Eternitatea unei cetăți
0Într-un savuros spectacol-monolog, Enrique Pinti (1939–2022), actor argentinian renumit în țara sa, descria, pe un ton acid, ingeniozitatea pe care italienii o manifestă în organizarea turismului. El însuși de origine italiană, Pinti afirma cu aplomb: „Ei când au – și au lucruri importante, nu-i nevoie s-o spun eu – ți le arată. Dar când nu au, pentru că timpul le-a distrus, ți le inventează! Aerul e istoric!” Maliția lui Pinti nu rezistă decât, poate, în fața celebrei imagini kitsch a așa-zisului balcon al Julietei, anexat, în secolul XX, unei clădiri medievale. Aflat într-o excursie la Verona, actorul argentinian nu și-a putut cenzura indignarea în fața nesfârșitului potențial turistic pe care localnicii îl întrețin, speculând naivitatea turiștilor atrași nu de abundenta istorie a orașului, ci de faima unor personaje fictive și de reflectarea comercială a poveștii lor.
Să afirmi că Italia este în intregime un muzeu a devenit un truism. Însă în societatea contemporană, avidă de frivolități și de imortalizarea pe rețele sociale a oricărei forme lipsite de conținut, în detrimentul artei autentice, această afirmație poate avea nevoie de reiterare. Întâlnirea sau reîntâlnirea cu Italia nu poate fi tradusă decât în termenii unei revelații estetice profunde. Despre ea mărturisesc iluștri scriitori ai secolului al XIX-lea, în siajul cărora un eseu despre impresia pe care o produce acest tărâm inundat de artă și de istorie riscă să gliseze în clișeu sau în elogiu inutil. Vizitatorul își poate aminti de volumul Voyages en Italie în care Stendhal descrie cum, guvernat de patima pentru un anumit tablou, intra în muzeu doar pentru el. Ajuns la Florența, scria: „Amintirile mi se îmbulzeau în suflet, nu mă mai simțeam în stare să judec și mă lăsam pradă nebuniei ca în preajma unei femei iubite.” 1 Celui care a descins printre splendorile Italiei memoria îi poate, de asemenea, reda scrisoarea în care Flaubert se arăta năucit de cantitatea de capodopere adunate la Roma sau textul în care Gérard de Nerval mărturisea că a ales să rătăcească prin Pompei sub clar de lună, dezolat de imaginea diurnă a ruinelor, „unde antichitatea se arată, ca să zicem așa, într-un dezabie modest.” 2 (trad. m.)
Impresiile acestor îndrăgostiți de armonia artistică a Italiei însoțesc, atunci și acum, și descoperirea Veronei. Dincolo de turismul infantil flagelat de Enrique Pinti și departe de curtea sufocată de vizitatorii care își îndreaptă privirea colectivă și entuziastă spre balconul în care își face apariția, la minut, câte o turistă dornică de a intra în analele Instagram-ului, Verona este un loc în care arta se afirmă aproape organic.
În inima sa se înalță Arena, amfiteatrul construit în anul 30 d. Hr. și unul dintre cel mai bine conservate astfel de edificii. Uneori, zidurile care au înghițit taina jocurilor publice și a spectacolelor de mult uitate primesc atingerea efemeră a altor sunete – sunt spectacolele contemporane de operă. Pe această scenă, Maria Callas și-a făcut debutul italian, în 1947. De altfel, orașul cultivă, încă, imaginea artistei care, în urma căsătoriei cu un industriaș local, avea să locuiască aici timp de un deceniu. La câteva zeci de metri de Arena, un șir de restaurante, pizzerii și cafenele se lasă invadat de vacarmul șuetelor și al râsetelor. Proximitatea hrănește, inevitabil, reflecția. Din lăcașul imaginației se încheagă fantasme ale altor oameni, căi ale altor destine, picturi și fotografii din alte epoci...
În Piazza delle Erbe, deasupra localurilor și standurilor de suvenire, câteva personaje mitologice și alegorice întregesc armonia frescelor complexului arhitectural Mazzanti. Acest ansamblu de locuințe încă funcționale a fost construit în secolul al XIII-lea, dar celebrele fresce sunt un produs al desăvârșitului Cinquecento. Alături de numeroase alte fresce din aceeași epocă, ele i-au adus Veronei denumirea de urbs picta. Într-unul dintre colțurile pieței, turnul Gardello (ridicat în 1370) își dezvăluie elegantele bifore în spatele cărora, odinioară, se afla clopotul, acum expus la muzeul Castelvecchio din apropiere. Vegheată de umbra turnului, splendoarea barocă a Palatului Maffei atrage imediat privirea. Cele trei etaje ale acestui muzeu abundă de artă. Pânzele pictorilor locali (dintre care merită menționați renascentiștii Liberale da Verona, Zenone Veronese, Bonifacio Veronese și Felice Brusasorci) acoperă pereții, alături de picturile artiștilor din alte colțuri ale Italiei și de câteva semnate de Magritte, Max Ernst și Picasso, printre alții. În unele săli, conceptul muzeal a dispus nefericit proximitatea unor lucrări, un exemplu notabil fiind expunerea unui triptic medieval înfățișând Răstignirea alături de o lucrare vitregită de emoție estetică, realizată în 1965.
Pentru vizitatorul atras de viața pietrei și a marmurei, Verona este, mai presus de toate, orașul lapidariilor și al unui bogat muzeu arheologic. Cel din urmă se află în incinta unei foste mănăstiri ridicate, în secolul al XIV-lea, deasupra teatrului roman care datează din secolul I î. Hr. Acest romantic palimpsest arhitectural la poalele căruia curge fluviul Adige produce în ființa privitorului vertijul senzual al întâlnirii dintre secole. În fostul refectoriu, o galerie de statui datând din secolele I și al II-lea d. Hr. și descoperite cu ocazia excavaţiilor arheologice locale învinge, cu deliciosul mister al trupurilor lipsite de cap, austeritatea muzeului. În centrul său, statuia unei femei așezate, posibilă copie după o lucrare executată de școala lui Fidias, etalează grația nesfârșită a chitonului care învăluie zveltețea trupului tânăr.
Un remarcabil lapidariu se poate vizita în curtea Muzeului Maffeiano, care expune, în interior, artă greacă, etruscă și romană. Plimbarea printre zeci de busturi, stele funerare, sarcofage și urne cinerare, fragmente decorative și capiteluri dezvăluie toate ungherele vieții și ale firii umane. Elaboratele stele funerare din secolele I și al II-lea d. Hr. alcătuiesc o cronică printre ale cărei file poți rătăci cu voluptate. În mare parte perfect lizibile, inscripțiile pomenesc soți, soții, părinți, frați naturali și frați de lapte, precum și prieteni apropiați. Privind acest material util pentru o judicioasă documentare istorică, mintea evocă melancolia lui Chateaubriand în fața vestigiilor al căror spirit se încăpățânează să triumfe, indiferent la înlănțuirea secolelor și la clipirea de viață dăruită fiecăruia dintre noi.
Una dintre gloriile Veronei este Biblioteca Capitolare. Cunoscută drept cea mai veche bibliotecă din lume cu activitate continuă, ea conține, printre altele, peste 1200 de manuscrise, 245 de incunabule și 11 000 de pergamente. La originea sa, în secolul al VI-lea, s-a aflat scriptorium-ul catedralei locale. De altfel, cel mai important și renumit exponat, în jurul căruia, la explicațiile ghidului, grupurile de vizitatori italieni se adună cu venerație, este Codicele lui Ursicinus. Purtând numele copistului care l-a realizat, precum și data – 1 august 517 d. Hr. –, este considerat cel mai vechi document datat al Occidentului medieval. În cele câteva săli ale bibliotecii-muzeu, texte detaliate explică, în italiană și engleză, lungul proces de realizare a manuscriselor, oferind, printre altele, informații despre migala executării anluminurilor. Merită menționată o explicație etimologică: cuvântul „miniatură”, care desemna o anluminură de mici dimensiuni, derivă din latinescul minium, un mineral din care se obținea un pigment roșu.
Într-una dintre sălile bibliotecii este expusă o tulburătoare pânză a veronezului Francesco Morone (1471 – 1529). În această Madonna cu Pruncul, realizată în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Sfânta Fecioară ține în mâna stângă Vechiul Testament, iar în mâna dreaptă o mică pară. Ea îndepărtează cartea pe care Hristos, așezat alături, încearcă să o apuce. Îi ascunde astfel profeția sacrificiului Său și în același timp ține departe de El para, aici simbol al păcatului originar.
Verona este și orașul exilului lui Dante. Poetul locuiește aici în două rânduri, ultimul sejur întinzându-se pe parcursul a șase ani (1312 – 1318). Se bucură de protecția lui Cangrande Della Scala, cel mai important membru al familiei Della Scala care a condus Verona între 1262 și 1387. Va concepe aici mare parte din Paradisul, pe care i-l va dedica lui Cangrande. În Piazza dei Signori, mai cunoscută drept Piazza Dante, o statuie ridicată în 1865 îl înfățișează învăluit într-un aer meditativ și ținând în mâna stângă o carte.
De la podul Pietra, construit în secolul I î. Hr., la crenelurile bătrânului castel și la somptuoasele monumente funerare ale familiei Della Scala, expresie ultimă a vanității pământești, contemplarea alunecă spre zidul pe care o placă informează că în spatele ei s-a aflat casa în care au locuit Pietro Alighieri, fiul poetului, și descendenții săi, între 1362 și 1453. Alături, un magazin de haine cu propriul text anunțând reduceri de sezon amintește, aproape brutal, de coordonatele altei lumi. Însă ființele de carne și de marmură și siluetele ascunse în respirația frescelor rămân cele care compun, acum și mereu, sufletul acestei urbs picta.
___________________________
Note bibliografice:
Maurice Rheims, Infernul curiozității, Traducere, note și postfață de Rodica și Leon Baconsky, Ed. Meridiane, 1987.
http://www.gerard-de-nerval.net/levoyageenitalia.html
http://www.veronissima.com/en/capitolare-library-verona.html
https://www.bibliotecacapitolare.it/place/76/i-tesori-della-capitolare/?lan=en
http://www.veronissima.com/sito_inglese/html/topic_dante.html
1 Stendhal, Voyages en Italie, apud Maurice Rheims, Infernul curiozității, Vol. I, Traducere, note și postfață de Rodica și Leon Baconsky, Ed. Meridiane, 1987, pag. 272.
Se încarcă comentariile...
