Minunea înmulţirii pâinilor şi a hrănirii trupurilor e aproape secundară; înaintea ei vedem cu Iisus, din milă, vindecă trupurile şi sufletele acelor oameni.

De ce i se face milă lui Iisus de acei oameni? Deoarece aceştia nu aveau păstor – fuseseră abandonaţi de conducătorii lor politici. Şi în ziua de azi, conducătorii noştri politici sunt, prea adesea, călăuze oarbe, modele proaste şi mincinoase. În unele cazuri aş folosi un cuvânt chiar mai dur şi aş zice – călăuze ticăloase. Ticălosul nu are nici neam, nici Dumnezeu – este, cum spune o vorbă din popor, un om „fără de Lege”. Omul care îl are pe Dumnezeu în centrul vieţii sale, oricât de păcătos ar fi, are mereu un reper moral. Faptul că unii oameni nu se pot ridica la înălţimea acelui reper nu înseamnă că reperul nu este bun – sau că ar trebui să abandonăm reperul. Şi nu va avea doar un reper, ceva teoretic, abstract. Când Dumnezeu este pus în centrul vieţii noastre, El va lucra în mod activ pentru a ne (re)învăţa să separăm binele de rău, adevărul de minciună, virtutea de viciu.

De aceea este o nebunie atât de mare să îţi spui speranţa în om, să aştepţi binele de la „călăuzele” politice şi chiar să idolatrizezi aceste „călăuze” politice. Am mulţi amici care sunt sigur că au acasă mici altare la care zilnic îi aduc ofrande lui Kovesi, lui Iohannis sau lui Dragnea, lui Obama sau lui Trump. Desigur, vorbesc aici metaforic, dar nu m-aş mira deloc să descopăr, în anumite cazuri, ceva care seamănă foarte mult cu un altar pentru unul dintre aceste personaje politice. Idolatria politică e un simptom al vremurilor noastre, al punerii speranţelor absolute în om, al încredinţării în seama unei călăuze care poate, foarte bine, să fie o călăuză oarbă (fie că vorbim despre simboluri ale „justiţiei”, despre simboluri ale „progresului” sau, dimpotrivă, despre simboluri ale „conservatorismului politic”). Călăuză care promite mai mereu să construiască următoarea Utopie politică, pe care o vom vedea foarte rapid transformându-se în următorul Gulag al represiunii politice. 

Când omul se pune pe sine însuşi în centrul vieţii, când omul se face pe sine măsura tuturor lucrurilor sau când face din alt om măsura tuturor lucrurilor, omul va numi, în mod inevitabil, binele – rău şi răul bine; virtutea – viciu şi viciul – virtute. Iar acest drum am văzut de atâtea ori unde duce, în ultimele secole; duce la noi şi noi Gulaguri şi la noi şi noi genocide; duce la deznădejde, la crimă şi la totalitarism.

Din păcate, nici unii dintre aceia care asistă la această minune nu înţeleg, în fapt, chemarea lui Hristos. Mulţimile care îl vor întâmpina, triumfal, la intrarea în Ierusalim, de sărbătoarea Floriilor, vor dori să-l facă împărat pe Acela care a înmulţit pâinile şi peştii, şi nu pe Acela care le-a vindecat, întâi de toate, trupurile şi sufletele. Acele mulţimi visau, şi ele, la o Utopie materială, la o Utopie a hranei materiale din belşug – când Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă, întâi de toate, dreptate (dar nu în sensul de social justice), pace (dată din inimă, şi nu după măsura omului, ci după măsura lui Dumnezeu) şi bucurie (în fapt, plinătatea bucuriei).  

Fie ca lui Hristos să i se facă milă şi de noi – şi să ne vindece trupurile şi sufletele de această idolatrie.

 

Pe aceeaşi temă:

Esenţa Creştinismului – link aici

De ce avem nevoie de un scop? – link aici

Femeia – un „martor prost”? – link aici

Creştinismul – cea mai persecutată religie? – link aici  

Biserici prea pline pline, biserici prea goale – link aici

Trei gânduri la Duminica Tuturor Sfinţilor – link aici

O meditaţie înaintea Învierii Domnului – câte profeţii din Vechiul Testament se împlinesc în Iisus Hristos? – link aici

La răscruce. Eseu despre condiţia sinucigaşului – link aici

Două mari pietre de poticnire în viaţa Sf. Ilie Tesviteanul – link aici

Dar despre problemele morale ale prezentului când vorbim? – link aici

Testul unei bune religii şi noile acuzaţii aduse domnului Vasile Bănescu – link aici