Cu tot acest avânt al cunoaşterii, înţelegerea structurii materiei şi a modurilor ei de combinare este în continuă ascendenţă. Noi combinaţii de molecule şi combinaţii de combinaţii de molecule care se auto-organizează pentru a îndeplini funcţii vitale în materia neînsufleţită sau în cea vie aşteaptă sa fie descoperite şi înţelese.

De ce, am putea întreba? Din curiozitate în primul rând, va răspunde omul de ştiinţă. Din potenţialele lor aplicaţii, ar spune practicianul. Din simpla provocare a existenţei, ar răspunde filozoful. Şcolită în România într-un nucleu de cercetare care supravieţuieşte în pofida sfidărilor epocii haotice pe care o trăim şi la Universitatea din Munchen sub îndrumarea lui Daniel Funeriu, Dr. Niculina Daniela Hădade arată că se poate participa deplin la efervescenţa noilor cercetări din chimia modernă. Mai rămâne ca ştiinţa sa fie sprijinită şi recunoscută ca o prioritate naţională. Până atunci, pentru a sărbători performanţa, tenacitatea şi bucuria de a face cercetare, i-am pus câteva întrebări Doamnei Hădade cu ocazia câştigării Premiului Ad Astra pentru Excelenţă în Cercetare în Domeniul Ştiinţe Fizice şi Chimice.

  1. Descrieţi domeniul în care activaţi în 3 fraze inteligibile oricărui om educat.

Subiectele mele de cercetare se situează la graniţa dintre chimia organică, chimia bioorganică şi chimia supramoleculară. În cuvinte simple, chimia organică studiază molecule, în timp ce chimia supramoleculară se ocupă cu studiul interacţiunilor dintre molecule, care stau la baza majorităţii proceselor biochimice în organismele vii. Chimia bioorganică se ocupă cu studiul compuşilor biologic activi, adică acei compuşi capabili să interacţioneze cu moleculele biologice (ex. proteine, ADN). Din aceasta categorie fac parte medicamentele, de exemplu. În ultimii ani, am fost implicată în mod special într-un sub-domeniu al chimiei supramoleculare şi anume, chimia adaptativă. Într-o expunere adresată publicului larg, profesorul Jean-Marie Lehn - laureat al premiului Nobel în 1987 şi părintele chimiei supramoleculare - asocia moleculele cu indivizi şi chimia supramoleculară cu interacţiunea dintre indivizi (cu alte cuvinte societatea). Păstrând această analogie, chimia adaptativă poate fi privită ca identificarea de către un lider a celei mai bune echipe pentru realizarea unei sarcini specifice. Selecţia echipei este realizată într-un mod dinamic şi poate fi modificată atunci când împrejurările o cer.

  1. Cum aţi prins dragoste de ştiinţă? Care a fost momentul hotărâtor?

Încă din copilărie am fost fascinată de ştiinţele exacte. Pasiunea pentru chimie a început în perioada liceului. Îmi amintesc că primul compus pe care l-am sintetizat a fost metiloranjul (un colorant, indicator acido-bazic), în clasa a IX-a, cu care am şi reuşit "să colorez" întreg laboratorul. De asemenea, am avut norocul unui profesor excepţional, doamna profesoară Cristea, foarte exigentă şi dedicată în acelaşi timp, care a reuşit să mă motiveze şi să îmi arate lumea fascinantă a chimiei.

  1. Ce oameni au jucat un rol decisiv în cariera dumneavoastră?

A existat un număr mare de oameni care au avut un rol important în dezvoltarea carierei mele profesionale, incluzând profesori, colegi şi doctoranzi, cu care am avut ocazia şi plăcerea să lucrez. Trebuie să menţionez, însă, două personalităţi care au avut un rol decisiv în parcursul meu ştiinţific şi cărora le sunt recunoscătoare. Unul dintre ei este domnul Prof. Ion Grosu de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea căruia mi-am realizat teza de doctorat şi căruia îi datorez în primul rând viziunea asupra cercetării ştiinţifice, precum şi faptul că mi-a facilitat stagii de cercetare la Universitatea din Rouen, Franţa, şi mi-a oferit libertate de gândire în realizarea subiectelor de cercetare. Un rol crucial în dezvoltarea carierei mele de cercetător l-a avut Dr. Daniel P. Funeriu alături de care am lucrat în domenii de vârf ale chimiei, precum cel al chimiei biorganice la Universitatea Tehnică din Munchen, care a contribuit decisiv la conturarea mea ca şi cercetător independent şi m-a influenţat mai ales prin aceea că mi-a insuflat o atitudine de câştigător.

  1. În ce măsură sunteţi autodidact?

Nu cred că poţi fi cercetător fără a fi autodidact. De la un anumit nivel, cercetarea se bazează, în principal, pe capacitatea de a fi autodidact şi acest lucru este atributul oricărui cercetător care îşi face meseria cu pasiune.

  1. Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră de cercetător?

Ca cercetător ai o flexibilitate destul de mare în organizarea programului, dar în acelaşi timp şi o mare responsabilitate. Nu am un şablon al unei zile de muncă. Activităţile zilnice sunt similare cu cele ale oricărui cercetător: studiul literaturii ştiinţifice, discuţii cu membrii echipei de cercetare, realizarea de experimente, analiza rezultatelor, activităţi didactice, activităţi administrative (care, din păcate, în România ne ocupă o parte însemnată din timpul care ar trebui alocat cercetării ştiinţifice), redactarea de articole ştiinţifice şi proiecte de cercetare, etc. Sunt de părere că cele mai importante sunt însă rezultatele şi nu timpul petrecut în laborator. Cel mai adesea, ziua de muncă se termină mult după plecarea din laborator.

  1. Care vă sunt grijile/satisfacţiile zilnice în viaţa de cercetător?

Principala grijă este legată de impredictibilitatea finanţării în sistemul de cercetare din România, în condiţiile în care ultima competiţie pentru proiecte de resurse umane a fost în anul 2012 şi finanţarea proiectelor în derulare a fost redusă în anii anteriori cu pâna la 50 %. O altă problemă importantă este resursa umană insuficientă. Majoritatea tinerilor cercetători pasionaţi aleg sa urmeze programele de master şi doctorat în străinătate. Satisfacţiile zilnice sunt legate de rezultatele ştiinţifice, fiecare compus nou obţinut şi fiecare răspuns la diferitele întrebări reprezintă un pas important în atingerea scopului propus.

  1. Care sunt cele mai mari probleme practice de care vă împiedicaţi?

Pe lângă problemele menţionate la întrebarea anterioară, aş adăuga birocraţia excesivă, accesul limitat la literatura ştiinţifică şi lipsa aparaturii necesare sau, în unele cazuri, a personalului calificat pentru utilizarea aparaturii existente. Spre exemplu, achiziţionarea unui compus chimic în Germania durează între 1 şi 3 zile, iar în România între 1 şi 6 luni. Deşi problema accesului la literatura ştiinţifică şi dotarea laboratoarelor a fost parţial rezolvată în ultimii ani, încă suntem nevoiţi să apelăm la ajutorul colegilor din străinătate. Toate acestea îngreunează foarte mult procesul de cercetare.

  1. Cum arată coşmarul vs. victoria în profesia pe care o practicaţi?

Cel mai mare coşmar este acela al oricărui cercetător pasionat de ceea ce face, ca într-o zi, dintr-un motiv sau altul, să nu mai pot face cercetare. Victoria ar fi să avem în Româania un sistem de cercetare şi o calitate a proiectelor şi a resursei umane cel puţin similară cu cea din universităţile europene.

  1. Care este cea mai grea problemă de cercetare pe care a trebuit sa o rezolvaţi?

Mi-e greu să vă răspund la această întrebare. Fiecare problemă ştiinţifică este dificilă până în momentul în care a fost rezolvată. Odată înţeleasă şi soluţionată, răspunsul este în cele mai multe cazuri evident.

  1. Ce vă dă energie să staţi ore întregi în laborator sau în faţa articolelor ce trebuie citite?  Ce vă motivează?

Pasiunea pentru ceea ce fac, curiozitatea, nerăbdarea de a afla rezultatul fiecărui experiment. Fiecare rezultat, fie el şi negativ, poate reprezenta piesa lipsă pentru rezolvarea puzzle-ului.

  1. Aţi avut vreodată sentimentul că ar trebui să faceţi altceva?

La începutul carierei mele am lucrat pentru o perioadă foarte scurtă în industria alimentară. Foarte curând, mi-am dat seama că am nevoie de acea provocare pe care ţi-o poate oferi doar profesia de cercetător. Nu cred că aş putea face altceva.

  1. Daca ar fi să menţionaţi una sau două idei sau rezultate, ce vi s-ar  părea că aţi adus nou în ştiinţă?

Chimia este un domeniu care ne permite să fim foarte creativi. Aproape în fiecare zi avem şansa de a obţine compuşi care nu au fost sintetizaţi anterior sau să identificăm o nouă proprietate a unui compus. Câteva din rezultatele pe care le-am obţinut se referă la obţinerea de complecşi prin recunoaştere moleculară, sinteza unor compuşi care funcţionează ca maşini la nivel molecular, obţinerea de compuşi biologic activi capabili să măsoare activitatea unor enzime şi altele. Printre aplicaţiile practice potenţiale se numără obţinerea de senzori sau transportori de substanţe medicamentoase şi identificarea unor indicatori biologici utili pentru diagnosticul diferitelor boli.

  1. Cum vedeţi tendinţele de viitor în domeniul dumneavoastră? Unde va fi domeniul dumneavoastră peste zece ani?

Domeniul în care activez este unul foarte competitiv. În ultimii 10 ani a existat o creştere spectaculoasă a numărului de publicaţii, indicând un interes crescând pentru chimia supramoleculară. Acest lucru se datorează în principal aplicabilităţii în cele mai diverse domenii, plecând de la medicină şi până la ştiinţa materialelor. Cercetările au evoluat de la chimia organică (care studiază moleculele individuale) la chimia supramoleculară (care studiază un ansamblu de molecule) şi chimia adaptativă (care studiază sisteme supramoleculare capabile să răspundă unor factori externi). Următorul pas va fi cel mai probabil chimia evolutivă: de exemplu auto-sinteza din componente foarte simple a unor sisteme supramoleculare complexe şi funcţionale, care la rândul lor pot determina obţinerea altor sisteme capabile să execute diferite funcţii.

  1. Unde credeţi că să află cercetarea românească în acest moment (ţară / străinătate)?

Din păcate, poziţia pe care o ocupă cercetarea românească în raport cu cea europeană sau mondială nu este una în măsură să ne onoreze. Există câteva centre de excelenţă competitive la nivel european care s-au dezvoltat, în principal, ca urmare a eforturilor individuale ale unor cercetători sau a unor grupuri restrânse de cercetători. Am şansa de a face parte dintr-un astfel de grup, condus de domnul Prof. Ion Grosu. Aceste centre de excelenţă sunt, din păcate, excepţia şi nu regula.

  1. Vă gândiţi să vă întoarceţi în ţară / să plecaţi în străinătate?  Cum vă poziţionaţi faţă de acest dualism: ţară/străinătate?

Am lucrat în universităţi din Franţa şi Germania pentru o perioadă de aproape 7 ani. Cel mai mult îmi lipseşte atmosfera din universităţile europene şi întâlnirile ştiinţifice din cadrul departamentului. M-am întrebat de multe ori dacă decizia de a reveni în România a fost cea corectă. Având în vedere evoluţia sistemului de cercetare din ţară nu exclud posibilitatea de a pleca din nou. O voi face cu siguranţă pentru stagii de cercetare de scurtă durată.

  1. Cum credeţi că ar putea Asociaţia Ad Astra să ajute domeniul în care activaţi? Cum va raportaţi la Asociaţia Ad Astra?

Asociaţia Ad Astra a fost singura organizaţie care în ultimii ani a luptat pentru drepturile cercetătorilor. Cred ca este o prezenţă necesară în spaţiul academic românesc, care poate contribui la dezvoltarea ştiinţei, în ansamblul ei, nu doar în domeniul în care activez.

  1. Care sunt sfaturile pe care le-aţi da unui tânăr cercetător?

Să îşi aleagă un domeniu de care sunt pasionaţi, să fie curioşi, ambiţioşi şi perseverenţi. Un rezultat bun este, de multe ori, urmarea unui şir de experimente nereuşite, iar succesul unui cercetător depinde în mare măsură şi de capacitatea de a-şi gestiona eşecurile.

Mult succes în continuare Niculina!

Să sperăm la vremuri mai bune, dar, între timp, să recitim din când în când pentru învigorare răspunsul tău la ultima întrebare.

(Pentru conformitate, Liviu Giosan)*

Notă către cititor: Aceasta serie de portrete-interviu prezinta pe castigătorii primei ediţii a Premiilor Ad Astra (2014) pentru cercetare. Mai multe detalii despre premii şi câştigători puteţi afla la http://premii.ad-astra.ro

*Cu excepţia textelor semnate cu numele asociaţiei, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.