Text de Silvia Colfescu

Anul 1990 a început sub semnul speranţei şi al incertitudinii. După pierderea a peste 1000 de vieţi omeneşti, după apariţia Partidelor – care nu ştergeau amintirea partidului unic –, după închegarea ciudatului Parlament ce evoca adeseori o cuşcă cu maimuţe, după ce Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, a dat repetate asigurări că va organiza alegeri libere la care nu va participa ca partid, s‑a conturat din ce în ce mai precis certitudinea duplicităţii FSN şi a intenţiei lui de a se prezenta la alegeri. Cum deţinea toate pârghiile puterii, era limpede că va câştiga. O campanie de manipulări de o intensitate copleşitoare s‑a dezlănţuit asupra populaţiei. Cu foarte puţine şanse, partidele istorice reînfiinţate au încercat să‑i ţină piept, organizând manifestaţii şi încercând să 8 lămurească oamenii. Inutil.

Sensibile la sloganurile familiare din vremea comunismului, între care celebrul „Noi nu ne vindem ţara!”, largi pături ale populaţiei au aderat la demagogia versaţilor urmaşi ai PCR, ignorând sfaturile raţiunii. După marea manifestaţie a partidelor din 28 ianuarie, urmată de contramanifestaţia FSN din 29 ianu‑ arie, apele se aleseseră deja. Cu o lună înaintea alegerilor din 20 mai, neliniştea pentru viitor a determinat grupuri de revoluţionari, de studenţi, de oameni care intuiau primejdia, să se adune spontan în Piaţa Universităţii pentru a protesta împotriva participării la alegeri a FSN. Dacă în primele momente, în 22 aprilie, nu se afla în piaţă decât o mână de oameni, vestea s‑a răspândit ca fulgerul şi, încă de a doua zi, au început să se adune în fiecare seară în medie 50 000 de oameni, deseori mult mai mulţi. Ca răspuns la insulta proferată la adresa celor din piaţă de preşedintele Ion Iliescu, care i‑a numit „golani”, manifestanţii şi‑au făcut din injurie un titlu de glorie. 

Piaţa Universităţii a căpătat numele de Golania, manifestanţii şi‑au prins în piept etichete prin care‑şi clamau calitatea de 9 „golan”, a apărut imnul golanilor, compus de Cristi Paţurcă şi ţâşnind în fiecare seară din mii de piepturi, mica ţară a libertăţii s‑a împodobit cu desenele şi cu sloganurile ei, scrise pe cartoane, pe pânză sau, mai simplu, pe zidurile Universităţii.

Balconul de pe colţul clădirii s‑a transformat în tribuna de la care se adresau pieţei cei care aveau forţa de a cristaliza în cuvinte idealurile ei, cei care conduceau corul de mii de glasuri.

 

Un moment special, dincolo de religie, era rostirea rugăciunii Tatăl Nostru, care înălţa în comuniune mul‑ ţimea îngenunchiată. Victoria în alegeri a FSN în 20 mai, „Duminica orbului”, a descurajat o parte dintre manifestanţi. Rândurile s‑au rărit. În corturile precare, construite pe esplanada din faţa teatrului Naţional, greviştii foamei şi‑au continuat protestul. În ciuda calomniilor, în dispreţul unui rezultat electoral obţinut prin manipulare, în disperare de cauză. Nerăbdători să pună capăt unui protest care cucerise simpatia internaţională, noii guvernanţi au recurs la forţă.

În noaptea spre 13 iunie, forţele de ordine s‑au dezlănţuit asupra manifestanţilor care vegheau în piaţă; 10 s‑a aflat că şi‑au pierdut atunci viaţa un număr dintre ei, dar nici astăzi nu se ştie cu certitudine câţi. Scenariul prin care autorităţile au încercat să‑şi motiveze demersul includea incendierea unui autobuz al jandarmeriei şi a unor automobile parcate pe străzi, incendii izbucnite în mod misterios în sediile poliţiei, violenţe de stradă. 

Mai târziu au fost date în vileag discuţiile dintre şefii jandarmeriei şi subordonaţii lor, din care a reieşit clar că incendierile s‑au făcut la ordin, de către jandarmi înşişi şi că populaţia a reacţionat paşnic, fără violenţă.

Pentru înfricoşarea bucureştenilor, autorităţile au adus în Capitală mii de mineri din Valea Jiului,

înarmaţi cu bâte, pe care i‑au asmuţit asupra oamenilor nevinovaţi. Au fost atacate sediile partidelor, reşedinţele conducătorilor acestora, Universitatea, redacţiile ziarelor de opoziţie. Scenele atroce filmate în special de corespondenţii străini au con‑ tribuit esenţial la deprecierea prestigiului abia câştigat al României în ochii Europei şi ai lumii.

 Cele 53 de zile ale existenţei Golaniei rămân în amintirea „cetăţenilor” ei ca un timp în afara timpului, 11 o reverberaţie a luminii zilelor de 21‑22 decembrie 1989, un moment al promisiunilor şi al speranţelor.

 O sămânţă care aşteaptă vremea încolţirii, în nădejdea unor roade îndelung visate. Poate că vom avea parte de aceste roade mai devreme sau mai târziu. Sau poate că nu. Depinde de noi. 

(Text publicat în deschiderea albumului "et in Golania ego", Editura Vremea. Fotografii: Silvia Colfescu.)