Ghinionul chior al premierului Armand Călinescu împuşcat în centrul Bucureştiului

Ghinionul chior al premierului Armand Călinescu împuşcat în centrul Bucureştiului

Armand Călinescu a fost premierul României în perioada 1 februarie  - 21 septembrie 1939 Desen: Florian Teodorescu

Armand Călinescu, premierul României timp de şapte luni în anul 1939, a fost asasinat de un grup de 8 legionari care au tras asupra sa 20 de gloanţe. Execuţia lui, în centrul Bucureştiului, la amiază, este unul dintre cele mai dure asasinate politice din istoria ţării. Deşi uciderea lui a fost o acţiune premeditată, premierul ar fi putut scăpa nevătămat din înscenarea pusă la cale de banda  de gardişti. O mică imprudenţă, însă, l-a costat viaţa.

Ştiri pe aceeaşi temă

Joi, 21 septembrie 1939. În jurul orei 14.00, premierul Armand Călinescu pleacă de la Ministerul Apărării spre casă, fiind însoţit de agentul său, Radu Androne, şi de şoferul maşinii. Pe podul care duce din Piaţa Operei spre cartierul Cotroceni, maşina sa, un Cadillac negru, este blocată brusc de o căruţă cu fân, iar din spate – lovită de o altă maşină. Căruţa se rupe în două. Oamenii de pe stradă îşi întorc privirile spre îmbulzeala din intersecţie. Năucit de întâmplare, premierul dă să coboare din maşină, să vadă ce s-a întâmplat. Androne deschide şi el portiera. Niciunul nu apucă să facă nici măcar doi paşi. Din maşina aflată în spate un grup de tineri dau năvală şi-l pun imediat la pământ pe Preşedintele Consiliului de Miniştri cu 20 de gloanţe. E ucis şi agentul său, care era înarmat doar cu un pistol. Şoferul reuşeşte să fugă. Trupul lui Armand Călinescu rămâne întins pe jos, cu picioarele încă în maşină. Peste câteva minute, grupul de atentatori fuge de la locul faptei şi intră în sediul clădirii Radio. Întrerup transmisia  şi anunţă triumfător la microfon: „Primul ministru, Armand Călinescu, a fost omorât!“.

Gestul lor victorios e repede umbrit, pentru că toţi cei din echipa morţii sunt arestaţi de autorităţi şi, după câteva ore, executaţi prin împuşcare chiar în locul unde ei îl omorâseră pe aşa-numitul „om de fier“ al regelui Carol al II-lea. Trupurile lor sunt lăsate în centrul Capitalei timp de trei zile, alături de o pancartă pe care era scris: „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de ţară“. Nu era doar un simplu mesaj de intimidare, ci un ordin al regelui. Pentru că, în următoarele zile, are loc o represiune sângeroasă în toată ţara, în care sute de lideri legionari sunt ucişi şi expuşi în pieţele publice. 


La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial şi în timpul dictaturii carliste, succesorul lui Corneliu Zelea Codreanu în fruntea Mişcării Legionare, Horia Sima, aflat în Germania, ordonă asasinarea lui Armand Călinescu. Liderii de extremă dreapta îl consideră vinovat pe premier de represiunea antilegionară ordonată de Carol al II-lea şi de uciderea lui Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari (cunoscuţi drept „Nicadorii“ şi „Decemvirii“) în noiembrie 1938, la Tâncăbeşti. Sima vrea răzbunare cu orice risc. Armand Călinescu este al doilea premier în vizorul precis al pistoalelor legionarilor. Liberalul Ion Gh. Duca, un alt oponent vehement al avântului Gărzii de Fier, fusese, de asemenea, omorât de „Nicadori“ în gara Sinaia la sfârşitul lunii decembrie 1933.  

Planul asasinatului e pus la cale de avocatul Dumitru (Miti) Dumitrescu, care venise clandestin din Berlin special pentru această misiune. Toţi cei care au făcut parte din grupul de execuţie erau studenţi legionari din judeţul Prahova. Numele lor au apărut în ziarul „Universul“ din 24 septembrie 1939. Traian Popescu, student în anul IV la Drept, Ion Moldoveanu, la Politehnică, Ionescu R. Ion – şi el, tot la Drept – Popescu Cezar şi Vasiliu Ion, desenator, au fost cei executaţi în locul crimei lor. În plus, mai nota „Universul“, de planul atentatorilor mai ştiau Paraschivescu Gheorghe, student la Politehnică, fotograful Ovidiu Isaia şi Stănciulescu Marin, care era lăcătuş. Cei trei s-au sinucis după ce poliţiştii au încercat să-i aresteze. 

„O pagină de sânge în istoria ţării“

Vestea asasinării lui Armand Călinescu e o lovitură dură pentru regele Carol al II-lea, „o pagină de sânge în istoria politică a ţării“, după cum avea s-o numească în jurnalul său, „Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice“. La cald, regele îşi dă seama imediat că planul a fost un complot străin, dar nu din partea Germaniei, cum era de aşteptat, fiind o ţară susţinătoare a Mişcării Legionare, ci din partea rusă.

Foto: Ziarul Universul 

Pe 21 septembrie, Carol al II-lea nota: „După 6 ani nu m-am aşteptat că trebuie să însemnez o pagină de sânge în istoria politică a ţării. La ora 14, Călinescu a fost mişeleşte asasinat de o bandă de gardişti. Întorcându-se acasă pe prelungirea Ştirbey Vodă, maşina lui a fost tamponată de o alta din spate şi, în acelaşi timp, i-a ieşit înainte o căruţă care s-a desfăcut în două. Mare imprudenţă, a oprit maşina şi el şi cu agentul său au voit să se deie jos să vază ce s-a întâmplat  şi în acel moment asasinii din maşina din spate s-au dat jos şi au tras asupra lui, a fost omorât instantaneu el şi agentul. (...)  Adevărul l-am aflat prin Urdăreanu, care, mergând în oraş, l-a găsit pe Armand căzut jos, cu picioarele încă în maşină. (...) E ceva îngrozitor că după toate măsurile luate în ultimul timp, să se poată întâmpla aşa ceva. E aşa de neromânesc această faptă, încât se vede clar că este vădită inspiraţie străină. Sunt tipice metode teroriste slave“.

Şi Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Externe de la acea vreme, descria atmosfera după crima din stradă, în jurnalul său, „Însemnări politice“: „Am găsit pe Armand întins pe stradă, cu faţa acoperită de un ziar plin de sânge… În jurul lui, pe Splaiul Dâmboviţei, forfotea zăpăcită o lume care-şi pierduse cu desăvârşire capul: ofiţeri, poliţişti, femei şi bărbaţi din apropiere. Trupul primului ministru era lăsat cu praful însângerat al şoselei ca cel al victimei unui fapt divers, până la sosirea procurorului“.

Atentatul ultimelor rămăşiţe gardiste

Asasinarea lui Călinescu se petrecea în vremuri politice externe dintre cele mai tensionate. Cu exact trei săptămâni în urmă, Polonia fusese atacată de Germania, declanşând cel de-Al Doilea Război Mondial. În ecuaţiile dictate de marile puteri, România rămăsese ţară neutră. Guvernul Călinescu dorea să păstreze relaţii paşnice cu toţi vecinii, dar, în luna septembrie, primeşte refugiul polonezilor, precum şi evacuarea prin România a tezaurului polonez, de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic. 

Or, în acest context internaţional tulbure, ceea ce se întâmplase pe 21 septembrie a condus la numeroase scenarii privind implicaţiile asasinatului. Categoric, nemţii sunt de vină. Exista ipoteza că şi britanicii aveau motive să-l elimine pe Călinescu, fiind deranjaţi de decizia acestuia privind neutralitatea României în războiul abia început. Carol al II-lea se temea de viitorul incert în acele vremuri complicate, pentru că realiza că moartea lui Călinescu îi va aduce „nesfârşite complicaţii politice atât interne, cât şi externe“. 

Maşina premierului şi căruţa care i-a tăiat calea

O analiză din ziarul „Universul“ limpezeşte apele, vorbind despre o reglare de conturi între legionari şi liderii puterii. „Lovitura vine în momente de grave preocupări externe, dar cercetările au stabilit că e vorba de un atentat al ultimelor rămăşiţe gardiste şi nicidecum cu ramificaţii externe sau cu semnificaţie internaţională“, potrivit unui articol din 24 septembrie 1939.

Represiunea sângeroasă dictată de rege

Cert e că gestul legionarilor îl determină pe rege să ia măsuri extrem de dure. „Această stare de lucruri nu se poate tolera, vor trebui luate măsuri drastice care să curme această chestie. Lupta s-a deschis din nou, e o luptă pe viaţă şi pe moarte, este momentul de a hotarî cine pe cine“, nota regele în jurnalul său. În acea seară, îl numeşte prim ministru pe generalul Gheorghe Argeşanu, care primeşte misiunea de a-i pedepsi pe cei responsabili. Drept răspuns, urmează o reprimare sângeroasă a Gărzii de Fier: cei opt asasini sunt executaţi imediat, iar cadavrele lor sunt lăsate să zacă mai multe zile pe trotuar. În zilele următoare, au loc  execuţii în lanţ, fiind ucişi câte doi-trei lideri legionari din fiecare judeţ.  

Regele e conştient de radicalismul măsurii, dar consideră că „are justificarea în interesul liniştei ţării“: „Este o măsură oribilă, de fapt în afară de lege, dar care, în urma celor întâmplate, îşi are justificarea în interesul liniştei ţării. Azi nu ne mai putem juca, azi nu mai putem târgoveţi viitorul, când primejdii aşa de acute pândesc ţara din înăuntru şi din afară. Este o crimă care nu-i doar o crimă, ci şi un act de înaltă trădare în aceste vremuri“, scria regele în „Însemnări zilnice“.

Asasinii lui Armand Călinescu, prinşi de angajaţii de la Radio

Când cei opt legionari au luat cu asalt clădirea Radio, pentru a anunţa la microfon că prim-ministrul Armand Călinescu a fost ucis, în studioul de orchestră se cânta, în direct, „Valsul imperial“ al lui Johann Strauss Jr. Arhiva de istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR) a păstrat câteva mărturii ale angajaţilor, care au povestit cum i-au prins pe cei opt legionari şi i-au dat pe mâna Poliţiei. Vasile Ionescu, fost director general al Societăţii, descria, într-un interviu acordat pe 30 septembrie 1939 Revistei „Radio-Adevărul“, firul întâmplărilor din momentul în care cei opt legionari au intrat pe poarta Societăţii şi până când acesta a îndreptat arma spre ei strigând „Mâinile sus, că trag!“. Redăm, pe scurt, mărturia sa: „Au venit până în poarta Societăţii cei opt legionari asasini în aceeaşi maşină, puţin după ora 14:00 şi înşelând vigilenţa şi buna credinţă a portarului instituţiei, Niculae Corbase, şi a santinelei (...), au tras câte un foc de revolver, rănind portarul şi santinela, deschizându-şi astfel drumul către studio.

La ora 14:30, în calitatea mea de atunci de subdirector general adjunct al Societăţii, mă găseam în incinta Societăţii, în biroul meu de lucru situat la etajul 1 al clădirii (…). Ca întotdeauna, aveam aparatul de radio deschis pentru urmărirea desfăşurării programului de emisiune radiofonică. Se terminase radiojurnalul şi orchestra de radio, sub bagheta virtuosului violonist şi dirijor Constantin Bobescu, executa selecţiuni din operete. Dintr-o dată, atenţia îmi este atrasă de două focuri de armă ce veneau dinspre poartă, dinspre intrarea Societăţii. Mă reped la fereastra care era deschisă şi adresându-mă celor care se găseau acolo, am cerut relaţii. Mi s-a răspuns scurt: «Atacă legionarii!». Orchestra încă îşi continua programul şi, în timp ce mă îndreptam spre uşă, aud în emisiune un zgomot suspect şi apoi, în tăcerea ce se făcuse prin încetarea orchestrei, o voce străină, cavernoasă, strigând: «Primul ministru, Armand Călinescu, a fost...» (...)

 Tulburat de cele petrecute şi voind să preîntâmpin alte evenimente, am coborât în fugă etajul şi ajungând în holul studiourilor, am strigat: «Gardă, ascultă comanda la mine!», după care am început să urc scările, pentru a intra în studioul în care se făcea transmisia şi unde se găseau legionarii. Aveam în mână ochelarii, aşa cum plecasem din birou. Eram urmat de un gradat din gardă, şoferul Coşciug Theodor, care luase la repezeală o armă din rastel şi de cameristul Crâşmaru Vasile care era şi el înarmat. 

N-am apucat să ajung la ultima treaptă a scării pentru că în acel moment, deschizându-se larg uşile studioului, îmi apar în faţă legionarii asasini ai primului ministru Armand Călinescu, complet răvăşiţi ca înfăţişare, dezorientaţi şi buimaci. Stăpân totuşi pe mine, am strigat cu voce puternică: «Mâinile sus, că trag!», iar din spatele meu, însoţitorii de mai sus au şi întins armele spre ucigaşi. Nici n-am avut timp să repet somaţia pentru că legionarul Dumitrescu care era în faţă şi părea să fie şeful, a aruncat pistolul jos în faţa mea şi după el i-au urmat exemplul şi ceilalţi şapte, ridicând mâinile sus, în somaţie. I-am făcut inofensivi cu ajutorul gărzii Societăţii şi am anunţat telefonic Prefectura Poliţiei Capitalei asupra celor întâmplate la sediul Societăţii (…)“, povestea Vasile Ionescu. 

Carol al II-lea: „Armand Călinescu vedea departe“

Armand Călinescu, alături de patriarhul Miron Cristea, pe care-l va succeda la şefia Guvernului, după moartea acestuia în 1939

Ataşamentul lui Carol al II-lea faţă de mâna lui dreaptă, „Primul Sfetnic al Tronului“, după cum îl considera pe Armand Călinescu, e un motiv în plus care-l determină pe acesta să ia decizii aspre împotriva vinovaţilor. Carol e profund afectat de pierderea preşedintelui Consiliului de Miniştri, care-l va măcina câteva săptămâni bune. Regele scrie note zilnice despre „golul lăsat de Călinescu“, despre devotamentul său şi încrederea pe care i-o purta. 

„Puteam să fiu liniştit cu el“

„Pierderea aceasta este ireparabilă. N-am găsit la noi în ţară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat. Puteam să fiu liniştit cu el, era energic, capabil, spirit politic clar, care vedea departe şi lua măsuri potrivite situaţiilor“, nota regele în ziua asasinatului lui Armand Călinescu.

După două zile, regele revine la aceleaşi gânduri apăsătoare. „Astăzi, la mine, reacţiunea s-a produs. Je me suis effondré  (n.r. –  m-am prăbuşit) şi am plâns, într-o criză oribilă de nervi, toată după-amiaza. Încep să realizez cu adevărat ce enormă pierdere este pentru mine şi ţară această dispariţie cu mult mai devreme a acestui om în care puteam avea încredere. Pe zi ce va trece vremea, îmi voi putea şi mai bine da seama cât va lipsi această minte vioaie, această energie de neînfrânt, această activitate creatoare şi rodnică. Rar am simţit în sufletul meu şi în mintea mea un sentiment de vid aşa de complet. Se zice că nimeni nu este indispensabil, desigur că în cele mai multe cazuri aşa este, dar iată excepţia care confirmă regula“. Chiar şi după o lună de la tragicul eveniment, regele încă resimte lipsa partenerului său. Sâmbătă, 21 octombrie 1939, nota în „Însemnări zilnice“: „A trecut luna de la moartea lui Călinescu şi, pe zi ce trece şi fiecare dată când lucrez cu Argetoianu, simt mai mult lipsa lui“.

Călinescu se temea că va fi ucis

Deşi vestea pierderii lui Armand Călinescu a picat ca o bombă în vremuri de război, actul din 21 septembrie nu era chiar prima tentativă de asasinat asupra fostului premier. Iar Călinescu ştia. Primea constant raportări de la Serviciile Secrete despre intenţiile legionarilor. Devenise o ţintă odată cu proclamarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea şi, implicit, cu măsurile sale opresive contra Mişcării Legionare. De altfel, conştient de pericolul în care se afla, Armand Călinescu îşi pregăteşte un testament cu un an înainte de tragicul său sfârşit. În documentul scris la 21 iulie 1938, premierul avea două cerinţe: ca averea sa –  o casă şi o moşie – să le rămână soţiei sale, Adela, şi fiului lor, Barbu, şi cere să fie înmormântat la Curtea de Argeş, „purtat de un car îmbrăcat în verdeaţă şi tras de şase boi“. 

Presa internaţională n-a trecut indiferentă peste asasinarea premierului cu monoclu care condamna gestul legionarilor. În ziarul „Universul“ din 22 septembrie, sunt relatate mai multe reacţii din presa străină. Publicaţia Vaticanului, „Osservatore Romano“ titra: „Asasinarea Preşedintelui de Consiliu al României apare cu atât mai sinistră cu cât se profilează pe scena furtunoasă a zilelor în care trăim. Condoleanţele noastre naţiunei române. Ne unim, profund îndureraţi, la doliul poporului român“. „Omagiul presei belgiene pentru Armand Călinescu“ este un alt titlu din „Universul“ care citează ziarul belgian „Le Vingtième Siècle“. Publicaţia dedică un articol în memoria premierului român, pe care-l portretizează ca fiind „mic de statură şi palid, un om care deţinea secretul unei mari puteri de seducţiune, datorită inteligenţei sale strălucite“. 

La ceremonia de înmormântare a lui Armand Călinescu, pe 24 septembrie, Filarmonica a cântat la Ateneu Marşul funerar al lui Siegfried, compus de Richard Wagner. Apoi, premierul a fost înmormântat aşa cum şi-a dorit: la Curtea de  Argeş, condus de un car cu şase boi.

Fiul premierului, arhitect al Universităţii Cambridge

Armand Călinescu s-a născut în 1893 la Piteşti, într-o familie relativ înstărită, fiind fiul lui Mihai Călinescu, fost medic veterinar militar, şi al soţiei, Ecaterina. Din copilărie a avut un handicap vizibil – într-un accident cu bicicleta şi-a pierdut un ochi, fiind nevoit să poarte un monoclu negru toată viaţa. Călinescu a fost un elev eminent, urmând două facultăţi în paralel: a fost student la Drept şi la Filosofie. În 1918, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice şi economice la Paris cu teza „Le change Roumain. Sa depreciation depuis la guerre et son retablissement“, potrivit lui Al. Gh. Savu, în cartea „Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939“.  

Barbu Călinescu nu a urmat o carieră politică ca tatăl său

La început, a fost ţărănist

După întoarcerea sa din Franţa, a lucrat, vreme de un an, ca judecător în judeţul Argeş. Urmează ascensiunea sa în politică, făcând carieră în rândul ţărăniştilor până în 1937. „Eu m-am înscris în Partidul Ţărănesc în iunie 1921. Mă întorsesem de la Paris unde, timp de doi ani, îmi făcusem studiile de doctorat în ştiinţele economice şi politice. Eram, fireşte, împreună cu tineretul român care se afla acolo, influenţat şi eu de ecoul noii mişcări politice din ţară. Succesul răsunător al unui partid ţărănesc în alegerile din 1919 şi 1920 ne releva reacţiunea produsă de război în masele populare, a căror manifestare a fost posibilă prin acordarea votului universal“, explica Armand Călinescu, în volumul „Însemnări politice, opţiunea sa pentru partid. 

Viziunea politică a lui Armand Călinescu l-a apropiat de regele Carol al II-lea, cel care-l va numi „omul de fier“ al ţării. În anul când Carol al II-lea instituie regimul de autoritate regală şi desfiinţează partidele politice, impunând Frontul Renaşterii Naţionale, Călinescu e numit în funcţia de ministru de Interne. Din acest moment, Călinescu intră în conflict deschis cu legionarii, care-l vor privi ca un complice al regelui la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu din 1938. După o scurtă guvernare sub patriarhul Miron Cristea, la decesul acestuia, în 1939, Armand Călinescu preia şefia cabinetului timp de şapte luni, până când va fi asasinat.

Armand şi soţia sa, Adela, cu fiul lor, Barbu Foto: Arhiva familiei Călinescu

Fiul său, înmormântat tot la Curtea de Argeş

Odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938, Armand îşi trimite unicul fiu la studii în Marea Britanie, temându-se că, în ţară, va fi răpit de inamici. După funeraliile tatălui său, Barbu s-a întors în Marea Britanie, unde şi-a continuat studiile în arhitectură la Magdalene College, parte a Universităţii Cambridge. Pe durata studiilor, a cântat la tobe într-o trupă de jazz şi a jucat hockey pe gheaţă pentru echipa universităţii, devenind antrenorul ei în 1943. Barbu a lucrat ca arhitect pentru Universitatea Cambridge până la pensie. S-a căsătorit şi a avut doi copii. Pe mama sa, Adela, a reuşit să o revadă după 28 de ani. Barbu a murit în septembrie 2014, la 92 de ani, şi a fost înmormântat, după dorinţa sa, în mausoleul familiei, la Curtea de Argeş.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: