Percepţia comunismului chinez este una specială, atât prin raportare la istoria Regatului de Mjloc, cât şi relativ la comunismul sovietic.
 
Nu se poate pune semnul egalităţii între cele două forme ale comunimului decât în punctele principale ale teoriei puterii, precum şi în majoritatea consecinţelor negative pe care aplicarea ideologiei în mod inevitabil le-a adus. În celelalte perspective însă – geopolitice, economice, tehnologice, demografice – diferenţele sunt mari, ceea ce a făcut din China de astăzi o putere relevantă la nivel global.
 
Pentru obiectivitate trebuie să relevăm şi faptul că diferenţa de peste 30 de ani dintre momentul în care cele două partide comuniste au ajuns la putere a contat sub aspect politic şi tehnologic, astfel încât progresele realizate de către Uniunea Sovietică trebuie judecate într-o dublă grilă, atât aceea a anilor 1920 – 1930, cât şi cea a contemporaneităţii. La fel de adevărat este faptul că ambele ţări comuniste au furat masiv tehnologii din emisfera vestică, ceea ce diminuează substanţial din aprecierea calităţii guvernării în sfera economică şi ştiinţifică a Moscovei şi Beijingului.
 
De asemenea, două aspecte sînt fundamentale în ceea ce priveşte diferenţierile dintre comunismul chinez şi sovietic. Mai întâi, faptul că dogma comunistă a fost urmată în China în sfera economică timp de doar 29 de ani, pe când în Uniunea Sovietică aplicarea incompetentei ideologii s-a făcut practic pe o durata de peste 70 de ani. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, China nu a trebuit decât să îşi amintească o parte din practicile anterioare anului 1949, iar o bună parte a oamenilor care au ascultat cuvintele lui Deng Xiaoping din anii 1978 – 1980 trăiseră efectiv într-o lume care economic funcţiona mai bine decât comunismul, având astfel o minimă educaţie economică, foarte necesară la momentul marilor schimbări.
 
A doua diferenţă majoră este aceea a preeminenţei geopoliticii în faţa ideologiei. Concret, China este condusă de un partid comunist geopolitic, pe când Uniunea Sovietică a fost expresia unui partid comunist ideologic. Pentru liderii de la Moscova geopolitica a fost o expresie a nevoilor ideologice, pe când la Beijing ideologia este doar una din expresiile pe care geopolitica Chinei le poate avea.
 
Războiul mondial care a condus la instaurarea comunismului în estul Europei a apărut la momentul în care Imperiul Ţarist ajunsese la faza sa teritorială maximă, ceea ce a făcut ca problematica regimurilor politice ce vor domina secolul XX să fie foarte importantă. Abordarea aceasta a fost evidentă încă din momentul începerii tratativelor de pace de la Brest-Litovsk, conduita delegaţiei sovietice fiind una exclusiv ideologică, aspect care a surprins plăcut reprezentanţii Puterilor Centrale, deoarece în final au obţinut ce au dorit sub raport geopolitic.
 
De partea cealaltă, comunismul chinez a dobândit puterea într-un context foarte diferit. Comunismul părea a fi o ideologie de succes, aureolată de o victorie într-un război mondial. De asemenea, avusese un rezultat direct în ceea ce priveşte ştiinţele tehnice, aspect recunoscut fără ezitare de către Mao Ţe-Dun.
 
Ceea ce însă deosebea fundamental cele două victorii era situaţia celor două ţări: China era la capătul a peste un secol de umilinţă naţională, în care mai multe ţări – de pe trei continente – preluaseră teritorii importante din spaţiul-matrice chinez. Acest aspect a contat enorm în legitimarea puterii, deoarece partidul comunist a fost cel care a reuşit alungarea „diavolilor străini” – această sintagmă fiind consacrată şi folosită curent în China pentru a descrie cetăţenii puterilor străine care au impus tratatele inegale în secolul XIX. De altfel, acest aspect a fost subliniat chiar de la începutul discursului pe care Xi Jinping l-a ţinut în piaţa Tienanmen în ziua celebrării oficiale a celor 100 de ani de existenţă a partidului.
 
Eliminarea factorului străin din China nu a fost completă, deoarece reconstrucţia ţării trebuia să pornească de undeva – producţia de bunuri era redusă, iar pieţe de export practic nu existau. Evident, din considerente ideologice a fost preferat sprijinul sovietic, dar Beijingul a conştientizat de la început că toate ţările de la care ar fi putut primi sprijin tehnologic pentru dezvoltarea economiei – indiferent de ideologia pe care o foloseau – erau de fapt cele care impuseseră Chinei imperiale acele tratate inegale. Se impunea deci o preluare cât mai accelerată a unor tehnologii, dar fără a sacrifica libertatea de mişcare geopolitică a ţării.
 
Argumente în favoarea acestei interpretări rezidă în conţinutul mai multor acţiuni realizate de către conducerea chineză, între care cea mai clară a fost testarea primei bombe atomice în anul 1964, procesul de creare al acesteia fiind practic concomitent cu foametea ce a reprezentat rezultatul proiectul „Marelui Salt Înainte”. Cele 30 – 55 milioane de decese rezultate ca urmare a aplicării planului maoist de dezvoltare nu au perturbat aplicarea viziunii geostrategice chineze, subliniindu-se o dată în plus că ideologia nu poate prima în faţa geopoliticii.
 
Aceeaşi cheie de interpretare geopolitică explică tensiunile din interiorul blocului comunist, care au dus la marea ruptură sino-sovietică din anul 1961, urmate de confruntările dintre cele două mari puteri vecine pe insulele de pe fluviul Ussuri din anul 1969; după anul 1991 litigiul a fost stins pe baza negocierilor bilaterale, cele mai multe din zonele disputate revenind Chinei. Marx şi Engels erau morţi de multă vreme, Lenin şi Stalin dispăruseră şi ei, iar ideea de supremaţie în interiorul blocului comunist nu mai putea fi obiectivată într-o figură de erou – fie de fondator al ideologiei, fie de aducător de victorii politice pe plan intern (Lenin) sau extern (Stalin).
 
Liderii cu fapte glorioase dispărând, supravieţuitorii au înţeles că nu au aceeaşi legimitate globală, iar singura soluţie pentru definirea noului cadru relaţional în interiorul lumii comuniste putea fi dată doar de geopolitică. În acest sens se înscriu nu doar dezbaterile aprinse dintre statele comuniste care puteau vorbi articulat pe diferite subiecte, ci mai ales conduita pe care acestea o vor avea în relaţia cu blocul occidental. Geopolitica a fost platforma pe baza căreia Richard Nixon a vizitat China (în 1972) şi România (1969), iar rezultatele acestor evenimente remarcabile s-au prelungit cel puţin până la cumpăna ultimului deceniu al secolului trecut. Din acelaşi motiv unul dintre canalele folosite de SUA pentru a ajunge la Beijing a fost prin Bucureşti – celălalt revenind unei ţări din sistemul capitalist, anume Pakistan.
 
Geopolitica chineză este una specială, prin raportare la aşezarea geografică. Lanţul muntos Himalayan, deşertul Taklamakan şi în general graniţele de Nord-Vest şi Sud-Vest nu sunt favorabile locuirii, ceea ce creează o presiune suplimentară pe arealul care gravitează în jurul Mării Galbene. Densitatea deosebită a jumătăţii răsăritene a ţării – relativ la media generală de 148 loc./km.p. – este însoţită de o urbanizare accentuată, care complică soarta guvernării. Astfel, datele oficiale relevă că 93 de oraşe chineze au peste 1 milion de locuitori, iar procentul urbanizării este de 60%; există însă şi o estimare potrivit căreia numărul oraşelor „milionare” este de 113.
 
 
 
Această configuraţie demografică a putut fi controlată multă vreme prin intermediul sistemului hukou de înregistrare a persoanelor potrivit domiciliului lor, dar necesităţile economiei au impus ţării să accepte o uriaşă migraţie internă dinspre spaţiul rural către cel urban. Din păcate, nu existau suficiente locuri libere pentru locuinţe conform standardelor normale, astfel încât un număr uriaş de oameni locuiesc în subsolurile oraşelor, formând ceea ce în jargonul local se numesc oameni-şobolani. Aceşti oameni, ajunşi la un număr de ordinul milioanelor – spre exemplu, la mijlocul deceniului trecut se considera că erau 1 milion doar in Beijing – trăiesc în condiţii grele şi reprezintă doar o parte a migraţiei interne dinspre sate către oraşe, apreciată în anul 2019 de către Biroul Naţional de Statistică al Chinei ca atingând nivelul de 290 milioane de persoane.
 
Acestui sistem de înregistrare juridică i se alătură alte două instrumente moderne de control al populaţiei. Mai întâi, numărul uriaş de camere de supraveghere, China fiind astăzi pe primul loc în lume sub acest aspect, 54% dintre acestea fiind instalată în marea ţară estică. Marile progrese pe care China le-a realizat în domeniul Inteligenţei Artificiale ar putea avea ca scop dobândirea supremaţiei globale, sau – după mai multe interpretări – controlarea atentă a celor aproape un miliard de locuitori ai mediului urban, estimându-se că în anul 2022 va fi o cameră de supraveghere pentru doi cetăţeni ai Chinei.
 
Concret, sistemul de credit social pe care guvernul chinez l-a impus în ultimii ani este bazat pe forţa Inteligenţei Artificiale, dar care are ca scop principal menţinerea la putere a clasei conducătoare – în fapt, a dinastiei comuniste chineze. Toate interdicţiile pe care un om le are în momentul în care creditul său social este scăzut – de la imposibilitatea cumpărării unor bunuri şi servicii, la imposibilitatea părăsirii ţării – par a avea un unic scop: dominaţia partidului asupra ţării. În fond, Deng Xiaoping a spus foarte clar că „stabilitatea socială înseamnă conducerea ţării de către partidul comunist pentru următoarele decenii”.
 
Problema menţinerii puterii începe să devină foarte importantă pentru liderii partidului comunist din mai multe perspective. Evident, pentru orice conducere autoritară este important ca opresiunea să nu fie foarte făţişă, deoarece aceasta ar atrage nemulţumiri a prea multor oameni, care vor căuta metode fie de a fugi dintr-un astfel de stat, fie se vor rezuma doar la împlinirea sarcinilor private şi publice până la un nivel care să ferească de represiune, însă fără a mai căuta performanţa. În acest sens, pandemia apărută pe teritoriul marii ţări asiatice – trebuie menţionat că Wuhan este un oraş aflat la peste 1.200 km de cea mai apropiată frontieră – a reprezentat o mare problemă, deoarece pentru blocarea majorităţii consecinţelor acesteia a fost necesară întărirea elementului restrângător al libertăţii interne, ceea ce îi spune oricărui om cu discernământ că acesta nu va mai fi redus în viitor.
 
Întărirea supravegherii interne are însă şi o altă cauză implacabilă, anume aceea a creşterii nivelului de trai în China. Numeroase studii relevă că omul, pe măsură de îşi sporeşte patrimoniul, are două griji majore: să îşi apere averea în faţa oricărui abuz şi să lase cât mai mult urmaşilor săi. Dacă în al doilea caz putem afirma răspicat că taxele de moştenire sunt inutile şi stupide, deoarece transmiterea patrimonială are la bază filiaţia – un aspect biologic – iar nu intervenţia statului, primul aspect relevă însă o situaţie complicată.
 
Concret, abuzurile pot veni doar din două direcţii: aceea a infractorilor asumaţi şi aceea a puterii politico-administrative. Dacă împotriva infractorilor asumaţi orice stat luptă – cu mai mult sau mai puţin succes – abuzurile pe care liderii politici şi administrativi le fac sunt mai greu de controlat, deoarece voinţa statului se exprimă de către aceleaşi persoane. În această perspectivă, a lupta împotriva abuzurilor acestora presupune o voinţă superioară la nivelul statului, ceea ce este foarte greu de făcut în situaţia ţărilor care permit funcţionarea doar a unui singur partid.
 
Problema este simplă: un singur partid existent înseamnă că acesta îşi asumă nu doar monopolul puterii, dar şi monopolul oferii bunăstării, iar când lideri locali sau naţionali ai acestuia comit fapte nelegale, înseamnă că partidul respectiv nu îşi respectă promisiunile. În situaţia în care doar câţiva lideri sunt în această situaţie problema nu ar fi importantă, dar monopolul puterii permite abuzurile în orice direcţie, deoarece voinţa politica aparţine unui singur grup. Lordul Acton a spus clar: puterea absoluta corupe totul, iar monopartidismul se înscrie în formele de putere completă.
 
China a prezentat de mai multe ori în ultimele decenii campanii anti-corupţie extinse, în care numeroşi lideri locali şi chiar naţonali – inclusiv un membru al Biroului Politic – au fost împuşcaţi sau condamanţi la închisoare cu executare pe termene foarte lungi. O publicaţie guvernamentală chineză releva că numărul cazurilor de corupţie investigate era de 64.831 doar într-un singur an, ceea ce slăbeşte pretenţiile asumate public de către PCC privitoare la asigurarea bunăstării, deoarece corupţia deturnează masiv resursele financiare ale ţării către buzunarele particularen ale liderilor politici şi administrativi. Evident, într-o ţară în care există un partid unic campaniile publice de corectare a deficienţelor în aplicarea legii ascund şi luptele pentru putere în interiorul elitei politice, iar China nu face excepţie de la această regulă.
 
Un aspect foarte important pentru chestiunea menţinerii puterii apare dintr-o chestiune care derivă strict din succesul economic al ţării. Concret, preşedintele Chinei spunea în discursul său că ţara a ajuns la pragul edificării societăţii moderat-prospere, iar acestui prag îi corespund două direcţii de analiză.
 
Prima este una temporală, deoarece nu este clar care sunt scopurile PCC pentru anul 2049, când acesta va aniversa 100 de ani de la preluarea puterii în Beijing. Mai multe emisiuni la posturile de televiziune chineze au atras atenţia asupra acestui nou prag aniversar – de care ne despart 28 de ani – pentru că el se va dovedi mult mai important decât cel din acest an, fiindcă lumea va adăuga în următoarele decenii probleme mai complexe decât a avut vreodată de înfruntat: încălzirea globală, penuria şi competiţia pentru resursele naturale, epuizarea unor lideri şi formule de guvernare în ţări dens populate etc. În virtutea succesului chinez din ultimele decenii, şi soluţiile pe care PCC le va imagina propriilor probleme ar putea fi replicate de către alte ţări, ceea ce ar putea oferi o perspectivă mai clară asupra numărului de aliaţi pe care Beijingul îi va avea.
 
Există cercetători ai geopoliticii marii puteri asiatice care consideră că ne aflăm în plin marş al preluării conducerii lumii de către Beijing , dar există şi persoane care, relativ la datele economiei chineze, consideră că acest moment nu se va întâmpla vreodată.
 
În orice situaţie însă, cercetătorii puternicelor institute de analiză din China subliniază că progresul major al ţării pe scena globală nu se poate face decât dacă PIB-ul per capita în termeni nominali va fi mai puţin disproporţionat decât acum. Raportul de 6 la 1 pe care cele două superputeri îl au astăzi – 63.416 de dolari pentru S.U.A., faţă de 10.484 de dolari pentru China – nu este unul care să fie foarte favorabil percepţiei publice a Beijingului.
 
Concret, marile puteri nu devin puteri cu adevărat globale decât în momentul în care acestea devin şi poli de emigrare, valurile de migranţi apărând ca urmare a încrederii pe care aceştia o au în modelul de guvernare internă a acestor forţe geopolitice. Or, datele O.N.U. relevă pentru anul 2019 că din cele 281 milioane de persoane care au migrat, 51 de milioane s-au îndreptat către S.U.A., 16 milioane către Germania, fără ca China să apară în primele 20 de locuri. Nu ai cum să devii cea mai importantă ţară a lumii când migraţia spre teritoriul tău este irelevantă, relativ la dimensiunea demografică proprie – şi trebuie să avem în vedere că pentru nord-coreeni a ajunge în China este echivalent cu a ajunge aproape în libertate.
 
A doua direcţie de analiză este dată de faptul că acumularea patrimonială a majorităţii cetăţenilor îi face pe aceştia să dorească mai multă protecţie juridică a bunurilor proprii – ca prim pas – şi apoi să dobândească modalităţi articulate de a influenţa consistent viaţa societăţii în care trăiesc. Într-un sistem monopartid singura cheie de a influenţa eficace viaţa comunităţii în care trăieşti este dată de intrarea în partidul respectiv, urmată de atingerea unor poziţii superioare în ierarhia acestuia. Totuşi poziţiile de vârf sunt reduse ca număr – raportat la populaţia unei ţări – iar cei care au nevoie de mai multă protecţie juridică a patrimoniilor proprii sunt cvasi-totalitatea locuitorilor. Din această perspectivă, cetăţenii vor cere mai multă legalitate, ceea ce înseamnă limitarea puterii administrative a factorului politic – aspect imposibil de acceptat într-un sistem politic monopartid.
 
Dorinţa cetăţenilor pentru mai multă legalitate are nevoie de purtători de cuvânt care pot fi ascultaţi, iar aceştia nu pot fi oameni din aparatul de vârf al partidului. Doar cei care au reuşit prin forţe proprii în alte domenii care nu depind fundamental de politică pot fi lideri ai voinţei majorităţii cetăţenilor, iar aici vom include artişti, sportivi, oameni de afaceri, oameni de ştiinţă etc. Între toţi aceştia însă, oamenii de afaceri au bani suficienţi încât să nu depindă integral de acţiunile de forţă ale mediului politic, urmând deci ca ei să fie cei mai consistenţi în posibilele lor demersuri de întărire a legalităţii. Liderii PCC cunosc acest lucru, şi pentru a preveni această situaţie autorităţile de aplicare a legalităţii comuniste au aplicat în ultimele luni amenzi substanţiale mai mulor oameni de afaceri de anvergură; de asemenea, aceiaşi lideri ai economiei private au fost forţaţi să facă donaţii către stat de ordinul miliardelor de dolari, reducându-li-se astfel puterea de a influeţa societatea. Pentru a nu exista echivoc în ultimul an s-a adoptat măsura ca în şcoli să fie predată gândirea preşedintelui chinez, televiziunea de stat a publicat inclusiv în limba engleză un volum cu cele mai importante idei ale acestuia, iar aceste schimbari în sistemul de educaţie politico-morală au ajuns inclusiv în textul Bibliei.
 
Indiferent de cât de multă ideologie se va „turna în morile presei şi educaţiei”, dorinţa de creştere a importanţei globale nu se poate face decât cu cetăţeni din ce în ce mai prosperi, iar aceştia vor solicita în mod continuu şi fără echivoc protecţie juridică în faţa oricărui abuz al puterii politico-administrative. În situaţia în care controlul va fi prea strîns însă, cu o importanţă sporită a creditului social, va exista în faţa oamenilor şi opţiunea reducerii încrederii în stat, până la un nivel în care nu vor mai contribui intens la marile proiecte ale Beijingului. În fond, creşterea costurilor vieţii în China este reală, iar cetăţenii se pot concentra din ce în ce mai mult doar pentru atingerea scopurilor private – o locuinţă confortabilă, o şcoală bună pentru copii, procurarea de alimente cât mai naturale etc. Însă dificultatea cu care şi aceste obiective particulare pot fi realizate nu va atenua nemulţumirile pe care sistemul creditului social îl aduc, astfel încât obiectivele guvernării pot fi în timp modificate, în sensul cheltuirii mai multor sume de bani pentru prevenirea şi combaterea insatisfacţiilor publicului decât se face acum.
 
Un aspect foarte important pe care trebuie să îl avem în vedere când analizăm aniversarea centenarului comunismului chinez este acela al faptului că pandemia a apărut când Beijingul naviga pe o corabie geopolitică agilă şi sprintenă, iar percepţia publică pe care întreaga ţară a dobândit-o în ultimele 18 luni a lovit tocmai această foarte sensibilă dimensiune a acţiunii politice.
 
Până în ianuarie 2020 nenumărate texte subliniau de neopritul avans economic şi geopolitic chinez, cu poziţii superioare dobândite în schimbul unor sume de bani în porturi europene şi asiatice, cu o importantă dominare a continentului african şi cu poziţii valoroase în fluxul economic global, poziţiile superioare ale acesteia în producţia multor tipuri de bunuri, succesele spaţiale, centrele culturale din străinătate, etc.
 
Practic, pe o creştere a PIB-ului de 95 de ori în intervalul 1978 2019 se putea considera că secolul XXI va fi în bună măsură unul al Chinei, astfel încât un istoric al Drumului Mătăsii – concept revigorat în ultimul deceniu – afirma că în acest secol „toate drumurile duc la Beijing”. Observând aceste date, mulţi lideri politici de pe toate continentele făceau drumuri spre Beijing pentru a semna contracte şi a consfinţi rolul deosebit de important al marii puteri asiatice în lumea de astăzi, iar numărul reprezentanţelor diplomatice chineze din străinătate a ajuns să fie cel mai mare din lume, anume 276.
 
Pandemia însă a dat înapoi eforturile Beijingului de a atinge o poziţie globală unică în istorie cu cel puţin un deceniu, fiind poate un motiv pentru care în discursul aniversar preşedintele Xi Jinping afirma că „poporul chinez nu are ideea de hegemonie în genele sale”.
 
Un lider global nu poate fi unul care creează probleme majore la scară planetară – deoarece perturbarea vieţii noatre este reală, pe de o parte, şi nimeni nu poate ignora obstacolele pe care liderii chinezi le-au ridicat în faţa investigării cauzelor reale ale apariţiei Coronavirusului.
 
Apoi, trebuie subliniat că marea creştere economică a Chinei s-a făcut pe baza transformării ţării într-un adevărat atelier al lumii, care a produs bunuri pe care le-au cumpărat preponderent locuitorii Americii de Nord şi Europei, sprijiniţi şi de cei ai ţărilor Golfului Persic. Fără a ignora contribuţia locuitorilor Asiei şi Africii la pieţele globale, trebuie recunoscut că puterea de cumpărare a fiecărei familii în parte conduce la instaurarea unei ierarhii a bunăstării, iar ceea ce îşi poate cumpăra într-o săptămână o familie din Olanda, Canada, Austria etc. se achiziţionează în ţările cu putere economică scăzută într-o lună sau chiar mai mult. Blocajul economic pe care pandemia l-a creat loveşte la fel de puternic în fabricile Chinei, care au o uriaşă capacitate instalată de producţie de bunuri, dar care nu pot vinde în aceeaşi măsură pe cât o făceau în vremurile normale.
 
Efectele reale ale pandemiei vor dura mai mult de un deceniu, deoarece sănătatea multor oameni este afectată, ceea ce va scădea capacitatea de muncă a acestora – implicit nivelul salarizării; pentru că sitemele de sănătate trebuie reorganizate; pentru că va fi necesară o nouă paradigmă şi organizare a oraşelor, satelor şi a relaţiilor economico-sociale dintre ele etc. Aceste transformări nu se pot produce rapid şi ieftin, iar economiile statelor lumii vor recupera integral pierderile avute în ultimele 20 de luni mai târziu decât se crede, inclusiv OECD recunoscând în urmă cu câteva zile că nici măcar marile economii ale lumii – de fapt, motoarele globale de dezvoltare – nu s-au refăcut complet. Adăugând la aceste probleme generale faptul că preţul expedierii mărfurilor a crescut de peste cinci ori în ultimul an, iar preţul gazului natural atinge niveluri foarte ridicate, este clar că refacerea economiei globale va încetini, ceea ce va afecta şi economia Chinei.
 
Există însă şi veşti bune pentru partidul geopolitic condus de la Beijing. Victoria talibanilor din Afganistan a adus în discuţie mai multe chestiuni, printre care cea mai importantă este aceea a tipului de stat pe care lumea îl va avea în următoarele decenii. O societate tribală nu se poate schimba într-un stat articulat în mai puţin de jumătate de secol de administrare eficace, astfel încât situaţia de la nord-est de Himalaya pune în discuţie pe fond limitele dezvoltării statelor pentru întregul secol ce continuă. Mai direct spus, anumite state vor fi incapabile să se dezvolte suficient în următoarele decenii, din cauze civilizaţional-economice – aceasta, pentru că lumea nouă a Inteligenţei Artificiale şi a modificărilor pe care aceasta le aduce este una care presupune atât un salt intelectual de proporţii, dar mai ales costuri masive, necesare adaptării infrastructurilor civile la noile modele de acţiune economică şi socială.
 
Două treimi din statele lumii – analizate strict ca număr, iar nu sub aspectul numărului de locuitori pe care îl au fiecare – nu izbutesc să aibă un PIB per capita în termeni nominali superior mediei globale de 10.925 de dolari; printre acestea vom regăsi atât China, cât şi statele sale vecine care deţin arma nucleară: Federaţia Rusă, India şi Pakistanul. Complicaţiile pe care societatea Inteligenţei
 
Artificiale le aduce vor fi costisitoate pentru aceste peste 120 de state aflate sub linia mediană globală, ceea ce le va face pe unele dintre ele să caute modele alternative de guvernare, iar în acest sens pentru liderii politici ai unor ţări modelul chinez poate fi seducător.
 
Aceleaşi transformări pe care tehnologiile noi le aduc forţează multe state să adopte în acest deceniu o conduită pe care şi-o doresc decisivă pentru tot restul secolului, după cum prezentam pe scurt acum câteva luni. În acest sens, alianţele sunt mai puţin ideologice şi mai degrabă bazate pe interesele geopolitice, iar lumea pare a fi mai aproape de a repeta anii 1914 şi 1939 – dar de pe alte frontiere. În acest sens nu este exclus ca anumite ţări să considere că procedeele folosite în cei doi ani sus-menţionaţi pot fi utile şi chiar perfect aplicabile şi astăzi, când potenţialul distructiv a crescut de mii de ori.
 
În acest sens ar trebui deci să ne atragă atenţia faptul că Beijingul a dobândit – în estimarea SIPRI – locul II în lume la producţia de armament, iar acest lucru nu este apreciat nici la New Dehli, nici la Taipei, Tokyo sau Seoul. Or, aceste noi paradigme – învederate o dată în plus de situaţia din Afganistan – se coroborează atât cu legislaţia chineză privind navigarea în apele mărilor unde Beijingul are pretenţii teritoriale, cât şi cu discursul preşedintelui ţării de la aniversarea celor 100 de ani de existenţă ai PCC, care afirmă clar că reintegrarea Taiwanului în graniţele marii puteri asiatice este o misiune istorică la care nu se poate renunţa.
 
Societatea moderat-prosperă pe care China a realizat-o trebuie în secolul Inteligenţei Artificiale să continue acumulările patrimoniale, iar în acest sens este necesară pacea şi sănătatea globală. Fiecare din cele două mari instituţii sociale pot afecta puternic situaţia Chinei şi mai ales a elitei partidului comunist, astfel încât acesta poate fi obligat să cheltuie mai mult pentru rezolvarea problemelor interne, şi mai puţin pentru proiecţia geopolitică a forţei sale. Modelul pe care PCC îl propune planetei poate fi slăbit fie de consecinţele globale ale pandemiei – aspect derivat din chestiunea sănătăţii – fie de posibile conflicte care ar putea să apară în mai multe ţări. În multe state liderii politici sunt incompetenţi, slabi şi laşi, iar pentru a-şi masca propriile deficienţe pot recurge la aruncarea vinei pe politica altor ţări. În acelaşi timp, criza climatică, creşterea teritoriilor afectate de secetă şi urbanizarea ascendentă face ca în multe ţări tensiunea să mocnească.
 
Toate aceste vulnerabilităţi ale statelor şi hărţii geopoliticii globale afectează atât planurile de dezvoltare ale economiei chineze, care va fi încă dependentă de exporturi pentru mulţi ani, cât şi planurile geopolitice ale Beijingului, care se va vedea nevoită să cheltuiască mai mult la nivel planetar pentru a-şi menţine şi dezvolta statutul. Va fi dificil de crezut că locuitorii Chinei vor privi cu plăcere cum fonduri substanţiale – care ar putea fi investite în creşterea calităţii vieţii pe plan intern – vor fi folosite pe plan extern, în scop pur geopolitic. În fond, China – ca mai toate ţările lumii, de fapt – nu are ştiinţa de a gestiona geopolitic continente, cu atât mai puţin întreaga planetă.
 
De aceea, aniversarea celor 100 de ani ai PCC coincide cu situaţii şi evenimente care ar putea să reprezinte o bornă pentru marea putere asiatică, forţând Beijingul să aleagă între o conduită care va privilegia abordarea problemelor globale şi o politică care va trebui să adapteze administrarea ţării la pretenţiile unei populaţii din ce în ce mai nemulţumite de costurile în creştere ale prosperităţii. Dacă liderii chinezi nu vor găsi proporţia corectă între cele două laturi ale guvernării se poate ajunge fie la eşecuri geopolitice majore, fie la nereuşite interne care vor fi imposibil de corectat, sau chiar la ambele situaţii.
 
În fond, nici celelalte mari puteri nu vor sta pe loc şi este clar că vor învăţa din lecţiile Afganistanului să nu îşi mai risipească bugetele în orice direcţie şi pentru orice scop. Statul care nu va corespunde modelului pe care acestea îl propun fie se va îndrepta spre Beijing, fie – respins din aproape toate părţile – va rămâne să îşi articuleze propria viziune civilizaţional-geopolitică mai repede sau mai lent, în raport de resursele naturale pe care le va avea la dispoziţie.
 
Competiţia modelelor la nivel global va fi una dură, dar va fi în acelaşi timp va fi şi una bazată pe licitaţie: cine oferă mai mult va avea alianţe mai largi, fiind însă posibil ca sumele pe care trebuie să le plătească să epuizeze financiar marea putere care îşi asumă pretenţii geopolitice substanţiale. Deoarece nu trăim pe o planetă care are în fiecare punct al ei aceeaşi climă, aceleaşi resurse naturale şi aceeaşi populaţie este evident că schimbările pe care factorul antropic de determinăm vor afecta diferit ţările lumii, iar acestea vor căuta sprijin în rezolvarea propriilor probleme în diferite capitale, care vor fi mai
 
reticente în a-şi oferi ajutorul, în absenţa unor compensaţii ferme şi stabile – lecţiile afgane putând fi exprimate şi în această formulă.
 
China va fi deci şi ea supusă mai mult ca oricând presiunii geopolitice pe care doar super-puterile o resimt; ea va primi mai multe cereri de sprijin, dar care nu vor fi întotdeauna urmate de cedările pe care Beijingul şi le-ar dori – iar în acest sens situaţia dificilă a Muntenegrului, obligat să restituie Regatului de Mijloc un împrumut luat prea uşor şi fără a gândi pe termen lung la consecinţele sale este edificatoare. Liderilor chinezi le va fi greu să obţină cooperarea altor state, indiferent de puterea economică pe care o vor avea, dacă modelul de guvernare al Beijingului nu va convinge locuitorii acelor ţări – pe fond, istoria arată că anumite alianţe externe au fost repudiate cu fermitate de oamenii obişnuiţi, iar politicienii care le-au făcut au plătit cu ieşirea rapidă de pe scena publică.
 
Partidul Comunist Chinez va trebui deci să opteze între un comportament internaţional bazat strict pe geopolitică, în care obiectivele vor fi formulate clar şi vor avea un cost de plătit de către întreaga economie internă, pe de o parte – şi un comportament care să fie influenţat de cerinţele ideologice, prin care construirea internă a unui model de societate să devină seducător la nivel global, făcând din această apreciere a tipului de societate criteriul principal de constituire a alianţelor. Limitările economice ale fiecărui locuitor al Chinei, precum şi dorinţa acestora de dezvoltare economică bazată pe egalitate nu vor permite aplicarea concomitentă şi integrală a ambelor viziuni.
 
Ceea ce liderii de la Beijing vor decide în primul an de după terminarea pandemiei va fi important pentru întreaga planetă, deoarece rivalitatea dintre cele două maluri ale Pacificului a atins pragul în care super-puterile nu mai pot da înapoi, aspect relevat cu forţă la convorbirile din Alaska din martie 2021. Europa va fi parte a jocului şi va fi obligată să aleagă, iar deciziile ţărilor celui mai unitar economic continent vor avea greutate în marea competiţie ce pare că a depăşit de mult faza de tatonare. Cum europenii au reuşit de două ori să iniţieze conflagraţii care au dus la schimbarea centrilor de greutate globali în afara continentului nostru, putem să ne aşteptăm la decizii înţelepte din partea capitalelor ce sunt la maxim trei ore de zbor de Bucureşti?