Dinu Săraru: Extraordinar! Erau nişte oameni cum era Mihai Zirra, maestru emerit al artei, regizorul care conducea regizoratul la ,,Teatrul la microfon’’, era Stratilat, era inginerul Buican, era...

V.A. Aţi fost implicat în ,,Teatrul la microfon’’?

D.S.: Am lucrat la ,,Teatru la microfon’’ şi acolo m-am format ca om de teatru, şi în preajma lui Zirra, care m-a introdus în boema de altădată a teatrului românesc. Zirra era un om care aparţinea teatrului şi lumii artistice dintre cele două războaie şi prelungea acea atmosferă în 1950 şi 1951, şi 1952 şi aşa mai departe. El fusese şi crainic la Radio. Era o voce de aur, alături de Soare, vocea de aur a Radioului românesc.

V.A. Soare, care a fost crainic sportiv?

D.S.: Soare care a fost şi crainic sportiv, cel care a citit la Radio, el şi Zirra, ordinul lui Antonescu: „Români, vă ordon, treceţi Prutul!" Şi Zirra era un monument al teatrului ăsta, prieten cu toţi marii actori.

V.A. Care a fost politica repertorială la ,,Teatrul la microfon’’, pentru că este păcat să nu vorbim despre această instituţie!

D.S.: Politica repertorială atunci era teatrul universal şi marele teatru românesc. Se juca Shakespeare, Gorki, se juca Ibsen, se juca Schiller; toate marile piese ale teatrului s-au înregistrat atunci. Ţin minte când s-a făcut „Azilul de noapte" la teatrul radio, cu o distribuţie extraordinară: cu Storin, cu Miţa Filotti, Calboreanu... I-am văzut pe Marcel Anghelescu, pe Birlic, pe Finteşteanu, atunci, toată trupa lui Sică Alexandrescu.

V.A. Dar de ce veneau ei? Erau foarte bine plătiţi?

D.S.: Erau foarte bine plătiţi şi lumea asculta teatru radiofonic, şi li se făcea o reclamă extraordinară. Îi cunoştea lumea după voce şi erau voci puternice, personalizate. Am fost impresionat de faptul că atunci când am început eu cronica teatrală, în anii '50, de fapt, pe scenă erau încă marile voci ale teatrului românesc şi, de-a lungul timpului, s-a subţiat povestea asta până acolo încât nu mai poţi să distingi o voce de alta a actorilor români de astăzi!

V.A. Ne gândim şi la şcoala actorilor!

D.S.: Marea şcoală de vorbire!

V.A. Îmi amintesc de Vraca, de exemplu, care avea o voce formidabilă, rasată, îndrăznesc să spun!

D.S.: O mare  şcoală de vorbire la Institutul de Teatru, unde erau chiar ei profesori, gândiţi-vă! Era doamna Bulandra... Era impresionant teatrul prin vocile distincte care îl făceau să trăiască, ceea ce nu mai e acum: atenţia faţă de voce a scăzut! Eu, la Teatrul Naţional, a trebuit să fac cursuri de vorbire cu absolvenţii recenţi, foarte talentaţi, dar care nu ştiau lucruri elementare. Nu ştiau să meargă, nu ştiau să stea pe scaun, nu ştiau să intre pe uşă, nu ştiau să vorbească şi încă nu am rezolvat această problemă la Teatrul Naţional, deşi mă ocupam de asta în fiecare zi.

Am adus profesori importanţi. Am adus-o pe Alexa Mezincescu pentru mişcare, am adus un profesor, Igor, pentru vorbire şi încă nu am rezolvat mare lucru şi încă noi nu avem actori, din generaţia tânără şi foarte tânără, pe care să-i recunoaştem după timbrul vocii, după frazare, cum era Vraca, cum era Manolescu... Se poartă vocea personalizată în toată lumea, dar la noi s-a zăpăcit şcoala de teatru!... A fost o vreme când ea a fost dominată de o concepţie estetică absolut păgubitoare, şi anume să căutăm oameni ,,interesanţi’’ şi ,,oamenii interesanţi’’ erau fie scunzi, fie cocoşaţi, ori gâjâiţi, ori femei care mergeau cu un picior mai în faţă şi cu o mână mai în spate,  sau cu mâinile amândouă cu palmele deschise în faţă, ca şi când ţineau în mână o lingură, pitoreşti la modul grotesc.

Nu observaţi că noi nu mai prea avem actori înalţi, frumoşi? Ultimii sunt Albulescu şi Costel Constantin, actori înalţi şi cu glas. Toţi cei ce vin sunt piperniciţi, sunt mici. Iar actriţele!? Unde mai sunt actriţe frumoase ca Elvira Godeanu şi Cella Dima, ca Tanţi şi Dina Cocea, elegante, frumoase, parfumate, se ţinea lumea după ele, se împiedica lumea pe Calea Victoriei întorcând capul să le mai vadă o dată! Era un cabinet fotografic „Foto Julieta“, lipit de ,,Capşa’’, pe Calea Victoriei, unde erau pozele marilor actori. Îmi amintesc că trona acolo şi poza lui Geo Barton. L-am văzut, să ştiţi, cum trecea pe Calea Victoriei, avea un mers şi o eleganţă!... Domnule, omul ăsta, care a jucat intelectualii cei mai rasaţi, avea rasă! Mersul lui pe stradă, felul cum purta fracul, cum purta manşeta la cămaşă, cum îţi răspundea la „Bună ziua", era ceva incredibil!

Sau gândiţi-vă că Manolescu nu era foarte înalt, dar avea un fel de a merge încât toţi cei care l-au cunoscut, şi mai trăiesc astăzi, cum e Beligan, de pildă, zic, ca şi despre Nottara, care era mic, zic că avea un mers care lăsa impresia că era înalt! Ştiau să meargă, ştiau să dea mâna, veneau la repetiţie cu trăsura şi cu automobilul, cu manşetă, cu batistă în buzunarul de la reverul stâng, nu veneau, ca acum, în blugi, într-o izmană, cum a venit unul la mine în audienţă, în pantaloni scurţi şi l-am dat afară! Actor foarte talentat, dar i-am spus: „Domnule, nu ţi-e ruşine să vii la mine în pantaloni scurţi şi în maieu?" „Păi, e cald!" „Ce cald, domnule?! La Teatrul Naţional, întâi te îmbraci şi apoi vii la mine!" L-am dat afară. Cum veneau ei, la repetiţii, la Sică Alexandrescu?! Eu am filmat repetiţia la ,,O scrisoare pierdută’’, cu Sică Alexandrescu, în ,,Sala Comedia’’, unde acum este Teatrul Odeon. Sică Alexandrescu venea el însuşi elegant, cu cravată, cu batistă, cu manşetă, şi toţi la fel, iar aceştia erau Giugaru, Calboreanu, Finteşteanu, Birlic, Marcel Anghelescu, Beligan, toată lumea era pusă la şapte ace! Absolut nici unul dintre ei nu umbla şleampăt pe stradă, nimeni nu intra în cârciumi proaste...

V.A. Nu-i vedeai cu o sacoşă pe stradă!

D.S.: Nu! Nu se poate aşa ceva. Adică, erau domni, erau cineva şi îi respecta lumea, dar nici nu erau aşa de mulţi ca astăzi, că nu mai poţi să treci pe stradă de câţi actori sunt..., din şapte sau opt institute de teatru!... O invazie, aşa, de actori făcuţi pe bandă rulantă şi de profesori care, ei înşişi, sunt neica nimeni şi sfârşesc prin a muri neica-nimeni. Domnule, atunci, în '50, până târziu spre ’60, când am plecat eu din Radio, cea mai tânără generaţie la ,,Teatrul la microfon’’ era generaţia lui Cotescu şi a lui Dabija, care şi ei erau înalţi şi şcoliţi bine şi ştiau să dea „Bună ziua", ştiau să-şi ţină rangul, erau nişte domni! Dar cei bătrâni erau extraordinari!

Mi-amintesc că atunci s-a înregistrat, chiar din prima zi de Paşti, ,,Azilul de noapte". Şi, în prima zi de Paşti, a venit o ninsoare de rupea Bucureştiul şi i-am aşteptat în hol, pe toţi, şi directorul general al Radioului era o doamnă, Melita Apostol, soţia lui Gh. Apostol, atunci prim-secretar al P.C., care era o fiară, o femeie rea, o femeie arţăgoasă, o femeie necontenit nemulţumită; şi, totuşi, a ştiut să vină să-i aştepte şi ea, în holul mare al paşilor pierduţi de la Radio, să-i aştepte pentru că venea Finteşteanu, venea Storin, venea Miţa Filotti, venea Calboreanu... Era o distribuţie extraordinară! Şi toţi ziceau „Bună ziua!", îşi scuturau blănurile de zăpadă... Şi ultimul a intrat Calboreanu, cu o căciulă mare. Când a ajuns în faţa ei, a tuturor, şi-a scos căciula şi a zis „Hristos a înviat!".  Era duminică, prima zi de Paşte, şi ningea ca în ianuarie. Era prima zi de Paşte! Şi glasul lui Calboreanu: „Hristos a înviat!".  Am îngheţat toţi. Cu glasul ăla, de Ştefan cel Mare, a înlemnit-o şi pe Melita Apostol! Ce putea să-i facă lui Calboreanu?! Atunci am ascultat o discuţie între Manolescu, Storin şi Miţa Filotti şi nu mai ştiu cine exact, şi a zis Storin: „Mai ţii tu minte, Miţo, când ai terminat tu şcoala şi-am mers cu tine la Şosea şi te-am aruncat în pom? ''

V.A. Cum adică?

D.S.: Ei terminaseră examenul de absolvire al Conservatorului şi au mers la Şosea la o grădină, unde au ridicat-o în braţe şi au agăţat-o pe o creangă, într-un pom. Mi s-a părut ceva extraordinar. „Mai ţii tu minte, Miţo, când ai terminat tu şcoala şi am mers cu tine la Şosea şi te-am aruncat în pom?!"

V.A. Vi se părea că vin din alte timpuri?!

D.S.: Doamne! Oameni care aveau 50, 60 de ani atunci, 65 de ani, 70, ca Manolescu, erau din alt veac. Acum, când eu spun că aparţin veacului trecut nu mi se pare chiar aşa de îngrijorător, şi nu numai veacului trecut, dar chiar şi mileniului trecut, dar ei mi se păreau că sunt matusalemici şi, domnule, în lume îşi păstrau firea, îşi păstrau rangul, altfel ştiau să fie şi colocviali... I-am văzut cu butoni de aur la manşete...

Pagini din cartea ,,Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian'' în curs de apariţie la Editura Adevărul.

P.S.:  Prefaţând parcă sărbătoarea Bunei Vestiri, duminică 22 martie 2015, în ,,catedrala’’ ocrotită de pereţii de piatră şi de sare ai Ocnei bătrâne de la Ocnele Mari, la peste 100 de metri adâncime, o peşteră fabuloasă, amenajată anume pentru o biserică şi pentru un spaţiu consacrat spectacolului de teatru, de poezie, de muzică şi expoziţiilor de sculptură, Direcţia Ocnelor şi Arhiepiscopia Râmnicului au primit un răspuns foarte frumos de la un numeros public invitat să ia parte la slujba consacrată acelei duminici, Sfintei Liturghii, slujită de Arhiepiscopul Râmnicului, Înalt Prea Sfinţia Sa Varsanufie, însoţit de un adevărat sobor preoţesc şi, după serviciul religios, la un spectacol de poezie creştină scrisă de mari poeţi români de la Eminescu la Nichifor Crainic, spectacol aflat în regia actriţei Daniela Nane, care a şi încântat spectatorii cu un recital plin de vibraţie şi de emoţie, răsplătit cu aplauze fierbinţi şi cu flori, aşa cum a fost răsplătită şi pianista teatrului din Ploieşti, eminentă, impusă prestigios şi pe alte meridiane.

Spectacolul s-a înscris în repertoriul Teatrului Creştin inaugurat în spaţiul Arhiepiscopiei Râmnicului de către Arhiepiscopul Varsanufie care continuă astfel o frumoasă tradiţie întemeiată de celebra Mănăstire vâlceană Bistriţa, teatru ctitorit atunci de o celebră stareţă, Maica Olga Gologan.

Ca vechi televizionist trebuie să-mi mărturisesc însă şi tristeţea că Televiziunea Trinitas care a filmat ambiţios prin redactorul şi operatorul ei întreaga sărbătoare, n-a onorat în reportajul de seară, aşa cum se cuvenea evenimentul, cu adevărat de cultură şi de cultură majoră.