125 de ani de la naşterea lui Hitler. Mitul dictatorului nazist

125 de ani de la naşterea lui Hitler. Mitul dictatorului nazist

În 1889, s-a născut dictatorul Adolf Hitler. (m. 30 aprilie 1945) FOTO AFP

Pe 20 aprilie 1889, într-o casă casa Braunau am Inn, un mic oraş în Austria, se năştea Adolf Hitler, cel care, aproape un deceniu după 1933, avea să se bucue de o remarcabilă popularitate în rândul majorităţii germanilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Oricât de dramatică şi spectaculoasă a fost cariera sa politică, a te concentra doar pe personalitatea lui Hitler – bizară în unele aspecte, în altele chiar mediocră şi neplăcută – nu este în deloc suficient pentru a explica atracţia pe care a exercitat-o în ochii populaţiei. În plus, nici impactul extraordinar pe care l-a avut asupra germanilor în acei ani nu poate fi explicat în mod satisfăcător văzând în viziunea despre lume a lui Hitler o simplă imagine în oglindă a mentalităţii colective din Germania anilor '30.
 
În schimb, e necesară nu o analiză a personalităţii lui Hitler, ci a imaginii sale populare – cum îşi vedeau germanii liderul. ”Mitul Hitler” a fost un fenomen cu două feţe: pe de-o parte, a fost o creaţie extraordinară a propagandei; în al doilea rând, a fost şi o reflecţie a unui sistem de valori şi structuri socio-politice deja existente ce au permis impunerea unui presupus Erou în poziţia de lider.
 
Imaginea liderului-erou avea deja un anumit grad popularitate în rândul cercurilor populiste şi naţionaliste ale dreptei germane la sfârşitul secolului al XIX-lea. Includerea acestor cercuri în cultura politică a Dreptei în Germania imperială a fost facilitată de trei factori: problemele socio-politice ce au însoţit tranziţia la statul-naţiune, guvern constituţional şi la societatea industrială; fragmentarea sistemului politic (reflectând adânci fisuri sociale); şi, nu în ultimul rând, răspândirea unei ideologii imperialiste şi şoviniste care pretindea o poziţie mai bună pe plan internaţional pentru Germania.
 
Dezamăgirea crescândă vis-a-vis de dreapta populistă şi de regimul lui Wilhelm al II-lea a contribuit la promovarea noţiunii de ”Kaiser al poporului”, un lider care – având puterea şi vitalitatea necesară – putea distruge inamicii interni ai Germaniei şi, pe seama ”popoarelor inferioare”, putea da naţiunii măreţia meritată, imperiul necesar unui popor care nu avea suficient spaţiu.
 
Glorificarea extremă a valorilor militare înainte şi, în special, după Primul Război Mondial, trauma suferită de Dreapta germană după înfrângere, revoluţia şi victoria social-democraţiei au promovat încă şi mai mult imaginea liderului-erou în anii '20. După abdicarea Kaiserului şi prăbuşirea vechiului sistem politic, conducerea ideală era văzută ca fiind simbolizată de un om din popor ale cărui calităţi să reflecte lupta, conflictul şi valorile tranşeelor. Dur, nemilos, ferm, nedispus la compromisuri şi radical, acest lider avea să distrugă vechile privilegii şi societatea de clasă pentru a aduce un nou început, unind poporul într-o ”comunitate naţională” pură din punct de vedere etnic şi armonioasă din punct de vedere social. Extrema fragmentare a politicii republicii de la Weimar s-a folosit de aceste viziuni pentru a-şi apropia forţele de dreapta. Spre începutul anilor '30, percepţia eşecului total al democraţiei de tip Weimar şi criza morală a întregului sistem politic a permis ca noţiunea Liderului Ideal să câştige din ce în ce mai mult teren. Şi în acel moment, un anumit personaj s-a făcut remarcat; acceptat de un număr din ce în ce mai mare de germani, liderul naziştilor susţinea că doar el putea reda Germaniei măreţia.
 
În interiorul partidului nazist, începutul cultului personalităţii din jurul lui Hitler datează încă din 1922-1923, când unii membri ai partidului încep să-l compare cu Napoleon sau îl numesc Mussolini al Germaniei. Desigur, Hitler şi-a impus autoritatea treptat, fiind nevoit să elimine treptat - şi nu în mod foarte radical – anumite facţiuni ale opoziţiei. Şi deşi în anii dinaintea Puciului, propria sa idee despre conducerea politică era marcată de conceptul de eroism, abia în timpul petrecut în închisoare el avea să ajungă să creadă că este liderul predestinat al Germaniei. În timpul anilor când partidul nazist era doar un actor minor - şi destul de problematic – pe scena politică germană, ”mitul lui Hitler” se construia pas cu pas în cadrul partidului, ca un fel de dispozitiv pentru a întâri coeziunea internă. Astfel, salutul obligatoriu de tip fasicst, acel ”Heil Hitler”, introuds în 1926, trebuia să fie un semn extern al legăturii puternice cu Liderul.
 
Înainte de 1930, cultul Fuhrerului cucerise doar câteva mii de oameni. Dar odată cu succesul electoral al naziştilor, din 1930, acest cult a încetat a fi limitat doar la rândurile partidului. Exista potenţial pentru extinderea sa masivă, din moment ce din ce în ce mai mulţi germani începeau să vadă în nazism – ideologie simbolizată în cele din urmă de Hitler – singura speranţă de ieşire din criză. Cei care s-au înscris apoi în partid au căzut victime acestui ”mit al lui Hitler”. Nu era ceva neobişnuit pentru ca noii membri de partid să scrie că, după ce l-au auzit pe Hitler vorbind pentru prima oară, trebuiau fie să lupte şi să câştige alături de el, fie să moară pentru el. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările