Acum cîţiva ani, scriitorul, teologul şi istoricul Răzvan Codrescu a făcut acelaşi lucru într-o discreţie deplină. Licenţiat al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii bucureştene, profesor, publicist şi editor, director literar al Editurii „Christiana”, redactor-şef al Editurii „Lumea Credinţei”, vicepreşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini, autor a cinci cărţi de poezii şi unsprezece volume de eseuri (de la "Spiritul dreptei" în 1997, la "Eminescu şi credinţa" în 2013), traducător al ”Infernului” lui  Dante Alighieri (volum apărut în anul 2006) şi al "Integralei operei poetice" a Sfîntului Ioan al Crucii ( în anul 2003, în colaborare cu hispanista Anca Crivăţ), Răzvan Codrescu a decis să denunţe, prin asumarea absenţei personale din spaţiul public contemporan, această „(…) <<lume pe dos>>, înstrăinată şi de Dumnezeu, şi de propriile  ei temeiuri istorice şi morale, ba şi de propria <<animalitate >>. (…) Cea mai urîtă, probabil, dintre lumile posibile”. După ce, în prima parte a interviului şi-a exprimat opiniile în legătură cu mult mediatizatele cazuri „Iulia Ionescu”, „Tanacu” şi „dezhumarea Părintelui Calciu”, astăzi Domnia-Sa discută despre „sfinţii închisorilor” comuniste şi despre motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română ezită să-i canonizeze, despre valorile autentice ale dreptei româneşti faţă de cele ale dreptei liberale, despre problemele identitare ale Bisericii Apusene şi ale Ortodoxiei şi despre „fenomenul Dan Puric”.

 

•  ”Cinstim în Valeriu Gafencu nu pe adeptul în tinereţe al unei direcţii  politice, ci pe mărturisitorul jertfelnic de mai tîrziu”

- Ştiu că, de foarte puţină vreme, aţi încheiat lucrul la o enciclopedie a „sfinţilor închisorilor”. Despre canonizarea lor, Biserica Ortodoxă Română încă păstrează tăcere, în condiţiile în care Rusia de după Stalin şi-a canonizat peste 1.200 de martiri ucişi de „ciuma roşie”, începînd cu ţarul Nicolae şi cu familia sa.  Consiliul local Tîrgu Ocna a iniţiat recent un proiect de hotărîre privind retragerea titlului de cetăţean de onoare lui Valeriu Gafencu, dar gestul a eşuat pe muchie de cuţit, după ce s-a lăsat cu proteste în stradă. S-a susţinut că iniţiativa a fost susţinută din umbră de Institutul „Elie Wiesel”. De ce, atîta vreme cît, în biografia lui Gafencu rămîne luminoasă vindecarea pastorului Richard Wurmbrand datorită streptomicinei pe care acest „sfînt al închisorilor” i-a dăruit-o, expunîndu-se chiar pe sine morţii? Deşi trupul lui zace pierdut într-o groapă comună de la Tîrgu Ocna,  există deja un acatist al Sfîntului Nou Mucenic Valeriu, chipul său apare zugrăvit în icoane, i s-au dedicat texte hagiografice. Să fie toate acestea semnele unui viitor „dezgheţ” al BOR în ceea ce priveşte această chestiune?

- E mult spus „o enciclopedie”. E un volum de aproape 400 de pagini, cu cam tot ce s-a publicat pe această temă, din 2003 pînă astăzi, în revista Lumea Credinţei. E prezentat şi cadrul general al problemei, şi un număr de 30 de figuri martirice, şi clericale, şi mireneşti, dintre care nu lipsesc (încerc să urmez ordinea alfabetică) Bartolomeu Valeriu Anania, Arsenie Boca, Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu, Adrian Făgeţeanu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Arsenie Papacioc, Iustin Pîrvu, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt, Daniil Sandu Tudor, Petre Ţuţea sau Mircea Vulcănescu. "Sfinţii închisorilor" este o formulă care pendulează între realitate şi metaforă, pornind de la cel căruia i s-a spus mai întîi „Sfîntul închisorilor”: marele înduhovnicit Valeriu Gafencu, mort în temniţa-sanatoriu de la Tîrgu Ocna, în 1952. În ce-l priveşte şi pentru că a venit vorba, nedreapta campanie evreiască împotriva lui, regizată de Institutul „Elie Wiesel”, e mai puţin reprobabilă decît conformismul laş al oficialităţilor româneşti (inclusiv bisericeşti), gata să marşeze, acefal şi nevertebrat, la orice manevră antinaţională şi anticreştină. Evreilor ar trebui să li se spună deschis că nu au nici un drept să ne indice nouă pe care eroi sau martiri ai neamului nostru să-i cinstim şi pe care nu (sub pretext de legionarism sau de orice altceva), aşa cum nici noi n-am avea dreptul să le indicăm lor pe care eroi şi martiri naţionali să şi-i cinstească şi pe care nu (sub pretext, să zicem, că ar fi fost comunişti, sionişti sau francmasoni). Fiecare şi-i ştie şi e liber să şi-i preţuiască pe ai lui, după cum îi dictează conştiinţa. Că Gafencu ar fi fost legionar? N-a fost decît „frate de cruce”, ca mai toată floarea generaţiei lui, dar e drept că a îmbrăţişat acele principii legionare care se potriveau creştinismului, dovedit pînă la urmă adevărata lui vocaţie. Sfinţenia nu se măsoară cu criterii politice, nici martirajul pentru Hristos nu se anulează prin ele. Noi cinstim în Valeriu Gafencu nu pe adeptul în tinereţe al unei direcţii politice, ci pe mărturisitorul jertfelnic de mai tîrziu, a cărui probitate morală şi iluminare mistică le mărturisesc toţi cei ce l-au cunoscut direct (cum a fost, printre atîţia alţii, şi cazul pastorului Wurmbrand) sau indirect (cum a fost, printre atîţia alţii, şi cazul lui N. Steinhardt), precum şi tot ce ne-a rămas din însemnările şi dialogurile sale spirituale din anii de recluziune. Şi în situaţia lui Valeriu Gafencu se află şi mulţi alţii, legionari şi nelegionari, de la un Mircea Vulcănescu (mort la Aiud, în 1952) pînă la un Daniil Sandu Tudor (mort tot la Aiud, în 1962) sau pînă la o Mihaela Iordache (moartă în temniţa de femei de la Ciuc, în 1963). Este, în tragicul secol XX românesc, un întreg capital de suferinţă şi jertfă pentru Cruce şi Neam, faţă de care rămînem perpetuu datori, în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu. Şi dacă ruşii au canonizat deja mult peste o mie de neomartiri ai Gulagului, nădăjduim şi noi că vom avea, mai devreme sau mai tîrziu, măcar cîţiva neomartiri români nu numai în cer şi în suflete, dar şi în sinaxar. Cu sau fără voie de la Institutul „Elie Wiesel” (care pînă acum nu a reuşit să facă decît proba propriei neruşinări).

 

•  „Liberalismul nu este şi nu poate fi o dreaptă autentică, ci mai degrabă l-aş defini ca pe un fel de

<< dreaptă a stîngii >>”

- Domnule Codrescu, ce legătură poate exista între Ortodoxie şi ideea de dreaptă politică? Aceasta din urmă este asimilată, de obicei, sub „binecuvîntarea” Occidentului, exclusiv cu doctrina liberală. Dumneavoastră încercaţi să aduceţi în „terapie intensivă” ideea unei drepte naţional-creştine. Ce şanse ar mai putea avea o asemenea orientare  pe actualul eşichier politic, împărţit de multă vreme între o dreaptă liberală şi o social democraţie, şi de unde ideea de naţionalism a fost diluată pînă la extincţie de globalizare?


- Ştiţi bine că în secolul al XIX-lea împărţirea era clară: conservatorii erau „alibi”, elita boierească pămînteană, dreapta vremii (tradiţionalistă, organicistă, principial creştină), iar liberalii erau „roşii”, elita burgheză cosmopolită, stînga vremii (în mai mare măsură tributară spiritului masonic - ideologizant şi laicizant). Ulterior, lucrurile relativizîndu-se şi dreapta tradiţională intrînd - şi pe mîna ei (în Apus, mai ales excesele fascismului; la noi, mai ales excesele legionarismului), şi pe mîna adversarilor (propaganda mistificatoare a stîngii, idiosincraziile evreieşti etc.) - într-un lung impas istoric, liberalismul a ajuns să ocupe în mare parte spaţiul politic de la dreapta, mai ales în opoziţie cu comunismul şi social-democraţia. El nu este şi nu poate fi însă o dreaptă autentică, ci mai degrabă l-aş defini ca pe un fel de „dreaptă a stîngii”. Liberalismul, în toate ipostazele lui, e prea materialist şi prea laicizant spre a se putea recomanda ca dreaptă propriu-zisă, ca să nu mai vorbesc de raportul lui problematic cu naţionalul. Or, dreapta fără primatul valorilor moral-spirituale, fără angajare naţională şi fără respectul tradiţiei (vorbesc de tradiţie, care e vie şi creatoare, nu de tradiţionalism, care nu-i decît forma osificată a tradiţiei) nu mai este dreaptă. Că liberalismul este mult mai aproape de stînga se vede şi din coabitarea lui la noi, în cadrul fostei USL, cu social-democraţia (în realitatea noastră brută, cu neocomunismul). Oricît de „alb” s-ar vrea sau s-ar pretinde liberalismul, el tot „roşu” rămîne. Sigur că au existat, în lumea românească postdecembristă, unele tentative, de regulă firave şi/sau marginale, de reconstrucţie a unei drepte efective, mai mult sau mai puţin creştine, dar ele au dovedit mai degrabă (şi dovedesc încă, precum „Mişcarea Populară” sau „Noua Republică”) că înainte de reconstrucţia unei drepte politice ar fi necesară, după atîtea decenii de stîngism dizolvant, formarea şi consolidarea unei mentalităţi de dreapta, cu toate implicaţiile ei morale, spirituale, intelectuale şi, nu în ultimul rînd, identitare. Nu poţi face dreapta cu nişte oameni conformaţi mental şi sufleteşte de o educaţie stîngistă, fie ea comunistă sau democratică. Înainte de a fi orientări politice, dreapta şi stînga sînt două moduri diferite de raportare la lume şi viaţă. Eu cred în urgenţa resurecţiei unei Weltanschauung de dreapta mai mult decît în urgenţa unei eventuale alternative politice (care ar risca să devină o nouă „formă fără fond” sau o nouă demagogie politicianistă). Ajungem, dacă vreţi, la vorba cu „carul pus înaintea boilor”... Trebuie hotărîre, vrednicie, răbdare, sacrificiu, creativitate - altminteri riscăm, cum zicea Petre Ţuţea, să eşuăm în derizoriul pripit şi atît de românesc al „aflărilor în treabă”... În orice caz, aş atrage atenţia că apropierea de tradiţia creştină, prin Biserică şi cultură, înlesneşte de la sine acest proces de lămurire interioară şi de coagulare comunitară, căci dreapta este, înainte de toate, direcţia oamenilor care-L iau în serios pe Dumnezeu.

 

  
•  Cei zece piloni ai adevăratei drepte

- Care sînt, în opinia dumneavoastră, reperele relevante ale dreptei?

- Sigur că problema poate fi abordată în multe feluri. În cadrul de faţă, n-o putem decît cel mult schiţa, reducîndu-i complexitatea la o declaraţie de principii. Cine e curios de discuţia mai pe larg, precizez că am încercat s-o port în mai multe cărţi de-ale mele, începînd cu Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (1997), dar cred că lucrurile sînt cel mai bine strucurate în Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului (2004). Aici, ca să vă răspund pe scurt, aş lua-o altfel. Există, după părerea mea, vreo zece repere majore - sau piloni... nu ştiu cum să le spun mai bine - fără de care nu poate fi vorba de o dreaptă autentică: DUMNEZEU, PERSOANA, FAMILIA, NAŢIUNEA, TRADIŢIA, REALITATEA SPECIFICĂ, PROPRIETATEA, COMPETENŢA, MORALITATEA, SPIRITUL DE SACRIFICIU (acesta din urmă cîntărind cît toate celelalte la un loc). Dacă lipsesc aceşti piloni, sau chiar numai unii dintre ei, nu mai poate fi vorba de dreapta. Sînt un fel de condiţii sine quibus non, pe care nu le-am scos eu acum din căciulă, ci, la o cercetare atentă, sînt atestate, politic şi cultural, de istoria dreptei europene, ca şi de cea a dreptei româneşti, atîta cîtă a fost.

 

•  „Din păcate, noi am optat adesea să-i maimuţărim pe alţii decît să ne definim şi să ne asumăm un profil propriu”


- În cartea sa „Cultura Duhului”, ieromonahul Rafail Noica anunţă falimentul spiritual al Bisericii Apusene. Tot mai mulţi vestici se botează în Ortodoxie şi cred în aceasta ca în singurul izvor autentic din care omul se poate adăpa cu adevăr, pe drumul spre îndumnezeire al omului. În ultimul timp, s-a lansat ideea unui monahism ortodox specific românesc, deosebit deopotrivă de monahismul catolic cît şi de cel pravoslavnic. Puteţi să-l definiţi cu mai multă precizie?

- Sub aspect spiritual, Apusul are, într-adevăr, probleme mari, dar să nu ne închipuim că la noi, în Răsărit, problemele lipsesc, numai pentru simplul motiv că ne-am născut ortodocşi. Tradiţia trebuie onorată prin fapte, iar noi o onorăm din ce în ce mai puţin.Despre monahism se cade să vorbească monahii sau marile competenţe teologice. Eu nu mă încumet, oricît m-ar interesa fenomenul şi oricît aş fi gravitat cu discreţie în jurul lui. Sigur, ar fi de dorit, nu numai pentru monahism, ci pentru ortodoxia românească în general, să-şi lămurească în mai mare măsură o specificitate a ei, în raport cu firea şi limba noastră, dar mai ales cu sinteza noastră unică de ortodoxie şi latinitate, precum şi cu aşezarea noastră la cumpăna dintre Răsărit şi Apus, poate cu chemarea de a fi punte spirituală în egală măsură cu aceea de a fi „strat de cultură la gurile Dunării”, cum spunea Eminescu. Din păcate, noi am optat adesea să-i maimuţărim pe alţii decît să ne definim şi să ne asumăm un profil propriu. Cultural, i-am maimuţărit mai ales pe francezi, apoi pe nemţi, o vreme pe sovietici, iar astăzi pe americani. Spiritual, i-am maimuţărit mai ales pe ruşii pravoslavnici şi pe greci. Parcă n-avem destulă încredere în noi înşine, parcă n-avem curajul originalităţii fireşti, care zace latent în cele mai dinlăuntru ale noastre. Ne rămînem datori şi nouă înşine, Îi rămînem datori şi lui Dumnezeu. 


      
•  „Dan Puric (…) se pricepe de minune să-şi pună talentul şi popularitatea în slujba lui Hristos şi a tradiţiei naţionale catalizate de duhul creştin”

 

- Şi o ultimă observaţie, urmată de cîteva scurte întrebări: de cîtva timp, se poate observa că, în spaţiul public românesc, discursul naţional-ortodox este purtat nu de către teologi sau de către feţe bisericeşti şi nu în lăcaşe de cult,  ci de către personalităţi ale culturii profane-în spaţii laice. „Fenomenul Puric” este relevant în acest sens. Extraordinarul actor şi regizor a devenit, în cîţiva ani, un fel de Osho mioritic, care propovăduieşte, cu farmec şi eficienţă, un mesaj tradiţionalist charismatic. Care să fie cauza acestui, să-i zicem, „transfer de competenţă”, domnule Codrescu? Capacitatea persuasivă a actorului de a transmite înţelesurile profunde poate înlocui taina harică a predicii duminicale? Sau la mijloc stau nişte carenţe profesionale şi lăuntrice ale lumii clericale de la noi, în care adesea se acuză accesul fraudulos prin lipsă de vocaţie? Contribuie la aceasta factorii contextuali, cum ar fi alimentările venite dinspre media asupra Ortodoxiei, o anumită stare de spirit indusă de sentimentul globalizării şi de ecumenism, comoditatea de-a crede că adevărurile divine pot fi accesate mai rapid prin panseuri, calitatea disputată a învăţămîntului teologic?

- Cauzele pe care le-aţi sugerat în formularea întrebării au fiecare contribuţia sa la starea de fapt cu care ne confruntăm. Discursul bisericesc oficial ne apare cumva defazat în raport cu actualitatea, cu provocările realităţii curente, cu sensibilitatea noilor generaţii. Uneori, oamenii Bisericii lasă impresia că trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră... E curios cît de puţin a învăţat lumea teologică românească de la un spirit ortodox atît de viu şi de fascinant ca N. Steinhardt - monahul Nicolae de la Rohia -, primenitor harismatic al cuvîntului mărturisitor, la buna (re)întîlnire dintre cult şi cultură, dintre tradiţie şi actualitate... Sau din dialogul necurmat şi informal cu tinerii al părintelui Gheorghe Calciu, „războinicul întru Cuvînt”, poate cel mai de seamă predicator român al Ortodoxiei luptătoare la răscruce de veacuri şi de milenii... Sau de la părintele Galeriu, care a ştiut să rămînă cuminte în vechea paradigmă, dar s-o reîmprospăteze din mers, atent la semnele vremii... Sau din marea lecţie globală a mişcării spirituale a „Rugului Aprins”, sugrumată de comunism, dar deschizătoare de căi nebănuite, din păcate insuficient valorificate de recepţia livrescă a posterităţii...  O mare răspundere (ca să nu zic de-a dreptul vină) pentru acest blocaj comunicaţional şi pentru această deconectare de la „viul vieţii” a discursului „popesc” o are, desigur, învăţămîntul nostru teologic, aproape la fel de osificat ca şi în comunism. Persistă un anumit divorţ păgubos - şi un fel de suspiciune reciprocă - între religie şi cultură, între lumea Bisericii şi lumea Cetăţii, între literă şi duh. El se reflectă şi în proasta colaborare dintre Biserică şi intelectualitate, de la care ar fi fost mult mai mult de aşteptat în cei 25 de ani de postcomunism. Cum-necum, discursul creştin venit dinspre laicatul ortodox are un plus de realism şi de vitalitate, este mai liber şi mai tranzitiv, suplinind uscăciunea rutinei clericale. Dan Puric- pentru că l-aţi nominalizat, şi pe bună dreptate - este, în această privinţă, un caz grăitor, care se pricepe de minune să-şi pună talentul şi popularitatea în slujba lui Hristos şi a tradiţiei naţionale catalizate de duhul creştin (de la marii interbelici pînă la supravieţuitorii temniţelor comuniste, printre care s-au numărat şi mulţi dintre marii duhovnici ai neamului). Pînă la urmă decisiv este nu atît ce spune Dan Puric (aceleaşi lucruri le pot spune - şi chiar le spun, poate chiar mai riguros - şi alţii), cît cum spune. N-aş zice că e un „transfer de competenţă” (nici n-ar fi de dorit), ci mai degrabă o diferenţă de abilitate discursivă (fără compromisuri esenţiale). Multe au laicii de învăţat de la clerici, dar multe ar avea şi clericii de învăţat de la laici, dacă ar practica smerenia în aceeaşi măsură în care o predică. În fond, în sensul cel mai larg şi mai adînc, Biserica sîntem cu toţii, iar „preoţia împărătească a laicilor” nu-i deloc de dispreţuit, cum Părinţii ştiau foarte bine, iar Dumnezeu o ştie mai bine decît toţi.