SERIAL Mihail Gorbaciov, „eroul-tragic“ care a tras în jos Cortina de Fier /Cât a contat dezastrul de la Cernobîl în căderea comunismului

SERIAL Mihail Gorbaciov, „eroul-tragic“ care a tras în jos Cortina de Fier /Cât a contat dezastrul de la Cernobîl în căderea comunismului

Mihail Gorbaciov, ultimul lider al URSS  FOTO Guliver / Getty Images

EPISODUL 1. „Weekend Adevărul“ demarează serialul „30 de ani de la căderea Cortinei de Fier“: şase episoade despre evenimentele care au schimbat istoria Europei în 1989. Primulul episod îl dedicăm ultimului lider al URSS-ului, ale cărui măsuri de reformare a imperiului au dus la deschiderea graniţelor, la căderea Zidului Berlinului şi la proteste de amploare, punând capăt regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est.

Pare că lumea a fost mereu dezbinată în privinţa lui Mihail Gorbaciov. Mulţi, mai ales cei din Occident, îl consideră cel mai important  om de stat din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În Rusia, însă, este în general dispreţuit de cei care-l acuză de prăbuşirea Uniunii Sovietice. Istoricii îi apreciază jocul politic şi fac plecăciuni în faţa curajului său. O parte dintre foştii săi ccolegi de la Kremlin îl acuză de trădare. Cu toţii sunt însă sunt de acord asupra unui aspect: că el a schimbat nu numai ţara, ci şi lumea.

„Omul care a schimbat lumea“. Chiar aşa a fost supranumit de multe ori de jurnalişti şi scriitori, care au încercat să sublinieze unicitatea ultimului şef al URSS-ului. Britanicul Archie Brown, profesor al Universităţii Oxford şi vechi specialist în istoria URSS-ului, nota, într-un articol BBC intitulat „Perestroika: reforma care a schimbat lumea“: „Nu există absolut niciun motiv pentru a presupune că vreo posibilă alternativă la Gorbaciov la mijlocul anilor 1980 ar fi răsturnat complet marxism-leninismul şi ar fi schimbat complet atât ţara sa, cât şi sistemul internaţional într-o tentativă de a opri un declin care nu reprezenta o ameninţare imediată nici pentru sistem, nici pentru el însuşi“.

Andrei Gromîko, unul dintre apropiaţii lui Gorbaciov şi fost ministru de Externe, îl descria în termeni mai puţin academici: „Tovarăşi, omul acesta zâmbeşte frumos, dar are dinţi de fier“.

De asemenea, Dmitri Furman, om de ştiinţă rus, a vorbit şi el despre politica lui Gorbaciov: „A fost singurul om politic din istoria Rusiei care, având în mâinile sale toată puterea, a optat în mod voluntar pentru limitarea ei, ba chiar a riscat s-o piardă, în numele valorilor principiilor morale. Recurgerea la forţă şi violenţă pentru păstrarea puterii ar fi însemnat pentru Gorbaciov o «înfrângere». În lumina principiilor sale, «înfrângerea sa finală a însemnat o victorie»“.

„Gorbaciov este greu de înţeles“

Cum a devenit Gorbaciov personalitatea care a marcat o lume întreagă? Cum a ajuns fiul unui ţăran să îngroape întregul sistem sovietic? A avut Gorbaciov un plan? Şi dacă da, care a fost strategia lui pentru transformarea ţării? Se poate porni chiar de la propria sa caracterizare: „Gorbaciov este greu de înţeles“, după cum spunea el însuşi despre sine într-o discuţie cu scriitoului William Taubman, cel care avea să scrie o carte despre fostul lider de la Kremlin, „Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui“

Mihail Gorbaciov a venit ca un colac de salvare într-un moment critic pentru URSS. La mijlocul anilor ’80, starea jalnică în care se afla sistemul sovietic era vizibilă, după cum apreciază istoricul Stelian Tănase în cartea „Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei“. Probleme erau pe toate planurile: deteriorarea condiţiilor de viaţă, penurii alimentare repetate şi prelungite, mortalitatea infantilă, în creştere, de la 3% la 7%, consumului de alcool. În plus, peste concurenţa militară dirijată de preşedintele american Ronald Reagan, apăsa provocarea economică, la care se adaugă şi blocajul politic intern. În doar trei ani, cei trei şefi care se succed la şefia Kremlinului mor. După decesul lui Leonid Brejnev, în 1982, Iuri Andropov, fostul şef al KGB, ajunge şef de stat, dar moare şi el după 15 luni. Puterea e preluată apoi de Constantin Cernenko, şeful propagandei în Comitetul Central, dar, după un an, moare şi el, în martie 1985. Sistemul trebuia reformat şi cât mai repede posibil.

În acest context, al unui sistem politic îmbătrânit şi paralizat în faţa problemelor de tot felul, se deschide culoar celui mai tânăr membru al Biroului Politic al Comitetului Central: Mihail Gorbaciov, care avea atunci 54 de ani. Nu doar tinereţea lui a fost factorul decisiv care l-au făcut favorit pentru funcţia de secretar general al partidului. Liderii de la Moscova căutau un profil diferit faţă de predecesorii săi: un politician în formă, care să dea un suflu proaspăt URSS-ului şi care să deschidă uşile Vestului – acolo unde erau banii şi tehnologia. 

„Gorbaciov crede în sistem, în rolul de avangardă revoluţionară a partidului, în socialismul real, chiar dacă viziunea sa împrumută elemente din «socialismul cu faţă umană». Intenţia sa este de a elimina obstacolele care împiedică sistemul să funcţioneze“, îl descrie Stelian Tănase pe cel care eram în plan să devină liderul URSS.

„Tânărul“ ales în unanimitate

Planul s-a înfăptuit întocmai. Totuşi, cu o anumită condiţie, avea să-şi amintească Gorbaciov la cinci ani de la numirea sa, într-o reuniune cu colegii de an de la Universitatea Lomonosov. Potrivit lui Gorbaciov, el a fost „împotriva“ acceptării funcţiei, „fiindcă nu era încă pregătit“, nota laureatul premiului Pulitzer William Taubman în cartea biografică „Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui“.

Nu-i tocmai aşa, crede Taubman. „Este adevărat că şi-a dorit poziţia din vârful statului, dar nu dorea puterea de dragul puterii. El dorea să transforme ţara, însă era oare ţara pregătită să fie transformată? Gorbaciov a subliniat că, până în momentul şedinţei Biroului Politic, de la ora 14:00 din data de 11 martie, el a refuzat să se angajeze în lupta pentru obţinerea funcţiei supreme în stat, până şi faţă de principalii lui susţinători ,Ligacioc şi Rîjkov. Ţinând seama de starea deplorabilă a ţării, de necesitatea unei schimbări generale de personal, de nevoia, pe scurt, «de a merge foarte departe», el trebuia să ştie că va fi susţinut de mai mult decât cincizeci la sută plus unu. Dacă în cadrul Biroului Politic ar fi existat cea mai mică împotrivire, «mi-aş fi retras candidatura»“, notează Taubman, care a consultat numeroase documente şi însemnări şi a realizat mai multe interviuri cu Gorbaciov pentru volumul său biografic.

N-au fost emoţii, iar Gorbaciov a fost ales în unanimitate şi sprijinit totodată şi de soţia lui, Raisa. În prima sa cuvântare în calitate de conducător al URSS-ului, a vorbit despre uskarenia (accelerare), perestroika (restructurare) şi de glasnost (deschidere culturală) şi a promis că va stabili relaţii mai bune cu Occidentul. Nimic nu avea însă să prevestească, atunci, înţelesul şi importanţa ulterioară a acestor concepte.

Tovarăşi, omul acesta zâmbeşte frumos, dar are dinţi de fier.

Andrei Gromîko, fost ministru de Externe

Perestroika şi glasnost, superputerile lui Gorbaciov

În volumul „Amintiri: Viaţa mea înainte şi după Perestroika“, Gorbaciov a vorbit despre reformele sale, subliniind că au fost interdependente: „Fără glasnost, perestroika ar fi fost imposibilă, şi niciun fel de procese democratice nu ar fi putut fi iniţiate dacă nu ar fi existat libertatea cuvântului, a tiparului. Cum perestroika era un complex de transformări democratice, trebuia neapărat ca şi metodele lor de implementare să fie democratice. Glasnostul este o realizare majoră a perestroikăi. Sub influenţa glasnostului şi datorită existenţei lui, a libertăţii tot mai mari a cuvântului, societatea sovietică a început să se elibereze de teamă“. 

Mihail Gorbaciov s-a năs-cut pe 2 martie 1931 în satul Privolnoe, la aproximativ o sută cincizeci de kilometri nord de oraşul rus Stavropol, în Caucazul de Nord. William Taubman precizează că părinţii l-au numit Viktor, dar mama şi bunica au ţinut să-l creştineze în secret, astfel că bunicul patern i-a dat un nume cu conotaţii mai biblice: Mihail. Semnul său din naştere, pata roşie de pe frunte este, protrivit folclorului rus, semn al diavolului, dar se pare că nu i-a speriat pe părinţi sau bunici, mai notează scriitorul american.

Gorbaciov a urcat treptat scările ierarhiei sovietice. De la membru al Comsomolului (organizaţia de tineret a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice) a ajuns la prim-secretar al regiunii în 1970.  S-a deosebit de mulţi alţi lideri din aparatul de partid prin studiile consistente: a absolvit Dreptul la Universitatea din Moscova, apoi Agronomia. În perioada studenţiei e remarcat de şeful KGB, Iuri Andropov,  viitorul lider al Uniunii Sovietice, care-l ia sub aripa sa protectoare. În 1978, Mihail Gorbaciov este numit secretar al partidului pe agricultură, iar în 1980, intră în Biroul Politic, cercul puterii de la Kremlin.

„Ceauşescu o ţine pe-a lui mai rău ca înainte“

Mihail Gorbaciov, într-o vizită oficială în România comunistă, altăruri de Nicolae  Ceauşescu cu care nu a avut o legătură prea bună

Cert e că politica propusă de Gorbaciov a deschis uşa discuţiilor şi negocierilor cu statele occidentale, inclusiv cu SUA. Primul lider occidentali care i-a remarcat potenţialul a fost premierul britanic Margaret Thatcher. „Îmi place domnul Gorbaciov – putem face afaceri împreună“, l-a apreciat ea, înainte ca acesta să ajungă în fruntea URSS. Gorbaciov a stabilit relaţii apropiate şi cu cancelarul german Helmut Kohl, iar după primele reforme, veştile bune au venit şi peste ocean. Gorbaciov a avut numeroase întâlniri cu preşedintele Ronald Reagan, spre deosebire de ceilalţi colegi ai săi.

Politicile lui Gorbaciov erau, însă, ignorate de Ceauşescu. În anii ’80, cenzura şi suprimarea oricărei opoziţii au rămas priorităţi pentru şeful de stat român, indiferent de ce se dicta la Răsărit. Despre asta, Gorbaciov avea să noteze mai târziu: „Ceauşescu o ţinea pe a lui. Mai rău ca înainte. Îndeosebi în problemele internaţionale. A spus multe lucruri de prisos, multă demagogie. De exemplu, trebuie, chipurile, să se vorbească în plan tactic, iar strategia noastră – spre comunism! A aruncat în felul acesta o umbră asupra perestroikăi. «La ce bun să ne restructurăm? În România ne-am restructurat demult!» Îţi venea să-i conferi imediat un ordin pentru democraţie, deşi în ţară era dictatura lui Ceauşescu“, spunea Gorbaciov, potrivit cărţii „Pe muchie de cuţit. Relaţiile româno-sovietice, 1965-1989“, scrisă de Vasile Buga.

1989. Începutul sfârşitului

Anul 1989 a fost marcat de numeroase revolte în ţările ex-societice care au dus la schimbarea regimului

Caracterul lui Gorbaciov îi explică atât succesele, cât şi eşecurile, scrie William Taubman în finalul cărţii sale despre liderul sovietic. „Încrederea excesivă în sine şi în cauza sa i-a oferit curajul pentru a tinde atât de sus, încât s-a întins prea mult – iar apoi i-a deformat judecata atunci când ceea ce încerca să clădească a început să se fisureze. Când rezultatele s-au ciocnit de imaginea idealizată pe care o avea despre sine, de mare om de stat, el a reacţionat de prea multe ori prin negarea realităţii sau prin justificări – indiferent dacă a fost vorba despre eşecul Europei de Est în adoptarea propriei versiuni de peresstroika, despre începerea procesului de extindere a NATO, de Germania unită sau de fisurarea autorităţii sale pe plan intern. Ţinând seama de realizările lui istorice, Gorbaciov s-ar fi putut culca pe lauri, chiar dacă ele nu au primit în Rusia recunoaştere meritată. În schimb, Gorbaciov a fost atât de hotărât să-şi promoveze cauza şi reputaţia, până şi după pierderea puterii“, notează scriitorul care-l numeşte pe Gorbaciov „eroul-tragic“ al lumii politice.

Anul 1989 a fost cel al problemelor naţionaliste în URSS şi al prăbuşirii regimurilor comuniste în blocul răsăritean. Revoluţiile în lanţ au dus la colapsul Uniunii Sovietice şi al Cortinei de Fier. Polonia, Cehia, Ungaria, Germania de Est, România, Bulgaria au strigat „Jos comunismul“ şi şi-au recuperat statutul de ţări libere. Ţări baltice, Ucraina, Armenia, Moldova, Uzbekistan, Tadjikistan îşi cereau independenţa. Ca o găselniţă pentru a nu se destrăma întregul imperiul, Gorbaciov a propus, în noiembrie 1990, un nou stat unional, care avea să se numească Uniunea Republicilor Sovietice Suverane. Câteva luni mai târziu, toate iniţiativele sale aveau să rămână doar planuri scrise pe foaie.

Cu o zi înainte de a fi semnat tratatul unional, pe 20 august, conservatorii comunişti, în frunte cu Ghennadi Ianaev, au încercat să preia puterea şi au declanşat lovitura de stat. Gorbaciov se afla în vacanţă în Crimeea şi a fost arestat. „Puciul din august“ a fost urmat de contra-demonstraţii, iar liderul de la portavoce a fost Boris Elţîn, cel care avea să devină preşedintele Rusiei.

Ultima zi a preşedintelui

Au fost doar câteva luni pentru ca Gorbaciov să-şi dea seama că trebuie să facă pasul înapot definitiv. Pe 25 decembrie 1991, Gorbaciov a sosit la Kremlin mai târziu ca de obicei. O echipă americană de reporteri TV, condusă de Ted Koppel, de la postul ABC, îl aştepta să-l însoţească până la cabinet. „Mă simt absolut calm, absolut liber, i-a spus Gorbaciov reporterului american - o scenă redată de Taubman în cartea sa despre fostul lider de la Kremlin. „Atâta doar că rolul meu s-a schimbat. Eu nu părăsesc nici viaţa politică, nici pe cea publică. Această (tranzacţie paşnică) are loc probabil pentru prima dată. Chiar şi în privinţa asta m-am dovedit un deschizător de drumuri“, notează scriitorul american ultima zi a lui Gorbaciov ca preşedinte al URSS. Potrivit lui Koppel, când Gorbaciov s-a oprit la uşa dinspre clădirea Senatului, în care se afla cabinetul lui, l-a citat pe Winston Churchill:  „Politicianul se gândeşte la următoarea campanie electorală, omul de stat se gândeşte la următoarea generaţie“.

Înainte de ora 19.00, Gorbaciov şi-a scos ochelarii, i-a şters, i-a pus înapoi la ochi şi a început să citească de pe textul dactilografiat: „Dragi compatrioţi! Concetăţeni! Ţinând seama de situaţia actuală şi de formarea Comunităţii Statelor Independente, îmi încetez activităţile de preşedinte al URSS“. A preferat să evite verbul „a demisiona“ în discursul său de despărţire.

Gorbaciov: „Cernobîl mi-a deschis realmente ochii“

Accidentul de la Cernobîl a fost un moment de cumpănă pentru istoria URSS-ului Fotografii EPA

Pe 26 aprilie 1986, la 1:23 noaptea, reactorul nuclear numărul 4 de la centrala atomoelectrică de lângă localitatea ucraineană Prîpiat a explodat. Explozia şi incendiul care i-a urmat au ridicat în atmosferă cantităţi uriaşe de material radioactiv, mult mai mari, după estimările specialiştilor, decât cea care fusese eliberată de bomba atomică de la Hiroshima. Norul radioactiv s-a întins peste vestul URSS-ului, în estul şi nordul Europei. Focul a ars timp de 10 zile. Peste 300 de mii de oameni au fost evacuaţi din localităţile aflate în vecinătatea centralei. Mulţi alţii au murit din cauza unor forme de cancer de care altfel nu s-ar fi îmbolnăvit.

Cu toate acestea, raportul iniţial primit de Gorbaciov de la ministrul adjunct al Energiei şi Electrificării, chiar în ziua accidentului, nu prevestea niciun pericol. În cartea „Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui“, scriitorul William Taubman citează din raport: „Nu sunt necesare niciun fel de măsuri speciale, nici evacuarea populaţiei“. Şi totuşi, explozia a fost anunţată abia peste două zile, iar Gorbaciov a păstrat tăcerea în privinţa dezastrului timp de peste două săptămâni. La scurt timp, a ieşit doar să anunţe că „se luau măsurile necesare pentru localizarea urmărilor ei“.

Înainte şi după Cernobîl

Taubman mai scrie că, în Kiev şi în alte oraşe din apropierea Cernobîlului, Ziua Internaţională a Muncii, de pe 1 Mai, s-a ţinut ca la carte: cu alai, în stil comunist, unde mii de cetăţeni au defilat fluturând steagurile roşii în jurul statuilor lui Lenin.

Din străinătate veneau critici vehemente. Suedia trăgea printre primele semnale de alarmă, anunţând că a detectat niveluri de radiaţie ridicată ce nu proveneau de la propiile reactoare. În discursul săptămânal, preşedintele de atunci al SUA, Ronald Reagan, declara: „A avut loc un accident nuclear care a condus la contaminarea mai multor ţări cu material radioactiv şi acest lucru nu mai este o problemă internă a URSS. Sovieticii datorează omenirii o explicaţie“.

Explicaţia lui Gorbaciov a venit abia după două săptămâni: „Graţie măsurilor luate, greul a trecut. Am reuşit să evităm cele mai grave consecinţe, dar nu ne putem culca pe lauri. Nivelul de radiaţii în incinta centralei şi în regiunea înconjurătoare rămâne la un nivel periculos. Am început dezactivarea reactorului“.

În realitate, momentul Cernobîl a fost un moment de răscruce pentru Gorbaciov şi regimul sovietic. „Energia atomică fusese poate prioritatea cea mai însemnată a regimului, mai ales pentru utilizările ei militare, dar şi pentru cele civile. Performanţele nucleare erau o dovadă că sistemul continua să funcţioneze când atât de multe altele mergeau rău. Faptul că până şi intangibilul domeniu nuclear s-a dovedit putred sugera că acest lucru era valabil pentru tot sistemul, deoarece deficienţele dezăluite la Cernobîl şi ulterior erau caracteristice pentru sistem ca un tot: incompetenţa scăpată de sub control, muşamalizarea la toate nivelurile şi secretomanie autodistrugătoare la vârf. «Cernobîl mi-a deschis realmente ochii», recunoaşte Gorbaciov. Dintr-un punct de vedere, a continuat el, viaţa lui putea fi «divizată în două: înainte şi după Cernobîl“, scrie Taubman, care a avut mai multe interviuri cu fostul preşedinte.

„Servilism, lingăi, bisericuţe“

La şedinţa Biroului Politic din 3 iulie, Gorbaciov a vorbit despre incapacitatea aparatului de partid de a gestiona situaţii de criză. „Vechiul sistem îşi epuizase posibilităţile“, a spus el, potrivit însemnărilor din şedinţă. „Întregul domeniu al energiei nucleare este dominat de servilism, lingăi, bisericuţe şi persecutarea celor care gândesc diferit, de regizarea unui spectacol impresionant, de legături personale şi clanuri“.

Atunci, prejudiciile au fost imediate – însuşi Gorbaciov recunoştea că timpul, energia şi resursele necesare refacerii după catastrofă au îngreunat mai mult procesul dorit de el, de a reforma şi a înflori
URSS-ul. În anii următori, s-au văzut efectele catastrofei, nu numai privind pierderile umane şi materiale. După opiniile istoricilor, accidentul a avut o contribuţie importantă la căderea comunismului şi încheierea Războiului Rece. Pentru că a arătat slăbiciunile regimului în toate măruntaiele lui.

 Stelian Tănase, istoric„Cu sau fără Gorbaciov, URSS-ul ar fi avut aceeaşi soartă“

 

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Stelian Tănase (foto: Eduard Enea), autor al mai multor volume despre regimul trecut, printre care şi „Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei“,  explică succesul şi eşecul măsurilor lui Mihail Gorbaciov, cum s-a diferenţiat Revoluţia din România faţă de revoltele din celelalte state din blocul sovietic şi  face şi un scurt exerciţiu de imaginaţie: ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi picat regimul comunist?
 

„Weekend Adevărul“: Domnule Tănase, vă propun acest exerciţiu: suntem în martie 1985, după moartea a trei lideri ai URSS-ului în doar trei ani – Leonid Brejnev, Iuri Andropov şi Constantin Cernenko. În politica internă, corupţia declinul economic, problemele sociale aşteaptă soluţii. Întrebăm ca Lenin: ce e de făcut? Cum ajunge Mihail Gorbaciov, cel mai tânăr membru din Biroul Politic al Comitetului Central, să preia puterea?

Stelian Tănase: Situaţia economică foarte proastă se raportase încă din 1980, la Congresul PCUS (n.r. – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice). Pentru un partid bolşevic, să recunoască un asemenea lucru era un dezastru, un colaps. Problema nu era doar asta, adevărata cauză era că sistemul nu mai avea resurse. Nu mai ştiau încotro să ducă URSS-ul. Ethos-ul revoluţionar, bolşevic, din anii ’20, nu mai exista. Era clar că era nevoie de un lider din altă generaţie, mai tânăr, care să aibă o priză cu realitatea, care să fie şi sănătos, adică să poată fi activ, pentru că cei din biroul politic erau dinozauri, nu puteau să mai conducă o ţară atât de complicată şi atât de mare cum e URSS-ul. Gorbaciov părea soluţia ideală: venea din provincie şi era prea puţin legat de cercurile corupte moscovite. A fost principalul argument pentru care Andropov – care a fost şeful KGB – l-a adus la Moscova. A mai contat ceva în alegerea lui Gorbaciov. Înainte de alegerea sa în rolul de conducător al URSS-ului, Gorbaciov a mers, în urmă cu un an, într-o vizită în Anglia, unde s-a întâlnit cu Margaret Thatcher (n.r. – prim-ministru al Marii Britanii între 1979 şi 1990). Era esenţial ca să vadă şi sovieticii, şi Occidentul, că Gorbaciov are anvergură. Interesant este că Margaret Thatcher l-a plăcut şi, la plecarea lui, a spus: „Cu acest om se poate discuta“. Acesta a fost un atu enorm, pentru că Moscova căuta pe cineva care să fie bine văzut, să vândă în Occident, şi l-au găsit pe Gorbaciov. De aici victoria lui, în ciuda unor conservatori care nu-l preferau pe el.

Gorbaciov voia să se întoarcă la Lenin

Politica lui Gorbaciov se identifică cu măsurile propuse atunci – reformarea sistemului prin perestroika şi glasnost.
Teoria lui Gorbaciov era, într-adevăr, că trebuiau făcute anumite reforme şi corecţii, prin „întoarcerea la Lenin“. Gorbaciov credea în cauza bolşevismului şi în Lenin. Credea că refacerea proiectului, de unde l-a lăsat Lenin, este salvarea Uniunii Sovietice.

Despre ce este vorba mai precis?
În anii ’20, Lenin a practicat aşa-zisa politică de NEP (n.r. – Noua Politică Economică), în care a încercat să îmbine forme de capitalism clasic la periferia sistemului cu comunismul de război pe care îl practicase între anii 1917 şi 1920. Acest NEP, care a fost practicat de Deng Xiaoping în China, când a luat puterea – şi care acolo a reuşit, dar în URSS nu –, era proiectul lui Gorbaciov. Asta însemnau glasnost şi perestroika. Să laşi libertatea de expresie, să laşi societatea civilă să se organizeze singură în diverse grupuri, asociaţii, să permiţi schimburile comerciale, mai ales comerţul en-detail şi pe producţia de hrană şi de servicii. Dar, atenţie!, totul sub supravegherea KGB-ului. China şi succesul acelor reforme au fost un model pentru Gorbaciov.

„În 1980, nu mai credea nimeni în comunism“

Model care, pentru Gorbaciov şi URSS, a eşuat. De ce?
Gorbaciov a început reformele fără să-şi dea seama că ele vor îngropa comunismul. El a crezut că le poate controla, că poate face anumite corecţii, când, de fapt, tot sistemul era putred. Unde cred eu că n-au realizat el şi consilierii lui că sunt depăşiţi a fost în următorul moment. De pildă, în estul Europei, au crezut că după jumătate de secol, popoarele vor vota tot cu comuniştii. Ceea ce n-au simţit cei de la Moscova – mă refer la toţi cei care susţineau reformele – a fost că lumea nu mai voia să audă în niciun fel de comunism. Nici măcar de comunismul cu faţă umană de tip cehoslovac – Dubcek (n.r. – fost conducător al republicii Socialiste Cehoslovacia care a încercat să reformeze ţara prin Primăvara de la Praga, în 1968). Oamenii voiau să trăiască ca în Occident, cu toate libertăţile, să aibă alegeri, să facă afaceri. Mai exista un fenomen. În 1980, nu mai credea nimeni în comunism. Până şi elita comunistă de la Kremlin nu mai credea în utopia asta jalnică. O altă eroare de calcul a fost că n-au simţit caracterul exploziv al chestiunii naţionale. Uniunea Sovietică s-a destrămat pentru că problema naţională a ieşit în faţă şi a ocupat toată agenda politică. Republicile Baltice şi-au declarat independenţa, au avut loc mari proteste în Azerbaidjan şi Armenia, chiar la mijlocul anilor ’80. Gorbaciov n-a fost în stare să le rezolve. S-au produs secesiuni şi asta a aruncat în aer URSS-ul. Gorbaciov şi-a pierdut puterea pentru că el era preşedintele URSS care, de fapt, nu mai exista. Fiecare republică ajunsese să aibă propriul său statut. Boris Elţîn a luat Rusia, alţii au luat Lituania, Ucraina etc. Nu mai exista URSS, aşadar nu mai exista obiectul muncii lui Gorbaciov. Şi atunci a trebuit să demisioneze.

Gorbaciov a început reformele fără să-şi dea seama că ele vor îngropa comunismul. El a crezut că le poate controla, că poate face anumite corecţii, când, de fapt, tot sistemul era putred. Reformele glasnost şi perestroika au fost ultima încercare posibilă făcută în ultimul ceas. N-a făcut-o dintr-o convingere umanistă, teoretico-ideologică, ci pur şi simplu Uniunea Sovietică nu mai avea ieşire.

Stelian Tînase, istoric

A fost dorinţa lui de a reforma sistemul sau a încercat de la bun început să lichideze totalitarismul, ascunzându-şi totuşi obiectivul?
Gorbaciov nu a fost un anticomunist. Nu este nici astăzi. El nu a dorit să aducă sfârşitul comunismului, ci să-l salveze. A fost convins că se poate salva. Ceea ce el n-a ştiut era că sistemul nu putea fi reformat. Comunismul există într-o singură formă: comunismul de război, terorist. Orice încercare de a lua un pilon din această construcţie – adică KGB-ul, cenzura, propaganda, care sunt pilonii comunismului – duce la prăbuşirea întregului sistem, pe principiul dominoului. Ceea ce s-a şi întâmplat. Gorbaciov a eşuat în programul lui de reforme şi a condus într-un mod involuntar spre prăbuşirea URSS-ului.

O tragedie pentru Vladimir Putin

Care a fost, până la urmă, un lucru pozitiv.
Deşi Vladimir Putin a spus că a fost cea mai mare tragedie a secolului XX.

Credeţi că, dacă nu ar fi fost aceste schimbări propuse de Gorbaciov, URSS ar fi supravieţuit?
E bine că aţi întrebat asta. Nu. URSS-ul era deja în colaps. Reformele glasnost şi perestroika au fost ultima încercare posibilă făcută în ultimul ceas. Nu mai puteau să plătească salarii şi pensii, spitalele şi şcolile erau prăbuşite, lumea era nemulţumită, erau permanent şiruri de greve. Le trebuia o soluţie. Singura soluţie când n-ai încotro e să schimbi. Au încercat. N-au făcut-o dintr-o convingere umanistă, teoretico-ideologică, ci pur şi simplu Uniunea Sovietică nu mai avea ieşire. Deci URSS s-ar fi prăbuşit oricum fără reformele lui Gorbaciov. El doar a mai prelungit agonia, până în ’91, pentru că altfel s-ar fi prăbuşit urât, cu război civil. Până la urmă, a fost o trecere paşnică.

Cum ne raportăm la Gorbaciov – a fost un erou, a fost un tactician care a eşuat?
Apreciez la Gorbaciov e că a fost un politician realist, pragmatic şi cinic. Pe care politica nu l-a urâţit. În unele momente, mi s-a părut chiar sincer, ceea ce pentru un politician de anvergura lui, de stăpân al URSS-ului, mi se pare un lucru remarcabil. Nu am un sentiment, nici de dispreţ, nici foarte critic faţă de el. Înţeleg cum şi de ce a procedat aşa, pentru că, din fericire, am o bibliotecă în beci despre leninism, marxism, comunism. Şi cred că a încercat sincer să facă bine. Înţeleg jocul lui politic, dar nu sunt un admirator al lui. După părerea mea, cu şi fără Gorbaciov, URSS-ul avea aceeaşi soartă.

„Steinhardt mi-a spus primul că se va prăbuşi comunismul“

Cât de receptivă a fost România la măsurile lui Gorbaciov? Se spunea că, în ’87, când Gorbaciov a venit în România, Ceauşescu l-ar fi primit cu frică. De ce?

Unul dintre puţinele momente când Raisa şi Mihail Gorbaciov au fost în linie cu Nicolae şi Elena Ceauşescu Foto AFP

România a fost ultima ţară comunistă pe care a vizitat-o. Mi-amintesc că am fost chemat la partid. Şi mi s-a atras atenţia de tovarăşul şi securistul respectiv să nu ies din casă. Eu eram, pe atunci, urmărit de Securitate şi am fost avertizat să nu ies din casă cât e Gorbaciov la Bucureşti. Evident că nu i-am ascultat... Într-adevăr, Ceauşescu era foarte tensionat. El ştia că, în ciuda comediei pe care o juca, a independenţei în România, el era ca o muscă în pumnul lui Gorbaciov. Dacă Gorbaciov voia să-l lichideze politic, îl termina. Ştia că la Moscova se fac marile jocuri. În plus, occidentalii îl lăsaseră din braţe pe Ceauşescu. Dacă, în anii ’70-’80, Occidentul a fost un suporter mizerabil al lui Ceauşescu, la începutul anilor ’80, opinia s-a schimbat. Când, mai precis? În momentul în care Gorbaciov a preluat puterea. Până atunci, Ceauşescu părea un fel de balans, de placă turnantă între Occident şi Estul Europei, între israelieni şi palestinieni, între China şi URSS – şi era un rol pe care l-a jucat bine. Când Gorbaciov a luat puterea, Occidentul a putut discuta direct cu Moscova. Nu mai era nevoie să transmită Ceauşescu anumite mesaje, s-au aşezat la masă cu Gorbaciov. Şi Ceauşescu a căzut. După ce fusese copilul preferat şi al Washingtonului, şi al Parisului, şi al Londrei, devenise oaia neagră a relaţiilor internaţionale. Nu l-a mai iubit nimeni, presa internaţională s-a umplut de texte critice la adresa lui. A început să fie arătat că e un caraghios, un despot depăşit de istorie şi un dictator. Până atunci, fusese „un mare lider“. Astfel că, atunci când Gorbaciov a venit în România, Ceauşescu era conştient de această situaţie, că şi-a pierdut susţinerea în Occident. Nu putea să mai joace în faţa lui Gorbaciov rolul lui preferat, de Maverick, de băiat independent şi nedus la biserică. Nu putea, pentru că nu mai avea niciun spate. Era pierdut.

În afară de măsurile lui Gorbaciov, au existat şi alte cauze care au condus la căderea regimurilor comuniste în Europa?
În ’78-’79 a existat o schimbare de paradigmă. A venit Papa Ioan Paul al II-lea la Vatican, moment în care eu am început să frisonez, să simt că se întâmplă ceva. Nu intuiam nimic, dar mi-am dat seama că un papă polonez va fi un duşman redutabil al URSS-ului şi al comunismului. Aşa a fost. Apoi, Ronald Reagan (n.r. – preşedintele SUA) a trecut la un regim extrem de agresiv faţă de URSS. A lansat „Războiul stelelor“, care i-a strâns de gât pe sovietici, asta i-a determinat să fie concesivi. Apoi, a mai contat şi Margaret Thatcher. Aceşti trei oameni, după părerea mea, au fost devastatori pentru comunişti şi pentru URSS. Ei au contribuit la schimbare.

Aţi crezut că regimul comunist se va prăbuşi?
Noi am fost crescuţi – vorbesc de generaţia mea – cu convingerea că sistemul nu poate fi răsturnat. Şi că noi, de-a lungul vieţii noastre, nu o să apucăm să trăim într-un regim de tip occidental. Toată lumea credea asta, n-am auzit pe nimeni spunând altceva.

Apreciez la Gorbaciov e că a fost un politician realist, pragmatic şi cinic, pe care politica nu l-a urâţit. Înţeleg jocul lui politic, dar nu sunt un admirator al lui. După părerea mea, cu şi fără Gorbaciov, URSS-ul avea aceeaşi soartă.

Stelian Tînase, istoric

În România, cea mai dură dictatură

Dar aţi sperat, când aţi auzit de schimbările care aveau loc în celelalte ţări comuniste, că şi în România e posibil?
Prin ’83, mi-a spus cineva pentru prima dată că se va prăbuşi comunismul: Nicoale Steinhardt. Fără argumente, fără o analiză, mai mult retoric. Eram în faţă la Muzeul Şuţu, mergeam să ne plimbăm spre Arcul de Triumf. Noi ne frecventam, dar nu ştiu ce curaj a avut să-mi spună mie, pe care mă cunoştea de un an, asemenea lucru. Dar mi s-a înfipt ca un cui în cap. N-am uitat asta niciodată. Din păcate, Steinhardt s-a prăpădit în aprilie 1989 şi n-a apucat să vadă că a avut dreptate. În ’89, când a fost criza cu ambasadele, când Ungaria a deschis graniţa cu Austria, era din ce în ce mai clar că e gata. Când s-a prăbuşit zidul de la Berlin, pe 9 noiembrie, noaptea, m-a sunat Alexandru Paleologu. Mi-a zis: „Ai auzit?“. „Da.“ „Gata, s-a terminat.“ Ca să înţelegeţi cam care erau discuţiile între noi. Pac, a închis telefonul (râde)! Noi credeam că, dacă vorbim repede, nu ne interceptează. Când chiar s-a terminat, am trăit cea mai mare euforie din viaţa mea.

În România, a fost o revoluţie sângeroasă, diferită faţă de celalalte state din blocul sovietic.
Pentru că la noi dictatura a fost mult mai dură şi un control al Securităţii foarte puternic. Noi n-am apucat să construim o disidenţă, o intelectualitate politizată, care să ofere o alternativă, care să ofere şi calea negocierilor şi a transformărilor pas cu pas. După ce elita noastră a fost distrusă în puşcării, nu s-a mai ridicat o nouă generaţie la acelaşi nivel şi cu aceeaşi capacitate de organizare de a face politică. În ţoate ţările din Est existau nişte grupuri staliniste şi unele mai liberale, reformatoare. În România, n-a existat această luptă în PCR, între stalinistul Ceauşescu şi liberalii conduşi de Iliescu sau de altcineva, care să propună reforme, să aibă continuă dezbatere. La noi a fost Ceauşescu şi atât!

„Bine i-au făcut lui Ceauşescu!“

Ce v-a impresionat din revoluţia română?
Cine şi-ar fi putut imagina, pe data de 21 decembrie, la prânz, că peste 24 de ore – în numai o zi – Ceauşescu nu o să mai fie? Cât de slabă era puterea asta! Noi ne imaginam că erau puternici. Erau făcuţi varză! Cu o lună înainte fusese congresul PCR şi fusese ales prostul în unanimitate. Tropăia CC-ul în sală, se ridicau în picioare, aplaudau, aclamau. Au ieşit în faţa Palatului şi au făcut horă. La o lună după asta, regimul era prăbuşit. Nimeni nu şi-a închipuit ce uriaşă era forţa poporului. La 24 de ore de când ne-am aşezat pe bulevard, Ceauşescu a plecat. S-a suit în elicopter şi a fugit, a ajuns la Târgovişte şi a fost lichidat de o rafală de automată. Ca să fiu exact, bine i-au făcut!

Nu credeţi că ar fi trebuit să fie judecat?
Trebuia să fie judecat, dar tot la glonţ trebuia să ajungă. După o dictatură de 25 de ani de o asemenea anvergură, trebuia împuşcat. Ca să nu mai îndrăznească nimeni după aceea să mai încerce aşa ceva.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: