Uniunea Europeană a anului 2017 este rezultatul a peste şase decenii de înţelegeri, tratate, evoluţii pe multiple planuri, începând de la Tratatul de la Paris din 1951 şi oprindu-se, deocamdată, la tratatul de la Lisabona din 2007, tratat care în acest an aniversează un deceniu de la adoptare.

Europa a fost unită în Perioada Imperiului Roman, însă Imperiul Roman cuprindea şi teritorii din Africa şi Asia Mică. Cea mai mare parte a Germaniei, Polonia erau în afara lumii romane, în timp ce Balcanii, ca întreg, cu actualele state Serbia, Croaţia, Muntenegru, Slovenia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Bosnia-Herţegovina, cu Albania erau în graniţele Imperiului Roman. Cum erau, de altfel şi statele Orientului Apropiat şi Mijlociu, Turcia, Siria, Israelul.

În epoca medievală, unele state din Europa, ca Germania şi Italia au cunoscut un amplu proces de fărâmiţare politică, în timp ce altele, precum Anglia (Heptarhia Anglo-saxonă), Franţa, Spania au cunoscut un proces de unificare, centralizare statală, evoluând chiar spre un absolutism monarhic.

Centrul Europei, pe care istoricul francez Fernand Braudel l-a numit „o ţesătură occidentală al cărei finisaj lasă de dorit”, prin care înţelegem Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia, a constituit aşa numitul Grup de la Visegrád”, după numele cetăţii maghiare Visegrád, amintind de acordul istoric din anul 1335 dintre regii Carol Robert de Anjou al Ungariei, Ioan al Cehiei (Boemiei) şi Cazimir al III-lea al Poloniei. 

În epocă, statele s-au ridicat unele contra altora, nenumărate războaie ajungând să distrugă statalitatea Ungariei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei, spaţiului bizantin (actualele state Bulgaria, Grecia şi statele din fosta Iugoslavie) în profitul Imperiului Otoman, Imperiului Habsburgic, Imperiului Rus, Prusiei.

Statele româneşti au rămas sub suzeranitate otomană, fiind mereu la răscrucea marilor puteri şi interese politice. Fie că se numeau Polonia, Ungaria, Austria, Rusia sau Turcia, aceste puteri şi-au disputat teritoriile satelor româneşti, însă s-au mulţumit cu răpirea unor teritorii, impunerea unor obligaţii, depăşind limitele „tratatelor de închinare” (cunoscute drept „Capitulaţii”) semnate de către domnitorii români, lăsându-le o anumită autonomie internă şi ceea ce era important atributul statalităţii.

Relaţiile diplomatice, confruntările anglo-franco-austro-prusiano-otomano-ruse au dus şi la proclamarea independenţei unor state ca Grecia, Belgia, înainte de mijlocul veacului al XIX-lea.

Unificarea Italiei, Germaniei, României se petrec ca o consecinţă firească a revoluţiei europene de la 1848, sub privirile îngăduitoare ale Franţei, Angliei, spre disperarea Austriei şi Turciei si cu acordul nolens-volens al Rusiei, înfrânte în Războiul Crimeei şi obligată să accepte pacea europeană în 1856.

Între timp, Germania a învins Austria, apoi Franţa, Rusia, cu voia Europei a atacat Imperiul Otoman, astfel că la 1878, după tratatul de la Berlin, Anglia lua insula Cipru, Serbia, România erau independente, Bulgaria autonomă cu perspective de unificare şi independenţă, Rusia putea dicta din nou în politica europeană.

Rămăseseră în discuţie Balcanii, Bosnia şi Herţegovina, lumea alunecând spre primul război mondial, după două războaie balcanice în care Macedonia a fost împărţită între sârbi, bulgari, greci şi otomani.

În aceste context, cancelariile austriacă şi germană au elaborat un concept, Mittel Europa”, teoretizat în 1915 de către germanul Friedrich Naumann, care însă preia şi unifică numeroase concepte asemănătoare propuse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către germanii Lujo Brentano, Walther Rathenau, Heinrich Friedjung şi austriacul Joseph Maria Baernreither. „Europa Centrală”, un bastion german care să întărească puterea Austro-Ungariei şi Germaniei asupra Europei.

Conferinţa de Pace din 1919 a adus realizarea statelor naţionale în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, unificarea Serbiei cu celelalte provincii, unificarea României, disoluţia Rusiei Ţariste, Turciei, Austro-Ungariei.

În perioada interbelică, România a avut şi ea iniţiative de coalizare europeană: Mica Înţelegere, alături de Iugoslavia şi Cehoslovacia, de teama Ungariei, Poloniei, Bulgariei, în 1921 şi Înţelegerea Balcanică în 1934, alături de Iugoslavia, Grecia, Turcia. Fără garanţiile anglo-franceze, armătura diplomatică a acestor alianţe ale României nu a funcţionat, ajungându-se la startul tragic al politicii revizioniste în anii 1938-1940.

A urmat şi o a doua conflagraţie mondială în care Germania a putut fi cu greu învinsă de URSS, SUA, Marea Britanie şi aliaţii lor.

Lumea s-a împărţit în sfere de influenţă, între Est” şi Vest”, Cortina de Fier lăsând în partea de est o parte a Germaniei, Centrul Europei cu excepţia Austriei şi Sud-Estul Europei cu excepţia Greciei. Vestul” a evoluat către Comunitatea Europeană, iar după 1991, care a marcat prăbuşirea URSS, Tratatul de la Maastricht din 1992 a indicat disponibilitatea Uniunii Europene, concept proaspăt creat spre extinderea către Centrul şi Sud-Estul Europei.

În 1994, Uniunea Europeană a cunoscut un organism numit „Comitetul Regiunilor”, în care fiecare stat european putea desemna reprezentanţi ai regiunilor istorice, oraşelor, care să propună instituţiilor europene (Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul UE, Consiliul European, Banca Centrală Europeană, Curtea Europeană de Justiţie) iniţierea de măsuri privind dezvoltarea regională.

Practic astăzi, Uniunea Europeană cuprinde următoarele „regiuni”, pe care le putem considera „poli regionali de dezvoltare”:

  • Vest - Nord-Vest (de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului): Portugalia, Spania, Franţa, Italia, Malta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda (aici încă mai este Marea Britanie, al cărei proces „Brexit” urmează să înceapă).

  • Nord - Nord-Est (Marea Baltică-Golful Finic): Danemarca, Finlanda, Suedia, Lituania, Letonia, Estonia

  • Centru: Austria, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia

  • Balcani - Sud-Est: Slovenia, Croaţia, Grecia, Bulgaria, România, Cipru.

Aceste poziţionări geografice corespund relativ unei hărţi a prosperităţii, în descreştere de la Vest, către Est. Există un grup al ţărilor vulnerabile, denumit cu acronimul uşor ironic P.I.G.S (Portugalia, Italia, Grecia, Spania) care au probleme serioase în Zona Euro, patru din cele cinci fiind din zona vest europeană şi una singură din zona balcanică.

Aşadar, dacă Italia, Grecia, Bulgaria, România, Cipru ar constitui un pol regional de dezvoltare, această zonă ar recupera decalajele faţă de Vestul Europei, cooperând strâns cu un alt pol regional compus din Croaţia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia.

Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Irlanda, Finlanda, Suedia, Danemarca ar putea fi la rândul lor un motor economic deosebit ca pol regional de dezvoltare.

Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Malta, Spania, Portugalia ar fi un alt pol regional de dezvoltare.

Aşadar, Preşedintele Comisiei Europene, domnul Jean Claude Juncker poate să stea liniştit. Nimeni nu are nevoie de „Europa mai multor viteze”, de „Europa cercurilor concentrice”. Există deja politica regională a Uniunii Europene. Există Comisia Europeană, există Comisarul European pentru Regionalizare, care, să fie o „întâmplare a istoriei”? – aparţine României, avem Comitetul Regiunilor.

Totul este să existe voinţă politică. România se pregăteşte la 1 ianuarie 2019 să preia Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. Putem noi oare românii să mai salvăm o dată Europa?

Nu că n-am mai fi făcut-o de mai multe ori de-a lungul secolelor, când Europa prefera alianţe temporare care să le asigure belşug şi petreceri „legendarilor cavaleri”, în timp ce un Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul ţineau spada în mână stând de pază la linia Dunării, în faţa hoardelor dezlănţuite ale Orientului islamic.