Anthony Quinn, actorul mexican care a dat viaţă dansurilor greceşti, româneşti şi italiene

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Anthony Quinn s-a născut la 21 aprilie 1915, în Chihuahua, Statele Unite Mexicane, în familia lui Francisco Quinn şi a Manuelei Oaxaca. Tatăl său era irlandez originar din Cork County, iar mama sa era de origine mexicană.

Numele pe care viitoarea legendă a cinematografiei l-a avut la naştere, în plină Revoluţie Mexicană, a fost Antonio Rodolfo Quinn Oaxaca.

Familia s-a mutat în Statele Unite (în estul metropolei Los Angeles), iar tânărul Antonio a urmat, la şase ani o şcoală catolică, având de gând să fie preot. Tatăl său, devenit Frank şi mama sa devenită Nellie au încercat să îi ofere o educaţie bună. Tatăl s-a angajat chiar asistent de operator la un studio de film. La 11 ani, atras de activitatea predicatoarei penticostale Aimee Semple McPherson, Antonio a decis să se alăture acestei confesiuni, devenind predicator ucenic. În memoriile sale „Păcatul Originar: un autoportet de Anthony Quinn“, apărută în 1972, celebrul actor a spus că le cunoscuse pe aproape toate actriţele celebre ale epocii lui, dar niciuna nu a putut să o egaleze pe Aimee Semple McPherson, de la care se presupune că marele actor ar fi deprins celebrul gest al mâinii întinse penrtru a ilustra tragedia, drama interpretării.

Anthony Quinn a copilărit, a crescut în partea de sud şi de vest a Statelor Unite, adică în El Paso, Texas şi în Los Angeles, California. A trecut prin mai multe şcoli şi licee, ajungând la Belmont High School din Los Angeles. Aici a fost coleg cu John Beradino, jucător celebru de baseball şi actor celebru. Având o constituţie fizică plăcută, Anthony Quinn şi-a strâns primii bani devenind boxer profesionist, apoi, în Arizona şi Wisconsin, a studiat Arhitectura cu Frank Lloyd Wright.

Atunci când Anthonny Quinn şi-a exprimat dorinţa de a juca, fiindcă se iniţiase în arta filmului, Wright i-a spus să accepte, fiindcă niciodată nu va câştiga în studioul Whright cât arputea câştiga în calitate de actor.

Astfel, până în 1947, când Anthony Quinn a devenit cetăţean american, el a jucat în teatru şi în peste 50 de filme roluri secundare, potrivite cu înfăţişarea sa, începând din 1936: „şefi“ ai Mafiei („don“), amerindieni (l-a jucat pe celebrul şef amerindian „Crazy Horse“), răufăcători de o etnie sau alta, luptători de gherilă de diverese etnii (inclusiv filipinezi, chinezi), luptători hawaieni, „şeici“ arabi, luptători mexicani. Marele actor a respins ideea acreditată de amatorii de senzaţional, potrivit cărora tatăl său ar fi fost „un aventurier irlandez“.

După 1950, steaua lui Anthony Quinn a început să strălucească, în 1952, jucând rolul care i-a adus râvnita statuetă „Oscar“, pentru „cel mai bun actor în rol secundar“, rolul fratelui lui Emiliano Zapata, Eufemio Zapata ( Emiliano, eroul Revoluţiei Mexicane a fost jucat de Marlon Brando), din filmul regizat de regizorul de origine turcă Elia Kazan, „Viva Zapata!“. Marlon Brando a pierdut atunci premiul pentru „cel mai bun actor în rol principal“, în favoarea lui Gary Cooper. A fost practic, cea mai mare glorie pentru un actor, născut în Mexic, să câştige „Oscarul“ pentru interpretarea fratelui marelui revoluţionar mexican, într-un film american. Anthony Quinn aducea astfel un omagiu ţării în care se născuse şi istoriei acesteia, mai ales că marele actor se născuse în tumultuoşii ani ai Revoluţiei Mexicane.

În 1954, Anthony Quinn a jucat în celebrul film „La Strada“, regizat de Federico Fellini, în care a interpretat rolul tragicului Zampano, un comediant ambulant, care încearcă să o iniţieze în arta spectacolului pe Gelsomina, pe care o cumpără de la familia sa, din care provenise fosta lui asistentă, Rosa, decedată din cauza condiţiilor grele de viaţă. Gelsomina, o tânără săracă şi sensibilă din Italia se străduieşte să respecte regulile rigidului Zampano, apoi, după ce Zampano decide să plece fără ea, după ce îl ucisese pe un alt actor ambulant, îndrăgostit de ea, Gelsomina (care cedase nervos şi se îmbolnăvise din cauza frigului) moare, rămânând cântecul ei, pe care Zampano îl aude când revine în zona unde o abandonase pe Gelsomina, cântat de o femeie care întindea rufele. Zampano află de moartea Gelsominei, care nu a mai vrut să mănânce, considerându-se abandonată, singură pe lume şi se prăbuşeşte de durere pe malul mării, strigătele sale arătând că brutalitatea lui era dată de viaţa trăită, el, în ciuda imaginii de brută, fiind totuşi un om.

 Au urmat două filme memorabile, în care personalitatea puternică şi stilul inconfundabil al lui Anthony Quinn s-au impus, indiferent dacă juca în rol principal sau secundar: „Tunurile din Navarone “ (1961), „Lawrence of Arabia“ (1962).

Anthony Quinn l-a portretizat cel mai bine pe grecul Alexis Zorba (un ţăran macedonean, care îşi pierduse familia în mod dramatic, plecat în Creta, pentru a încerca să uite tragedia vieţii sale), în filmul „Zorba Grecul“, bazat pe romanul lui Nikos Kazantzakis, în regia lui Michael Cacoyannis, film lansat la 14 decembrie 1964. Acest film i-a adus lui Anthonny Quinn o altă nominalizare la „Oscar“. În film, Anthony Quinn a dansat cel mai bine „sirtaki“, un dans popular grecesc din Macedonia (partea de nord a Greciei). Deşi Grecia are multe dansuri populare, acest „sirtaki“ a devenit cel mai cunoscut dans grecesc din lume, graţie magistralei interpretări a lui Anthony Quinn. Alături de el şi de Alan Bates, în rolul englezului cu origini greceşti, a jucat şi o stea a filmului grec, Irene Pappas, în rolul unei văduve.

Cred că replica din finalul filmului, în care grecul macedonean Alexis Zorba (Anthony Quinn) se adresează patronului său, Basil (Alan Bates), care era pe jumătate englez, pe jumătate grec: „Şefule, ai văzut vreodată o prăbuşire mai frumoasă decât asta?“ este edificatoare pentru spiritul grec.

Sistemul de transport pe cablu al buştenilor, de pe vârful colinei, la baza acesteia, proiectat de Alexis Zorba şi sprijinit financiar de patronul grec-englez, pe proprietatea acestuia moştenită pe Insula Creta, unde Zorba îl făcuse pe Basil să viseze că succesul afacerii planificate de către ei (ideea lui Zorba şi banii lui Basil) ar putea reprezenta „naşterea unui mare oraş“, s-a prăbuşit după ce au fost lansaţi primii buşteni. Localnicii care veniseră, cu mic cu mare, să asiste la inaugurare, chiar preotul care sfinţise instalaţia (nicio construcţie la greci nu se inaugurează fără binecuvântarea şi sfinţirea de către un preot ortodox) au fugit care încotro.

Basil şi Zorba, rămaşi lângă instalaţia de transport a buştenilor, distrusă, după ce şi-au văzut investiţia năruită şi, implicit, visul distrus de a construi un mare oraş, şi-au luat câte o porţie din friptura de miel la proţap şi-au turnat câte un pahar de vin. Basil i-a cerut lui Alexis Zorba să îl înveţe să danseze. Ştia că Zorba îşi învinsese tristeţea şi dramele prin care trecuse, dansând. El îi spunea, deseori, patronului său că e mereu trist, că „îi lipseşte nebunia“ care îl poate face să se bucure de viaţă. Basil, deşi îndurerat de eşecul investiţiei, alege, în cele din urmă, să râdă şi cere să fie învăţat să danseze ca grecii. Deşi era scriitor şi avea o bogată cultură, fiind educat în cadrul clasei de mijloc britanice, Basil, până atunci nu înţelesese obiceiurile, tradiţiile, tumultul vieţii poporului elen, din care şi el făcea parte.

Dar Alexis Zorba, ţăranul macedonean plin de viaţă îl ajutase pe Basil să redevină grec prin spirit, dansând, redescoperindu-şi astfel originile.

La 16 februarie 1967, avea loc, în Statele Unite ale Americii, premiera filmului „A 25-a oră“, film regizat de regizorul francez Henri Verneuill, pornind de la romanul autobiografic cu acelaşi titlu al scriitorului român exilat Constantin Virgil Gheorghiu.

Anthony Quinn îi dă viaţă unui ţăran de origine germană, Johann Moritz din Transilvania, care duce o existenţă liniştită în satul Fântâna, în 1938, anul premergător începutului celui de-al Doilea Război Mondial. Johann Moritz şi soţia sa, Suzanna (rol interpretat de celebra Virna Lissi) vor trăi drama războiului, în timp ce se ocupau de gospodăria şi de cărămidăria familiei. Jandarmul din sat, Nicolai Dobrescu, îndrăgostit fără speranţă de Suzanna decide să comită un abuz de putere, în contextul politicilor antisemite ale regelui Carol al II-lea, din anii 30. Acţiunea filmului se deschide cu botezul celui mai mic fiu al lui Johann, năşit de scriitorul Traian şi de soţia sa Nora (evreică de origine). Germanul Johann era bun prieten şi cu Marcu Goldberg, un activist comunist, care va fi denunţat de către jandarmul Dobrescu.

Anthony Quinn, îmbrăcat în port tradiţional românesc oferă expresia actorului total. Dacă în „Zorba“, actorul dansase magistral „sirtaki“, la fel de magistral, Anthony Quinn joacă „hora“ românească, de parcă s-ar fi născut în România şi nu în Mexic.

Jandarmul Nicolai Dobrescu îl denunţă, în 1939, pe Johann Moritz ca fiind evreu (deşi era german!), Johann fiind deportat, alături de alţi evrei şi obligat să muncească într-un lagăr de muncă forţată. În lagăr, află că soţia sa a cerut divorţul, fiindcă autorităţile urmau să confişte proprietăţile evreilor, iar astfel, gospodăria şi copiii săi ar fi rămas în siguranţă. Decis să facă ceva pentru a ieşi din această situaţie Iohann cunoaşte un grup de evrei unguri alături de care fuge din tabără, beneficiind de complicitatea unui ofiţer de armată român, comandantul lagărului, care îi scoate din incintă, în schimbul bijuteriilor oferite de evrei. Ajuns în Ungaria, Johann, numit „Iankel“ este sfătuit de evreii unguri să îşi caute un rost, fiindcă el nu era evreu şi nu putea fi integrat în rândul acestora, mai ales că era german. Autorităţile horthyste îl prind pe Johann, care este bătut şi acuzat că ar fi spion român. Internat tot într-un lagăr de muncă, unde funcţiona o fabrică, Johann/Iankel devine Janos, un deţinut evreu ungur, până când un medic german care vizita lagărul observă că detaliile antropometrice ale lui Johann Moritz se potrivesc cu ale unui german „arian“. Supus la teste antropometrice, medicul află că Johann ar fi fost descendent al unei familii germane, numite de el „Eroica“, a cărei vechime ar fi fost de peste 400 de ani. Johann Moritz din „deţinut evreu“ devine exponent al „rasei ariene“, apărând în publicaţii propagandistice germane „Adler“ sau „Signal“. Datorită originii sale, Johann Moritz a fost înrolat în SS şi fotografiat în această uniformă, pe prima pagină a revistelor respective.

Soţia lui Johann vede revistele cu soţul ei şi se bucură că măcar era în viaţă şi sănătos. Ajuns să păzească un lagăr de exterminare evreiesc, Johann Moritz salvează un grup de evrei transportaţi cu un camion într-un convoi, în timpul unui bombardamet aliat. Deţinuţii ajung la aliaţii americani, dar, în ciuda asigurărilor că era un om bun, americanii îl arestează, fiindcă purta uniforma SS, pe care toţi aliaţii o urau în mod visceral din cauza abuzurilor şi crimelor de război ale SS.

Între timp, în Româniua, în 1944, Armata Roşie intra în satul Fontana, Marcu Goldberg întors pe tancurile sovietice îl arestează pe Dobrescu, pentru că era colaboraţionist german. Soldaţii sovietici, văzând că Suzanna era soţia unui SS-ist a fost brutalizată şi violată de soldaţii sovietici, aşa cum i-a mărturisit în scrisoarea trimisă de ea, lui Johann, aflat în detenţia americană şi citită de avocatul său la proces.

În lagărul american, Anthony Quinn îl reîntâlneşte şi pe scriitorul Traian, ajuns şi el deţinut de război, deşi soţia sa fusese deportată într-un lagăr de concentrare german, unde, probabil murise. Traian trimisese, regulamentar numeroase petiţii către conducerea lagărului american, pentru a arăta că mulţi oameni care suferiseră din cauza atrocităţilor germane erau acolo fără vină. Neprimind răspuns, din cauza eternei „birocraţii“ de război, Traian decide să meargă personal riscând să fie împuşcat de garda din foişorul de pază, pentru tentativă de evadare. Anthony Quinn află că „testamentul“ scriitorului Traian va fi un roman „A 25-a oră“, scris în memoria suferinţelor lor din toate lagărele prin care au trecut.

Aşadar românul de etnie germană interpretat de Anthony Quinn, din deţinut evreu, ajunge arestat în calitate de „criminal de război“ german. În timpul Proceselor de la Nurnberg, el află că soţia sa, în urma violului, a rămas însărcinată, dând naştere unui alt copil. Condamnat la închisoare, Johann Moritz ajunge să îşi reîntâlnească familia, adică soţia şi copiii, în 1949, deci la 10 ani de când fusese deportat din „Fântâna“.

Anthony Quinn oferă un veritabil regal actoricesc în ultimele scene ale filmului. Îşi salută bărbăteşte fiii pe care nu-i mai văzuse de 10 ani, îl întreabă pe cel mic ce nume avea. Este mulţumit că soţia lui îl botezase Marcu. Pus să îşi îmbrăţişeze familia, actorul interpretează perfect rolul românului care a uitat să zâmbească din cauza nenorocirilor prin care trecuse. Este exact inversul situaţiei din „Zorba Grecul“. Acolo, Alexis Zorba învingea necazurile dansând, aici, Johann Moritz a uitat cum să zâmbească.

În 1969, Anthony Quinn a jucat în „Secretul din Santa Vittoria“, alături de Anna Magnani şi Virna Lissi, obţinând o nominalizare la „Globul de Aur“, intrepretându-l pe Italo Bombolini un cârciumar italian, cu vederi fasciste, devenit primar, în micul orăşel viticol italian, Santa Vittoria, după demiterea lui Benito Mussolini.

Bombolini are o soţie, Rosa (jucată de Anna Magnani) care îi conduce viaţa şi nu este de acord cu faptul că el bea cu amicii, pe gratis, vinul pe care trebuia să îl vândă. Fiica lor este îndrăgostită de tânărul Fabio della Romana, care studia în afara oraşului, iar mama îşi varsă oful neîmplinirilor din viaţa sa cu Bambolini asupra fiicei. Fabio îl salvează pe Bambolini de la tentativa de sinucidere, după căderea lui Mussolini, îi oferă o ediţie din „Principele“ de Niccolo Machiavelli.

Bombolini citeşte cartea şi, a doua zi, îşi face propriul guvern al oraşului, nominalizându-şi prietenii în veritabile portofolii.

În calitate de primar, Italo Bombolini (Anthony Quinn) interpretează celebrul dans italian „tarantella“. Dansul este leitmotivul unui „joc de-a şoarecele şi pisica“, pe care Anthony Quinn îl joacă pentru a-l induce în eroare pe comandantul forţelor de ocupaţie germane, care voia să preia „secretul“ şi totodată „comoara“ comunităţii, o mare colecţie de vinuri. Bambolini îl duce cu vorba pe comandantul german, în timp ce, noaptea, locuitorii ascund vinul în nişte subterane datând din epoca romană, necunoscute forţelor fasciste şi germane.

În România, există şi azi, o expresie „a face tarantele cu cineva“, adică a-l duce cu vorba, expresie provenită, cu siguranţă, de la celebrul dans: dansatorul îşi impresionează privitorii mişcând succesiv picioarele, în ritmul muzicii, de la stânga la dreapta, înainte-înapoi, ameţindu-i prin rapiditatea mişcărilor.

Scena din finalul filmului, seamănă cu aceea din „Zorba Grecul“. Comandantul german, după ce îl ameninţă cu pistolul pe Bombolini, pentru a afla unde erau miile de sticle, reenunţă, pune pistolul în toc, primeşte sticla de vin cu o cocardă italiană, o dată cu asigurarea că „mai sunt multe sticle în Santa Vittoria“. După retragerea trupelor germane, Bambolini face gestul pistolului pus la tâmpla cuiva, imitând figura ofiţerului german, în râsetele italienilor din piaţa publică, toţi celebrând prin dans victoria obţinută, Italo Bombolini, devenind din cârciumarul veşnic mahmur şi cicălit de nevastă, eroul oraşului.

În 1977, Anthony Quinn a jucat rolul lui Caiaphas, unul din Marii Preoţi ai Sanhedrinului, care l-au judecat pe Iisus Christos, în filmul „Isus din Nazareth“, regizat de Franco Zefirelli, în spiritul ideii că, în copilărie a avut o educaţie religioasă.

În 1978, în „Caravans“, un film iraniano-american, Anthony Quinn portretizează un arab din Orientul Mijlociu (Zulffiqar), conducător al unei caravane ce transporta ilegal arme ruseşti, în care se regăseşte şi fiica unui senator american, Ellen Jasper (jucată de Jennifer O¢Neill). Aceasta moare în finalul filmului, îndurerându-l pe Zulffiqar, fiind urmărită de către soţul pe care-l părăsise (colonelul Nazrullah), dar şi de către un agent american trimis să o recupereze la cererea familiei, care considera că ea fusese răpită.

La aceste capodopere ale celei de-a şaptea arte, se adaugă multe alte roluri de teatru, film, spectacole, seriale de televizune.

Anthony Quinn a avut 3 soţii, în intervalul 1937-2001 (Katherine DeMille - actriţă, Jolanda Addolori – designer vestimentar, Katherine Benvin – secretara sa) şi 12 copii (5 cu prima soţie, 3 cu a doua soţie). În timpul căsătoriei cu Jolanda Addolori, Anthony Quinn a avut 2 copii cu Friedel Dunbar, organizatoare de evenimente şi 2 copii cu secretara sa Katherine Benvin, aceasta din urmă, devenindu-i soţie, în perioada 1997-2001, până la moartea marelui actor.

Anthony Quinn ne-a părăsit cu aproape 18 ani în urmă, la 3 iunie 2001, murind în Boston Massachusetts, în vârstă de 86 de ani, datorită complicaţiilor cauzate de multiplele afecţiuni de care suferea.

Anthony Quinn a fost, aşadar, actorul complet, dar s-a dedicat şi picturii şi scrisului. Rândurile de faţă nu reprezintă o biografie (am citat mai sus titlul autobiografiei scrise de Anthony Quinn) şi nu am insistat asupra vieţii sale personale a actorului. Nu am insistat nici asupra complexei activităţi cinematografice şi artistice a legendarului Anthony Quinn. Prin rândurile de faţă, am dorit să arăt modul în care marele actor, născut în urmă cu 104 ani, a fost cunoscut în România. Pentru mine, a reprezentat o mândrie şi, totodată o imensă bucurie să îl văd pe Anthony Quinn dansând „sirtaki“ grecesc, jucând „hora“ românească sau dansând „tarantella“ italiană (în ordinea rolurilor jucate).

Poate niciun actor nu a reuşit să interpreteze atâtea dansuri populare tradiţionale, ceea ce arată faptul că mexicanul-irlandez, naturalizat în Statele Unite ale Americii, legenda cinematografiei mondiale Anthony Quinn, a înţeles, ca nimeni altul, cultura greacă, românească şi italiană.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite