATO de apărare maritimă din şi în jurul Mării Negre rămân extrem de vulnerabile. Vulnerabilităţile recente includ polarizarea politică şi impasul politic-militar în unele ţări membre ale NATO. Alianţa este, de asemenea, afectată de reapariţia conflictului economic şi politic din cadrul NATO între Statele Unite şi ţările europene. Aceste evoluţii au blocat investiţia în capacităţile maritime de apărare ale Mării Negre şi au accentuat semnificativ riscurile de securitate. Pentru a consolida frontiera sud-estică, ţările NATO trebuie să reafirme importanţa unei politici de apărare coordonate care să integreze apărarea militară în zona Mării Negre şi a Mării Mediterane. Din nefericire, accentul pus pe politica comună în capacităţile de apărare a fost împins în afara spaţiului de discuţie în ultimii ani, având în vedere accentul Americii asupra împărţirii sarcinilor finaciare şi de Franţa pe crearea unei armate europene. 

Cum arată răspunsul NATO la Marea Neagră?

Ne interesează mai ales o cunoaştere mai exactă a regiunii, deci să ştim mai precis ce se întâmplă în zona Mării Negre, precum şi o creştere a capacităţii defensive. Aici se discută trei măsuri concrete.

În primul rând, NATO trebuie să culeagă mai bine informaţii din Marea Neagră. La acest capitol sunt incluse şi schimburile complexe de informaţii între membrii NATO şi parteneri.

În al doilea rând, ne gândim la antrenamente şi exerciţii ale NATO împreună cu forţele navale ale Georgiei şi Ucrainei. Sunt incluse şi manevre comune care să îmbunătăţească compatibilitatea armamentului Georgei, Ucrainei şi al NATO.

În al treilea rând, menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei, în urma incidentului din strâmtoarea Kerci, în noiembrie 2018. Consider că per total este o evoluţie pozitivă. Marea Neagră face parte din arhitectura europeană a securităţii şi merită atenţia sporită faţă de cea pe care o primeşte acum

România este un partener crucial al SUA şi un element central al stabilităţii alianţei în regiune. Evoluţiile politice din interiorul NATO au creat obstacole suplimentare pentru procesul de modernizare navală al României. Similar cu Belgia, factorii de decizie din România s-au trezit sub presiunea focului încrucişat dintre America şi Franţa.În aceste condiţii factorii de decizie de la Bucureşti ar putea neglija aspecte importante privind deţinerea în comun şi interoperabilitatea între diverse platforme şi tehnologii militare. În actualul context, este nevoie de asumarea de către SUA a unei poziţii de conducere politică şi militară mai pregnante în cadrul NATO pentru întărirea frontului sud-estic al alianţei. România ar trebui să ia în considerare metode alternative de luare a deciziilor. O astfel de posibilitate este procesul negocierii interguvernamentale, folosit cu succes de guvernul român pentru cumpărarea de sisteme de apărare antiaeriană cu rachete Patriot. Suma dedicată de Pentagon, în mod specific „prezenţei crescute“ în est, este mai mare în bugetul pentru 2020, de la 1,87 miliarde de dolari în 2019, la 2,05 miliarde de dolari. Suma dedicată exerciţiilor şi formării s-a dublat din 2019 până în 2020, trecând de la 291 milioane dolari, la 609 milioane de dolari. Bugetul include, de asemenea, ajutor pentru Ucraina, pentru înlocuirea de arme. Fondurile de „prezenţă crescută“ susţin un număr sporit de forţe de rotaţie şi amână reducerile de forţe planificate anterior. Aceasta asigură o prezenţă a SUA în Europa de Est care include ţările baltice, Polonia, Bulgaria şi România. În 2018, navele NATO au petrecut 120 de zile în Marea Neagră, faţă de 80, în 2017.

Statele Unite restabilesc o prezenţă puternică în Europa şi conduc din nou un NATO renăscut. Acest efort a început imediat după lansarea administraţiei Trump şi a continuat în mod constant. Eu spun că asta înseamnă a fi dur cu Rusia!


[1]Convenţia de la Montreux privind regimul strâmtorilor, aşa cum este cunoscută în mod oficial, impune Turciei să permită trecerea liberă a navelor comerciale, cu excepţia perioadei de război sau atunci când a fost ameninţată de o putere externă, dar a impus restricţii semnificative asupra navelor navale străine chiar şi în timpul perioadei de pace. În conformitate cu Convenţia, nici o ţară nu a putut intra în Marea Neagră cu mai mult de nouă nave cu un deplasament mai mare de 15.000 de tone fiecare şi nici un grup de state neriverane Mării Negre nu ar putea introduce vase cu un deplasament mai mare de 45.000 de tone. În plus, Convenţia prevede că nici o astfel de navă nu ar putea rămâne în Marea Neagră mai mult de 21 de zile.

[2]Marea Neagră - Gheorghe I. Brătianu Editura Meridiane (biblioteca de artă nr. 464), pag 99.

[3]Cetatea Albă (Akkerman) de la vărsarea Nistrului.

[4]În anul 2000, o rachetă lansată în cadrul unui exerciţiu de trageri a distrus un imobil de locuit în apropierea capitalei Kiev; în 2001, antiaeriana ucraineană a doborât un avion rusesc de pasageri deasupra Mării Negre, iar în 2002 un avion militar s-a prăbuşit în tribune, în mijlocul spectatorilor veniţi să asiste la un miting aerian (conform unei ştiri de pe site-lui DW).

[5]F-16 - 12 unităţi F16 AM/BM Block 15 trecute printr-un MLU, parte din escadrila 53 Warhawks de la baza aeriană 86 Borcea. Practic, cele 12 avioane de la Borcea nu formează deocamdată o escadrilă completă şi abia din iunie-iulie ar putea începe oficial misiunile de poliţie aeriană în cadrul NATO. Din cele 12, nouă sunt cu comandă simplă şi trei sunt dublă-comandă şi folosesc schema de vopsire „Carpathian Ghost“. România a cumpărat cele 12 avioane F-16 de la Portugalia şi le-a modernizat printr-un proces numit MidLife Upgrade (MLU). Ele au fost modernizate la standardul F-16 MLU 5.2R, aducându-le în esenţa undeva la echiavelentul unor avioane F-16 mult mai moderne (echivalentul block 40 cu unele elemente block 50/52).Printre elementele cheie ale procesului de upgrade se numără: Motorizare F100-PW-220E – control digital; cabină standard F-16 C/D Block 50/52, compatibilă cu sistemele de vedere pe timp de noapte; două display-uri multifuncţionale color; computer modular de misiune; radar de control al focului modernizat; sistem de navigaţie hibrid; sistem avansat de identificare amic-inamic; sistem de management pentru razboi electronic; sistem de transmitere a datelor Link 16. Pe lângă acestea, pachetul a inclus şi integrarea de altor dispozitive: SniperPod (container extern pentru cercetare şi ochire) şi JHMCS (Joint Helmet Mounted Cueing System - cască cu afişaj electornic) pentru folosirea lor cu rachetele de tip AIM-120C-7 AMRAAM şi AIM-9 M şi X Sidewinder (la fel, achiziţionate de România). 

[6]Găurile negre nu sunt doar chestiuni ale fizicii. Găurile negre strategice pot fi şi mai confuze. NATO, cea mai reuşită alianţă militară din istorie, trebuie, în prezent, să se ocupe de trei dintre ele: Strategia NATO pentru secolul XXI, Rusia, şi noile arme care înglobează ultimele tehnologii.

[8]Acest avion este o variantă modernizată a Tupolev Tu-22M, un bombardier strategic de concepţie sovietică care poate transporta patru piloţi şi membri ai echipajului. Poate zbura cu peste 2.000 km/h şi a fost folosit în mai multe rânduri de Rusia pentru lovituri aeriene în Siria, în sprijinul regimului Bashar al-Assad.

[9]Un incident maritim a fost raportat în Marea Neagră în apropierea poziţiei 44-15.7N, 037-32.9E pe 22 iunie 2017 la 0710 GMT. Acest incident nu a fost confirmat. Natura incidentului este raportată ca interferenţă GPS. Aveţi grijă atunci când tranzitaţi această zonă. Dar istoria este mult mai interesantă şi mai tulburătoare. La 22 iunie, un vas al Gărzii de Coasta al SUA, a raportat la Centrul de Navigare al Pazei de Coastă: echipamente GPS în imposibilitatea de a obtine semnal GPS la apropierea de portul Novorossiysk, Rusia. GPS (precizia HDOP 0.8 în termen de 100m) afişează o poziţie la 25 de mile marine depărtare. După ce s-a confirmat că nu au existat anomalii cu semnale GPS, sau teste în curs de desfăşurare, Garda de Coastă a declarat că precizia GPS în zona respectivă ar trebui să fie de trei metri şi l-a sfătuit pe marinar să verifice actualizările software-ului său. Răspunsul a fost că toate navele din zonă în jur de 20 au avut probleme cu GPS-ul. S-a dovedit în final un caz de spoofing, adică de transmitere de semnale false sau de bruiere a GPS-ului.