Un tren funerar
0
Buenos Aires a fost martorul multor epidemii de-a lungul secolelor. Prima consemnată este epidemia de pojar din 1685. Arhivele menţionează şi epidemii de holeră, dizenterie, scarlatină, variolă şi febră tifoidă. Una dintre cele mai grave a fost provocată de febra galbenă, în 1870 –’71.
Pe fundalul imigraţiei masive şi din cauza lipsei măsurilor sanitare adecvate şi a insuficienţei apei potabile, boala a făcut ravagii, înregistrându-se, în anumite perioade, peste 500 de morţi pe zi. În mai puţin de un an, a ucis aproximativ 8% din populaţia Capitalei.
În 1871 situaţia a dus la înfiinţarea unui nou cimitir, primul cu numele Chacarita. Noutatea a constat nu atât în deschiderea sa, într-o zonă situată, pe atunci, în afara oraşului, cât în modalitatea de a transporta sicriele. Autorităţile au dispus extinderea unei linii de tren care să unească centrul cu regiunea în care se afla Chacarita. (Prima călătorie pe calea ferată în Argentina datează din 1857. În acel an, pe 29 august, locomotiva numită La Porteña – porteño este denumirea locuitorilor din Buenos Aires, oraş-port – intra în legendă, în aplauzele mulţimii adunate de-a lungul traseului, precum şi în gara de destinaţie.)
Trenul care funcţiona pe noul traseu oprea în trei puncte ale Capitalei, înainte de a ajunge la destinaţie. Vagoanele mortuare, în care se depozitau sicriele acoperite de o pânză groasă, erau urmate de un vagon pentru rudele celor decedaţi şi ceilalţi participanţi la înmormântare. După doar câteva zile de muncă, mecanicul de locomotivă, acelaşi care condusese locomotiva La Porteña, se îmbolnăvea şi murea de febră galbenă, sicriul ajungând, la rândul său, în trenul funerar.
În 1887, după dezafectarea citimirului, când se înfiinţa un altul, care, sub acelaşi nume, avea să devină cel mai mare cimitir al Argentinei (95 de hectare), linia de tren a fost extinsă şi modernizată. Noul tren avea trei clase (clasa a III-a fiind alocată săracilor şi celor care muriseră în spitale), iar vagoanele, produse de compania americană John G. Brill & Co., purtau însemne de doliu, cel de clasa I fiind în întregime lăcuit negru. Tarifele variau în funcţie de locul din care erau preluate sicriele. Unul dintre punctele de oprire se afla într-o zonă a actualei Plaza de Mayo, descrisă într-un articol anterior.
Mult mai puţin cunoscut decât Père Lachaise şi de două ori mai mare, cimitirul Chacarita este încă funcţional. Aici sunt înhumaţi numeroşi artişti, cel mai cunoscut fiind Carlos Gardel, precum şi scriitori, preşedinţi ai ţării, sportivi şi oameni de ştiinţă (printre care Bernardo Houssay, laureat, în 1947, al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină). Între 1976 şi 2006, în Chacarita s-a aflat şi mormântul lui Juan Perón, înainte ca rămăşiţele pământeşti să fie transferate la reşedinţa sa dintr-un orăşel de lângă Buenos Aires. Cea de a doua sa soţie, Eva Perón, se află în cavoul propriei familii din cimitirul de lux Recoleta. Este, probabil, cel mai renumit monument al locului şi cel mai fotografiat de către turişti.
În poemul Chacarita (1929), Borges descrie naşterea acestui vast cimitir: „Pentru că miezul cimitirului din sud/ s-a săturat de febra galbenă până a spus „gata!”/ pentru că sărmanele case îndepărtate din sud/au trimis moarte peste chipul Buenos Aires-ului/ şi pentru că Buenos Aires nu a putut privi acea moarte,/ cu lopeţi te-au deschis / în capătul pierdut al vestului, / în spatele furtunilor de pământ […] (trad. m.)”
Note bibliografice:
https://comercioyjusticia.info/opinion/el-tren-de-los-muertos-ii/
Se încarcă comentariile...
