E prematur, desigur, să afirm că asistăm la o redescoperire a acestui mare dramaturg, aşa că mă mulţumesc pentru moment să spun că scrierile lui Teodor Mazilu sunt supuse unor „teste de rezistenţă” ca parte a unui necesar proces de revizitare a literaturii dramatice româneşti scrisă în perioada comunistă. Am impresia că e vorba despre „necesare teste de rezistenţă” fiindcă mult prea uşor şi mult prea negândit s-a decretat că din acea literatură nu mai rămâne aproape, dacă nu chiar de-a dreptul nimic. Că cenzura drastică, parcă mai drastică decât în orice alt gen al literaturii şi în orice alt gen de spectacol, la care era supus teatrul se decontează încă o dată azi, condamnând definitiv la uitare şi la nejucare vechile succese de odinioară. Sigur, e nevoie de maximă înţelepciune, de tot atâta prudenţă şi de foarte mult bun gust fiindcă cei ce se încumetă să monteze textele de odinioară au sarcina de a evita primejdia unei capcane. Aceea a supravieţuirii livrării ideologiei comuniste în scrieri extrem de bine construite şi care, şi la vremea lansării lor, dobândeau datorită bunei arhitecturii, replicii inteligent şampanizate, personajelor abil construite un fals certificat de onorabilitate. Aşa stau lucrurile cu piesele lui Paul Everac, cu cele ale lui Aurel Baranga şi ale  Luciei Demetrius, cu multe, cu mult prea multe scrieri ale lui Horia Lovinescu, ş.a.m.d.

Nu cred că un astfel de pericol ar pândi piesele lui Teodor Mazilu care, cu puţin machiaj, cu un pic de fard, dar mai ales cu talent, devotament şi spirit din partea regizorului, scenografului şi actorilor ce contribuie la revenirea lor în actualitate trec necondiţionat rampa. Aşa stau lucrurile cu Proştii sub clar de lună, piesă publicată cu titlul Sub clar de lună în nr. 11/1962 al revistei Teatrul, jucată pentru prima dată în regia lui Lucian Pintilie la Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, cu Octavian Cotescu în Gogu, el, Cotescu, fiind actorul ce rămâne peste ani cel mai bun interpret mazilian al tuturor timpurilor. Cu acelaşi titlu- Sub clar de lună- avea să fie montată piesa în stagiunea 1985/1986 la Teatrul Naţional din Cluj de un alt mare specialist în „sindromul mazilian”, cum îl numea Valentin Silvestru. E vorba despre Aureliu Manea care se apropia de piesă după ce montase deja Somnoroasa aventură la Timişoara, Aceşti nebuni făţarnici la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi  O sărbătoare princiară la Teatrul Naţional din acelaşi oraş.

O face acum la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara regizorul Ioan-Ardeal Ieremia. O face într-un spectacol de incontestabil succes de public. Şi nui doar atât.  

Fără doar şi poate, cea mai mare parte a acestui succes se datorează şi azi textului care şi acum, la atâţia zeci de ani de la prima reprezentare, ne apare asemenea unui basm grotesc ai cărui eroi „se comportă ca nişte roboţi dereglaţi încercând zadarnic să înveţe alfabetul pierdut ”, după cum scria Doina Modola. Spectatorii râd şi râd cu poftă la replică şi la mecanismul de producere al comicului care, aşa după cum observa cândva Dumitru Chirilă, „nu mai este efectul discrepanţei dintre esenţă şi aparenţă, ci, de cele mai multe ori, rezultă tocmai din identitatea dintre cei doi termeni”.  

Însă spectatorii timişoreni râd cu gura până la urechi nu doar pe replică, o replică ce fascinează şi azi prin surprinzătoarele fracturi de asociere logică, ci şi graţie comicului de situaţie din care e făcută piesa. Un comic căruia regizorul Ioan-Ardeal Ieremia i-a găsit destul de adesea modalităţi eficiente de manifestare, încercând să îl pună în conjuncţie, uneori chiar să îl teleporteze în realitatea de azi. Aceea a megaescrocilor ce, precum Gogu, nu mor niciodată, care sunt „săltaţi” de DNA şi de DIICOT, asigurând televiziunilor consecutive serii de breaking news-uri, pentru a reveni, a doua zi, sub alte nume şi sub altă înfăţişare, dar mult mai feroce decât o făceau pe vremea lui Mazilu şi a obsedantului „control financiar”.  

E foarte adevărat că Ioan-Ardeal Ieremia nu s-a mulţumit doar cu puţin fard şi niţel machiaj aplicate textului mazilian. L-a supus unui adevărat lifting, transferând o parte dintre scene şi situaţii în lumea marcată de obsesia audiovizualului, în show-ul de televiziune. Liftingul nu e însă foarte atent executat şi pare pe alocuri forţat pentru simplul motiv că, pentru reuşita operaţiei, nu a fost convocat, aşa cum se impunea, şi un dramaturg (în sensul german al termenului) care să sesizeze şi să corecteze erorile de bisturiu, concretizate în destule incongruenţe, exagerări sau forţări ale bunului gust. De pildă, nu cred că era nevoie să îl vedem pe Gogu mai întâi nud şi câteva minute mai încolo în chiloţi pentru a spune că personajul a fost caracterizat în fondul lui intim, tot la fel cum nu sunt defel convins că era obligatoriu ca, în momentul arestării, acesta să îşi ducă degetul la nas, sugerându-se astfel, ca la Revistă, conexiuni cu realitatea imediată.

În al treilea rând, satisfacţia spectatorilor îşi află originea şi în câteva reuşite actoriceşti. Ele sunt semnate nu doar de actori binecunoscuţi ai trupei, aşa cum sunt Ioan Rizea, un foarte bun interpret al lui Gogu, posesorul unui joc nuanţat şi plin de nerv, Claudia Ieremia, excelentă interpretă a agresivităţii, prostiei şi periculozităţii sexy a Ortansei, Ana Maria Cojocaru, riguroasă în felul în care a adus-o pe scenă pe mama Ortansei sau Romeo Ioan, exact în rolul Tatălui. Ioan-Ardeal Ieremia a mizat şi pe câţiva actori mai puţin cunoscuţi precum Cristina König, căreia i-a încredinţat rolul şleampetei, însă de data asta temperamentalei Clementina, sau Nicolae Pârvulescu ale cărui replici au cam fost acoperite, devenind chiar neinteligibile, de muzica creată de Horea Crişovean. Care parcă-parcă ar sugera intenţia nefinalizată a regizorului de a trimite piesa şi spectacolul în zona cabaretului.

Marele pariu în alcătuirea distribuţiei, pariu câştigat şi de regizor, dar mai cu seamă de actor e distribuirea lui Raul Bastean în rolul timidului, fals moralului, mototolului Emilian. Raul Bastean punctează uşor, fără prea mari probleme în partea în care Emilian e timid, moral şi mototol. Dar se impune cu adevărat atunci când personajul nu mai e aşa. Când e ameninţător prin simpla lui prezenţă, fără vorbe, în uşa liftului (decor: Mihai Vălu). Semn că e un actor ce trebuie să i se acorde toată atenţia în viitor.         

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara- PROŞTII SUB CLAR DE LUNĂ de Teodor Mazilu;

Regia artistică: Ioan- Ardeal Ieremia;

Scenografia: Mihai Vălu;

Muzica: Horea Crişovean; 

Light design: Alina Lăţan;

Video: Lucian Matei;

Cu: Ioan Rizea, Claudia Ieremia, Cristina König, Raul Bastean, Alina Chelba, Ana-Maria Cojocaru, Nicolae Pârvulescu, Flavius Retea, Ştefan Roman, Corina Dohanici, Tόth Iosif, Tiberiu Hoduţ;

Data reprezentaţiei: 28 mai 2015