Alexandru Beldiman FOTO: Eduard Enea

Arhitectul Alexandru Beldiman (74 de ani) povesteşte cum l-au impresionat, întâi în copilărie şi-apoi în adolescenţă, dezbaterile de acasă despre construcţii precum Opera din Sydney şi cum a hotărât să practice profesia actuală. Descendentul familiei de boieri Beldiman vorbeşte şi despre poverile rudelor lui în anii comunismului, când şi-au pierdut locuinţele şi, în unele cazuri, pentru o vreme, libertatea.

Lui Alexandru Beldiman, fost vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, i-a luat destul timp să se obişnuiască, după Revoluţie, cu schimbările din lumea proiectării şi ridicării clădirilor. Deodată, cele mai multe terenuri nu mai erau ale statului, ci deveniseră proprietăţi private, iar necesităţile clienţilor variau. Înainte de ’90, a lucrat la Institutul „Proiect Bucureşti“ şi s-a numărat printre cei care, în urma cutremurului din 1977, au pus pe picioare macheta pentru bulevardul denumit atunci „Victoria Socialismului“. A observat şi cum a crescut Casa Poporului din Bucureştiul lui Nicolae Ceauşescu – „Eram critici, pentru că nu ne plăcea arhitectura care a rezultat“, spune Beldiman. „Cu demersul nu aveam nimic; toţi am încercat să facem arhitectură postmodernă istoristă, era un trend internaţional.“ În ce îi priveşte pe membrii familiei, îşi aminteşte că de la bunica maternă a aflat cât de mult contează călătoriile în străinătate şi cum, cu ajutorul lui Dinu Hariton, al doilea soţ al mamei şi unul dintre cei care au proiectat primul hotel de cinci stele din Capitală, InterContinental, şi-a dat seama că i-ar plăcea să ajungă arhitect. 

„Weekend Adevărul“: Aţi crescut în Bucureştiul peste care tocmai se aşeza regimul comunist. Ce amintiri aveţi din primii ani de viaţă?

Alexandru Beldiman: Primii ani în Bucureşti de care îmi aduc aminte i-am petrecut în locuinţa cu parter şi un etaj pe care a avut-o familia mea pe Şoseaua Ştefan cel Mare, lipită de incinta stadionului Dinamo. Acum, pe acel loc se află un bloc cu mai multe etaje. Cândva, în anii ’90, m-a intervievat un coleg de-al dumneavoastră care s-a interesat de familia noastră şi de locul unde familia avea proprietate. Ca să îi dau un reper, i-am spus că am stat la limita proprietăţii de astăzi a Parcului Dinamo, unde încă exista o lizieră de plopi perpendiculară pe Şoseaua Ştefan cel Mare. În copilărie, acei plopi erau în curtea noastră. În săptămâna următoare dialogului, plopii au fost tăiaţi, iar în locul lor a apărut, peste noapte, o structură din beton armat care nici până astăzi nu a fost terminată. Legea de atunci spunea că acolo unde este începută o construcţie nu poate fi retrocedat terenul. 

În anii ’40 aţi locuit doar în Bucureşti?

M-am născut la Bucureşti, dar am locuit în primii ani mai mult în satul Zurbaua, la vreo 18-20 de kilometri la vest de Bucureşti, pe cursul Dâmboviţei, unde familia mea avea o casă şi terenuri agricole. Acolo fusese proprietatea stră-stră-străbunicului meu matern, generalul Ioan Odobescu. Mai mulţi veri primari ai mamei mele, precum Dinu Odobescu şi Sanda Ghika, născută Odobescu, deţineau proprietăţi acolo şi aveau copii cam de aceeaşi vârstă cu Matei, fratele meu, şi cu mine. În ’48, dacă nu mă înşel, ni s-a luat Zurbaua, iar pe Şoseaua Ştefan cel Mare am locuit până în 1950, când am fost evacuaţi. Şcoala am început-o la Floreasca – într-o jumătate a clădirii erau băieţii, iar în cealaltă, fetele. Între timp, ne-am mutat într-un bloc pe Bulevardul 6 Martie, cum se chema atunci, astăzi Mihail Kogălniceanu, colţ cu strada Vasile Pârvan. Am stat puţin acolo, cel mult un an, pentru că mama nu suporta locuirea în bloc. S-a zbătut până a găsit să facă un schimb de locuinţă şi ne-am mutat într-un cartier atunci mai puţin central, în zona Pieţei Gemeni.

 Alexandru Beldiman, recent angajat la Institutul „Proiect Bucureşti“ FOTO: Arhiva personală

„O perioadă tulbure din trecutul familiei“

Familia dumneavoastră evita să-i critice pe comunişti?

Ni s-a făcut educaţie anticomunistă dintotdeauna. Părinţii mei nu ţineau să se ascundă de noi, din contră, doar ne atrăgeau atenţia că nu trebuie să vorbim în afara casei despre lucrurile pe care le auzeam. Pe vremuri vedeam filme sovietice – singurele din anii 1950 – şi cam toate erau cu armata roşie. Când ne întorceam acasă, eram puşi să povestim filmul. Mi-aduc aminte că primul film pe care l-am văzut rula la cinematograful „Volga“, la vreo 250 de metri de casă. Se chema, cred, „Oameni curajoşi“. Ascultându-ne povestind, părinţii ne întrerupeau spunându-ne: „Asta-i minciună, asta-i minciună“. În scurt timp, am ştiut că pentru ei, deci şi pentru noi, comunismul este răul absolut. Au urmat arestări ale unor membri ai familiei şi întemniţări fără judecată. În 1950, când ne-au dat afară din casă, au arestat-o pe sora bunicii noastre materne, Elena Odobescu, proprietara casei în care locuiam. I s-a dat domiciliu obligatoriu la Mizil. Tot atunci a fost închis la Canal şi al doilea soţ al mamei mele, arhitectul Dinu Hariton, tatăl fraţilor mei Andrei şi Constantin Hariton. Bunica mea paternă, Magdalena Beldiman, născută Rosetti-Răducanu, a fost, de asemenea, închisă la Canal. 

Sunteţi un descendent al familiei de boieri Beldiman. Când eraţi copil, ce ştiaţi despre înaintaşii dumneavoastră?

Nu ni s-au ascuns originile niciodată, dar ni s-a atras atenţia că nu avem niciun merit pentru această ascendenţă. În ceea ce mă priveşte, cred că acest punct de vedere a inhibat în mine eventuale căutări genealogice. Am aflat ceva mai multe despre istoria familiei mele mult mai târziu, în 2004, când organizam la Răşinari întâlnirea anuală a Beldimanilor. Atunci, împreună cu Ioana, soţia mea, şi Ruxanda, fiica noastră, am editat un caiet în a cărui primă parte era prezentată istoria familiei, atât cât am putut-o şti din poveşti de familie şi din cărţi. Tot în 2004, istoricul Mihai Dimitrie Sturdza, în volumul I din „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească“, a publicat genealogia Beldimanilor, corectând versiunea romantică a lui Octav-George Lecca. Ulterior, un cercetător din Sibiu i-a comunicat Ruxandei noi informaţii despre o perioadă tulbure din trecutul familiei, incluzând domniile lui Ştefan Tomşa al II-lea şi Constantin Cantemir. Perioada începe cu decapitarea, în 1615, din ordinul domnitorului Ştefan Tomşa, a lui Nechifor Beldiman, cap al unei facţiuni boiereşti favorabile Movileştilor, susţinuţi de polonezi, şi potrivnică lui Tomşa, susţinut de otomani. Povestea este relatată de Sadoveanu în romanul „Şoimii“ – domnitorul Constantin  Cantemir, tatăl lui Dimitrie, avea să-i protejeze şi să-i repună în drepturi pe Beldimani.

Când le citea moşu' Radu

La şcoală v-au necăjit profesorii din pricina „originilor nesănătoase“?

La un moment dat, dar nu pot să spun că era chiar o vânătoare, cu excepţia unui moment pe care n-am să-l relatez.

Aveaţi materii preferate în clasele primare?

Istoria! Poate pentru că îmi plăceau poveştile pe care mi le spunea mai întâi mama şi apoi tanti Alexandra

Grădişteanu, prietenă cu cele două bunici ale mele, care venea în fiecare miercuri la noi la masă. Înainte de a şti să citesc, dar şi după aceea, ea ne-a povestit „Cei trei muschetari“, „Cocoşatul“ şi „Ivanhoe“. Dar mi-a plăcut şi graţie lui Moşu’ Radu, cum ne cerea fratele tatii să îi spunem, care ne citea din cărţile lui Radu Rosetti, bunicul său, romanul „Cu paloşul“ sau din „Amintiri“. Îmi plăcea şi geografia; tata avea mai multe cărţi care prezentau descoperirile geografice de-a lungul istoriei, dintre care una în englezeşte, ilustrată ca o bandă desenată. Am descoperit-o într-o vacanţă petrecută cu Matei la Sinaia, unde au locuit o vreme tata cu a doua sa soţie şi cu surorile mele. 

(Foto: În 1973, la un antrenament de rugbi)

„Călătoriile îl formează pe tânăr“

Cu cine petreceaţi mai mult timp pe-atunci?

În prima copilărie, cu bunica mea maternă, Elisabeta Goga, născută Odobescu, căreia toată lumea, inclusiv noi, copiii, îi spunea Coana Lizica. Mi-o aduc aminte în sufrageria de la Zurbaua, citind o carte – cred că aveam vreo 4 ani şi jumătate – şi am întrebat-o ce citeşte. Mi-a răspuns: „Nils Holgersson“. Am mai întrebat-o dacă este o carte pentru copii sau pentru oameni mari şi mi-a spus că este şi pentru unii, şi pentru alţii. Am rugat-o să-mi citească, mi-a spus că este în franţuzeşte, dar că-mi va citi şi-mi va traduce. A fost prima mea lecţie de franceză. Coana Lizica nu a vrut să depindă de nimeni şi a început încă din 1950, la 58 de ani, să dea lecţii de franceză şi engleză, ca multe alte persoane din generaţia şi de condiţia ei. Era o persoană cultivată, cunoştea foarte bine istoria Europei şi putea să recite sute de versuri din Goethe, Heine, Verlaine şi Baudelaire, în limbile lor. În biblioteca ei şi a bunicului nostru Eugen Goga, frate cu Octavian Goga, erau rafturi pline de cărţi de literatură şi istorie. În plus, în timpul Primului Război Mondial, învăţase limba rusă pentru a-i citi pe Tolstoi şi Dostoievski în original. După evacuare, s-a întreţinut singură, ba ne mai şi ajuta pe noi, nepoţii, trimiţându-ne în excursii, deoarece, cum spunea ea: „Les voyages forment la jeunesse“. „Călătoriile îl formează pe tânăr.“ În 1970, m-a invitat să facem împreună o excursie în URSS – Kiev, Moscova, Leningrad –, care a durat vreo 10-12 zile. La Leningrad, ghidul, o tânără, a încurcat numele şi ordinea unor ţari, iar Coana Lizica, pentru că ştia istoria Rusiei în cele mai ascunse detalii, i-a atras atenţia de faţă cu toată lumea că a greşit şi unde anume a greşit. Am fost uşor jenat, dar şi mândru în acelaşi timp. 

Publicistul Alexandru Beldiman a fondat ziarul „Adevărul“. Aţi găsit în casa familiei numere din această publicaţie?

În casa bunicii mele paterne, Magdalena Beldiman, existau câteva numere vechi din „Adevărul“ şi mai exista o carte în care se prezenta istoria ziarului, publicată în anii ’20 sau ’30 de către Constantin Mille, cel care a cumpărat ziarul de la stră-străbunicul nostru. Textul este destul de consistent, împănat cu fotografii reprezentând imagini din redacţie şi cu fondatorul ziarului. 

Despre Mănăstirea Văcăreşti: „Am militat pentru reconstrucţie“

Cum aţi decis să studiaţi arhitectura?

La noi în casă veneau arhitecţi, prieteni ai părinţilor noştri, şi eram fascinat de conversaţiile pe care le purtau pe teme de arhitectură. Veneau: Tedy Economu, un foarte bun arhitect şi distins intelectual, plecat în Franţa în anii ’60; Virgil Niţulescu, un mare cunoscător de muzică şi literatură, pe care îl ştiam încă de la Zurbaua şi pe care l-am reîntâlnit la terminarea facultăţii – mi-a fost mentor la Institutul „Proiect Bucureşti“, unde am fost repartizat; Nicolae (Gipsy) Porumbescu, probabil cel mai talentat arhitect din generaţia lui, şi Ştefan Gane, cumnat o vreme şi prieten o viaţă întreagă cu părinţii mei. El a plecat în străinătate, a prezentat la Europa Liberă situaţia disperată a satelor şi a monumentelor istorice din România anilor ’80 şi a murit iradiat, spun unii, la Paris. 

 Împreună cu Ruxanda, fiica lui, şi cu Marie, fiica fratelui său

Aşadar, vă doreaţi de mic să deveniţi arhitect?

Mai degrabă de prin clasa a X-a, când am început să urmăresc mai atent discuţiile din familie. În 1956, se lansase un concurs internaţional de arhitectură care a fascinat lumea arhitecţilor de pretutindeni: Opera din Sydney, un proiect genial, cu o istorie extraordinară şi cu un final mai degrabă trist. Concepţia generală a proiectului câştigător îi aparţine arhitectului danez Jørn Utzon, dar evoluţia politică a societăţii australiene, mai exact a municipalităţii oraşului Sydney, l-a obligat să părăsească şantierul în 1966, înainte de terminarea lucrărilor. Utzon nu a mai călcat niciodată în Australia. Totuşi, proiectul era destul de avansat ca execuţie şi imaginea exterioară era închegată, dar interioarele sălilor au fost executate după un alt proiect, unul banal şi sigur mai ieftin. Schimbarea echipei de arhitecţi a generat un val uriaş de luări de poziţie în favoarea continuării proiectului de către Utzon, iar listele cu mii de semnături atestă interesul purtat de breaslă la nivel mondial. În casa noastră, câţiva ani, a fost urmărită cu atenţie şi comentată devenirea proiectului de la Sydney. Epopeea m-a fascinat şi a contribuit major la decizia pe care am luat-o de a studia arhitectura. Abia în anul 2000 am avut ocazia să merg la Sydney şi să văd această capodoperă, o emblemă arhitecturală a secolului al XX-lea. Mi-am spus atunci că am luat decizia sub semnul unui proiect nepereche. 

„Aveţi origine nesănătoasă!“

Vorbeaţi cu familia şi cu prietenii despre clădirile demolate în vremea comunismului?

Demolările importante au început după 1977. Atunci s-a demolat Mănăstirea Văcăreşti, o capodoperă absolută a arhitecturii româneşti, pentru a cărei reconstrucţie am militat. Acest mod de a acţiona, de a reconstrui fidel un monument, în opinia mea, nu poate fi acceptat decât în situaţii excepţionale. De exemplu, refacerea Catedralei din Dresda, excepţională lucrare de arhitectură bombardată în timpul războiului, este o operaţie licită. În aceeaşi logică intră şi reconstrucţia cartierului Staré Mesto din Varşovia, după tablourile lui Canaletto, după relevee şi fotografii, chiar dacă în epocă mulţi dintre urbaniştii şi arhitecţii moderni s-au împotrivit.

Aţi intrat cu uşurinţă la Facultatea de Arhitectură?

Nu tocmai! În anul 1960, după bacalaureat, în perioada verii, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ se organizau cursuri de pregătire pentru admitere. În acel an am fost dat afară. „Aveţi origine nesănătoasă!“, mi-a spus secretara, care primise ordin în acest sens. Încercările unor prieteni de a mă ajuta nu au putut învinge vigilenţa comunistă a politrucilor din facultate. Dar în anul următor am fost primit la cursul de pregătire şi am devenit student. A fost perioada cea mai fastă a tinereţii mele.

Aţi şi lucrat în timpul studiilor?

Nu cred că era un obicei frecvent în perioada comunistă. Totuşi, la sfârşitul anului IV, fostul  meu profesor din anul II, Cezar Lăzărescu – avea sa devină mai târziu preşedintele Uniunii Arhitecţilor din România şi apoi rector al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ –, care atunci era şeful colectivului de arhitectură al Gospodăriei de Partid, m-a invitat să lucrez în vacanţa de vară acolo.  ;

„Ceauşescu avizase o machetă pentru bulevardul Unirii, care era doar o fază preliminară“

FOTO: Eduard Enea

V-aţi angajat îndată ce aţi absolvit facultatea?

Am terminat facultatea în septembrie 1967 – anul acesta celebrăm 50 de ani – şi în octombrie m-am angajat în Institutul „Proiect Bucureşti“. Am avut norocul extraordinar să lucrez cu Virgil Niţulescu, care era o personalitate. Ştiam de la părinţii mei următoarea poveste, confirmată şi de alţii: în anul I de facultate, la ora de matematică a profesorului Sudan (n.r. – Gabriel Sudan a fost matematician şi profesor de matematică la Facultatea de Arhitectură; şi-a scris lucrarea de doctorat sub îndrumarea marelui matematician David Hilbert), Niţulescu nu era atent. Profesorul l-a chemat la tablă, a şters rezolvarea problemei, a lăsat doar enunţul şi i-a spus să rescrie demonstraţia. Niţulescu a rezolvat problema printr-o cu totul altă metodă, iar profesorul Sudan i-a spus să iasă afară, să nu mai vină la cursuri şi i-a dat nota 10 din oficiu. Atelierul de arhitectură în care am fost integrat la Institutul „Proiect Bucureşti“ era împărţit în mai multe colective, teoretic toate sub conducerea lui Virgil Niţulescu, şeful atelierului. Eu am fost repartizat în colectivul doamnei arhitect Elena Voinescu, care conducea echipa cu discreţie şi tact, cu intervenţii minime. Cu puţini ani înainte de a se pensiona, Virgil Niţulescu s-a mutat la noi în colectiv. În 1993, însă, eu am fondat cu doi colegi şi prieteni firma de arhitectură BBM Grup.

Vă amintiţi primul proiect la care aţi muncit?

Era un proiect deja început, şi anume extinderea Institutului de Arhitectură, astăzi Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“. Am lucrat la aripa din Strada Academiei.

Să înţeleagă şi Ceauşescu

După cutremurul din 1977 s-a schimbat ritmul de lucru pentru dumneavoastră?

S-a schimbat, dar nu imediat. În 1977, când a apărut ideea realizării unui nou Centru Civic al Bucureştiului, au

fost concepute mai multe variante de proiect de către mai multe echipe de arhitecţi, majoritatea cadre didactice din Facultatea de Arhitectură, dar şi din alte institute, printre care şi „Proiect Bucureşti“. S-au făcut numeroase variante şi machete, singurul mod în care Ceauşescu putea să înţeleagă un proiect de urbanism sau de arhitectură. Eu am făcut parte din colectivul care a elaborat Bulevardul Unirii, fostul Victoria Socialismului, iar şeful de proiect a fost arhitectul Paul Focşa. În clipa în care proiectul de sistematizare a fost acceptat de Ceauşescu, s-a şi deschis şantierul, fără ca proiectele de execuţie să fie întocmite. Ceauşescu avizase o machetă la scara 1:200, care era doar o fază preliminară. Din acel moment, ritmul activităţii noastre s-a înteţit.

(Foto: Cu Dinu Hariton, al doilea soţ al mamei)

Ce părere aveaţi despre Casa Poporului, dumneavoastră şi grupul de arhitecţi alături de care vă desfăşuraţi activitatea?

Eram critici, pentru că nu ne plăcea arhitectura care a rezultat. Cu demersul nu aveam nimic; toţi am încercat să facem arhitectură postmodernă istoristă, era un trend internaţional. Unele reviste de arhitectură prezentau în epocă doar acest tip de lucrări. Aşa era „Architectural Design“, o reputată revistă britanică. „Architecture d’aujourd’hui“, revista far a arhitecţilor români, a publicat proiectele lui Ricardo Bofill, care au stat pe planşetele mai tuturor arhitecţilor implicaţi în ansamblul Centrului Civic, incluzându-i pe cei care au lucrat la Casa Poporului.  

De la maoism la tricouri colorate 

Nicolae Ceauşescu făcea vizite de lucru la Institutul „Proiect Bucureşti“? 

Îmi aduc aminte de o singură vizită, când am fost scoşi cu toţii în curte. Nu-mi aduc aminte dacă era legat de un eveniment anume. Pentru mine, personal, nu a însemnat nimic. Am avut însă ocazia să-l văd la începutul perioadei când lucram la Bulevardul Unirii, o dată la Neptun şi de încă şase ori la aşa-numita Sală a Plenarelor, lângă fostul Comitet Central al P.C.R.  La ultima întâlnire am fost rugat să părăsesc sala, fără explicaţii. 

Înainte de 1990 aţi ieşit din ţară?

Am fost în excursii ale Oficiului Naţional de Turism în câteva ţări comuniste, singurele care, în epocă, le erau accesibile oamenilor obişnuiţi. Am fost la Sofia, la Praga, în U.R.S.S., finanţat de bunica mea, cum am spus, şi în R.D.G., cu sprijinul Uniunii Arhitecţilor.

Făceaţi comparaţii între arhitectura de acolo şi cea din România?

În U.R.S.S. m-am repezit să văd imobilul Centrosoiuz, realizat la Moscova la începutul anilor 1930 de Le Corbusier, cu puţin timp înainte de stalinizarea arhitecturii. M-am învârtit în jurul ei până au venit nişte securişti şi mi-au spus, într-un mod nu tocmai protocolar, că trebuie să plec. Faptul că eram arhitect nu le-a slăbit câtuşi de puţin vigilenţa. Apoi, m-am dus să văd un cartier de locuinţe din categoria marilor ansambluri, tip Balta Albă şi Drumul Taberei. Calitatea ansamblului moscovit mi s-a părut mult inferioară ansamblurilor bucureştene. La Praga nu-mi aduc aminte să fi văzut construcţii noi. În R.D.G. am văzut Karl Marx Allee, un ansamblu care nu mi s-a părut neinteresant, şi Alexanderplatz care, din punct de vedere arhitectural, nu m-a convins, iar la Berlin i-am făcut o adâncă reverenţă lui Karl Friedrich Schinkel, atât în faţa teatrului din Piaţa Jandarmeriei, cât şi a Corpului de Gardă de pe Unter den Linden. A fost prima mea întâlnire cu arhitectura neoclasică.

 Alături de Ioana, soţia lui

În ce oraşe din străinătate aţi ajuns după Revoluţie?

Paris şi Bruxelles au fost primele oraşe occidentale pe care le-am văzut. Ambele mi-au plăcut şi îmi plac în continuare. La Beijing am fost de două ori, prima oară în 1996, la o întâlnire premergătoare unui congres al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor (n.r. – U.I.A.), şi a doua oară, în 1999, la Congresul U.I.A., când am fost ales vicepreşedinte al acestei organizaţii. În 1999 am constatat o incredibilă schimbare: prima oară doar tinerele fete puneau în evidenţă o anumită eleganţă în îmbrăcăminte, dar de factură locală, în timp ce bărbaţii purtau încă uniforma lui Mao Zedong. După trei ani, însă, se îmbrăcau cu pantaloni scurţi şi tricouri colorate. 

Lipsa educaţiei în artele vizuale

Consideraţi că ar fi util pentru elevii din România să studieze istoria arhitecturii?

Este o mare carenţă că în şcoli nu se face practic deloc educaţie în zona artelor vizuale: pictură, sculptură, arhitectură. În Italia se studiază istoria artelor şi a arhitecturii începând din clasa a V-a. După ştiinţa mea, în România există câteva experimente educaţionale care promovează arhitectura şi urbanismul în şcoli – am făcut parte dintr-un juriu care a premiat o asemenea activitate. Rezultatele la care au ajuns, în anumite cazuri, mi se par extrem de interesante şi cred că este o direcţie care trebuie să îşi găsească ecou în toată ţara. 

Spuneţi-mi: avem în România o şcoală de arhitectură contemporană?

Avem câteva individualităţi cu care putem „defila“ în străinătate la mari expoziţii, dar îmi este greu să spun că avem o şcoală. Poate că, aşa cum a apărut şcoala românească de film, va fi decelată, într-un viitor oarecare, şi una în domeniul arhitecturii. Acest fenomen are loc, de obicei, când sunt mai multe condiţii reunite: o economie performantă, o clasă politică necoruptă şi o mare libertate. Nu ne aflăm în această situaţie. 

CV

Numele: Alexandru Beldiman

Data şi locul naşterii: 29 ianuarie 1943, Bucureşti

Studiile şi cariera: 

A absolvit, în 1967, Facultatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“. 

De-a lungul anilor, a fost visiting professor de arhitectură şi istoria arhitecturii. 

Între 1990 şi 1999, a fost preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România – UAR, iar din 1999 până în 2002, vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA.

În perioada 2001-2010 a fost membru în Consiliul Ordinului Arhitecţilor din România.

Din 1999 este preşedintele Fundaţiei pentru Arhitectură şi Urbanism Simetria. 

Locuieşte în: Bucureşti