Până la urmă, oare cum a ajuns Guvernul la concluzia că trebuie să plafoneze preţul de achiziţie al gazelor naturale exact la 68 de lei/Mwh? Care au fost calculele şi considerentele din spatele acestei decizii? Taxarea companiilor din energie la cifra de afaceri şi direcţionarea producţiei interne spre consumul casnic sunt, oare, măsuri care îi ajută, cu adevărat, pe români? Este cineva câştigător de pe urma acestei ordonanţe?

Cum se explică plafonarea preţului la producţia internă de gaze naturale la un nivel de 68 de lei/Mwh

Decizia de a bloca pentru trei ani de zile preţul producţiei interne al gazelor naturale la 68 lei/Mwh nu are nicio legătură cu protecţia consumatorilor casnici, ci cu un calcul cinic, tranzacţionând securitatea energetică a acestei ţări şi viitorul companiei de stat din sector în schimbul unui discurs populist, gol de conţinut.

Cine a orchestrat tot acest scenariu pare că s-a uitat la preţurile pe care companiile producătoare le-au practicat pentru comercializarea gazelor naturale în anul 2017 şi la profiturile pe care le-au realizat.

Conform raportului administratorilor de la Romgaz întocmit pe anul 2017, preţul mediu la care şi-a vândut, în perioada 2015-2017, producţia sa de gaze naturale, a fost de 66,33 de lei/Mwh. Trebuie să ţinem cont că, în cea mai mare perioadă din acest interval, preţul la producţie pentru consumatorii casnici a fost plafonat la 60 de lei/Mwh.

Şi datele publice de pe site-ul celor de la Bursa de Mărfuri arată că media ponderată a preţului de vânzare al producţiei interne de gaze tranzacţionată pe piaţa centralizată a fost de 71,4 lei/Mwh. Preţul de 68 de lei/Mwh este, practic, media între preţul publicat de BRM şi cel realizat, de exemplu, de Romgaz, în 2017.

În aceste condiţii, Romgaz a realizat în 2017 un profit net de 1,8 miliarde de lei, din care statul român a tras 1,34 de miliarde, bani care s-au pierdut, însă, prin buget!

La prima vedere, la o medie de 68 de lei/Mwh, Romgazului i-ar rămâne o marjă suficientă pentru a menţine nivelul de profit din anii anterior, bun numai pentru a contribui şi el la acoperirea deficitelor bugetare. Dar, dacă luăm în calcul inflaţia, creşterea costurilor cu forţa de muncă şi a costului cu serviciile în România, s-ar putea ca această socoteală să se dovedească a fi o eroare de proporţii.

Petrom, pedepsit pentru că nu a virat tot 90% din profit acţionarilor?

Petrom, în schimb, şi-a comercializat în 2017 cantitatea de gaze la o medie de preţ ceva mai ridicată faţă de cea a Romgazului, adică la 75 de lei/Mwh. Explicaţia este simplă: cei de la Petrom au urmărit să încheie, mai degrabă, contracte cu marii consumatori industriali, pentru care piaţa era liberalizată încă din anul 2012.  

Apoi, OMV, acţionarul principal de la Petrom, a avut o altă strategie, diferită faţă de cea a Guvernului României, în cazul Romgaz. La Petrom, rata de distribuţie a profitului, sub formă de dividende, a fost stabilită, pentru anul 2017, la un nivel de 45%. Dintr-un profit de 2,45 miliarde de lei, OMV Petrom le-a împărţit acţionarilor 1,13 miliarde de lei, iar partea română a încasat 20,64%, adică procentul aferent participaţiei sale. Restul banilor au rămas în companie şi au fost direcţionaţi spre investiţii, miza cea mare a Petromului fiind exploatarea gazelor din Marea Neagră, din Neptun Deep, pentru a balansa, pe viitor, declinul producţiei interne din onshore.

Spre exemplu, OMV Petrom a anunţat investiţii în valoare de 3,7 miliarde de lei pentru întregul an 2018, 75% urmând să meargă către segmentul de exploatare şi producţie Upstream, pentru a accelera rata de inlocuire a rezervelor epuizate şi pentru a consolida atât rentabilitatea companiei, cât şi securitatea energetică a României!

Este important de văzut dacă, la preţul de 68 de lei/Mwh, aceste investiţii în economia românească mai au sens pentru Petrom sau, vor aştepta ca alţii, să-şi termine Dragnea campania electorală ca să ne punem economia pe picioare.

Dacă vom compara strategiile celor două companii, calculul României pentru Romgaz a fost cât se poate de rudimentar, transformându-l, pe termen lung, într-o companie micuţă, bună numai pentru a livra, astăzi, la bugetul statului, o sumă de bani care nouă ni se pare mare, dar care este mică în comparaţie cu performanţele financiare ale altor companii de profil din lume.

Fără centrala de la Iernut, singura investiţie majoră a Romgazului, pentru care Dragnea ar trebui să le mulţumească tehnocraţilor, compania ar fi rămas doar un simplu contributor la bugetul de stat.

Consumatorii casnici vor resimţi efectele plafonării preţurilor din 2022

Deşi măsura a fost promovată de Liviu Dragnea, Darius Vâlcov şi de Orlando Teodorovici ca pe un mod de a ne lua ţara înapoi din mâinile străinilor, adevărul este altul. Tarifele de furnizare şi de transport care reprezintă mai mult de jumătate din preţul final al facturii la consumatorul casnic rămân, în linii mari, neschimbate, furnizorii având posibilitatea să îşi recupereze toate costurile din buzunarul consumatorilor, chiar dacă nu imediat. 

Diferenţele de costuri de achiziţie din anii 2018 şi 2019 ale furnizorilor, nerecuperate prin preţurile practicate, se vor recupera până la data de 30 iunie 2022, conform reglementarilor ANRE.

Convenabil, probabil, efectul acestor măsuri de amânare a veniturilor va fi aruncat pe umerii unui eventual nou Executiv, instalat după alegerile din 2020, care va trebui să explice de ce trebuie să le crească românilor factura la gazele naturale.

În plus, dacă iniţiativa celor trei minţi luminate va genera un declin sau o stagnare a producţiei interne, în condiţiile în care este estimată o creştere a cererii de gaze naturale cu 2.4% anual, necesarul pentru a satisface cererea va fi completat cu gaz de import, deschizând, larg, după câţiva ani buni, piaţa românească pentru Gazprom, în dauna surselor noastre naţionale.

Guvernul moare de grija furnizorilor. Sau nu...

În Ordonanţa 114/2018 se motivează ca argument pentru plafonarea preţului la gazele naturale perspectiva ca „furnizorii să acumuleze pierderi considerabile, care, pe de o parte, vor genera creşteri deosebit de importante ale preţului la consumatorii finali şi, pe de altă parte, vor afecta puternic situaţia financiară a furnizorilor şi capabilitatea lor de a asigura cantităţile de gaz necesare clienţilor lor“.

Practic, Ministerul de Finanţe plânge cu lacrimi de crocodili după soarta tristă a furnizorilor şi plafonează preţul doar la producţia internă, pentru a le da, aparent, un avantaj comercial în relaţia cu producătorii. Companiile furnizoare nu vor fi oprite, însă, să pună presiune pe ANRE pentru a le recunoaşte investiţiile şi să şi le recupereze din buzunarul consumatorului, aşa cum procedează în prezent.

Pentru a nu fi pastila chiar atât de dulce, Guvernul le aplică şi furnizorilor o taxă de 2% la cifra de afaceri, îngrijorat că, la un rulaj anual comparabil cu cel al Romgazului, realizează un profit mult mai mic.

Din această analiză reiese că singura companie care va piere în mod real este compania românească Romgaz, pe spatele căreia cei trei mari gânditori luminaţi îşi fac campanie electorală. Petrom, în schimb, este o companie modernizată, capabilă să îşi gestioneze aparent mai bine astfel de situaţii (uitaţi-vă doar la cifra de afaceri) iar „străinii“ huliţi de Guvern parcă au făcut, astăzi, cea mai bună afacere.

Reindustrializarea mai poate să aştepte

Cerinţa legală pentru producători şi furnizori, pentru următorii ani, va fi să acopere, cu prioritate, doar consumul casnic. În ponderea consumului naţional, conform datelor puse la dispoziţie de ANRE, nu înseamnă decât 28.47%. Restul reprezintă consum non-casnic.

Interesant este că, prin modificările impuse de Legea nr. 167/2018, obligaţia de a tranzacţiona producţia internă pe bursele de mărfuri a crescut în vara anului trecut de la 30% la 50%. În condiţiile noilor prevederi, o parte din restul de 21,53% care nu s-ar duce la consumatorii casnici din România poate lua, în viitor, foarte uşor, calea exportului, la un preţ derizoriu de 68 de lei/Mwh. Prin comparaţie, gazele naturale în hubul din Baumgarten se tranzacţionează la un preţ de 112 lei/Mwh!    

În plus, restul producţiei interne de gaze va fi împărţită între export şi consumatori non-casnici din ţară, existând perspectiva ca necesarul consumului intern să fie acoperit cu gaze naturale din import, la un preţ mult mai mare decât 68 de lei/Mwh!

Practic, prin Ordonanţa 114/2018, Dragnea, Vâlcov şi Teodorovici riscă să pună la dispoziţia gazului de import toată industria din România, vulnerabilizând securitatea energetică şi transformând România, dintr-o ţară capabilă să-şi asigure necesarul de consum din producţia internă, într-un mic raion rusesc, asta dacă consumul intern va continua să crească, iar producţia cel mult va stagna.

În aceste condiţii, al unei pieţe volatile, este greu de crezut că vom vedea, în viitorul apropiat, vreo investiţie grienfield într-un proiect de amploare în sectorul industrial românesc sau în producţia de gaze naturale din Marea Neagră.   

Un semnal geopolitic

Plafonarea preţului la producţia internă de gaze naturale poate însemna şi o invitaţie pentru cele două companii americane, care sunt operatorii concesiunilor din apele adânci ale Mării Negre, ori să-şi caute alte pieţe în regiune după ce vor acoperi o parte din consumul casnic, ori să-şi amâne decizia pentru investiţie. La 68 de lei/Mwh şi în condiţiile unor costuri de exploatare ridicate, piaţa internă nu va fi atractivă.

Semnalul transmis de Guvern este că aceste companii par a nu mai fi chiar atât de binevenite, mai ales după ce Liviu Dragnea nu a reuşit, prin gestionarea negocierilor duse pe Legea Offshore, să îşi croşeteze un drum spre vârful diplomaţiei americane.

În acest context, Guvernul pare a fi încălcat grosolan, la o lună şi jumătate de la promulgarea Legii Offshore, după îndelungi dezbateri, clauza de stabilitate prevăzută în actul normativ. În cazul unui eventual arbitraj împotriva statului român, ministrul de Finanţe, probabil singurul dintre cei trei care a semnat Ordonanţa 114/2018, împreună cu colegii săi din departamentele juridice, vor avea de dat nişte explicaţii.

Pe de altă parte, un observator atent al rapoartelor Exxon cu privire la strategia globală a companiei, ar putea remarca faptul că România nu mai apare în topul priorităţilor investiţionale pe care le susţine în faţa acţionarilor. Dacă acest lucru se va întâmpla, probabil că decizia de investiţie în Marea Neagră nu va fi luată chiar atât de repede.