Un destin de un veac, prins între două pandemii: „Violeta“, cea mai recentă carte a Isabelei Allende | FRAGMENT

FOTO: Humanitas

„Adevărul“ vă oferă, în premieră, un fragment din „Violeta“, cea mai recentă carte a scriitoarei sud-americane Isabel Allende, apărută la editura Humanitas.

Din 1920, când gripa spaniolă ajunge pe continentul sud-american, până în 2020, când pandemia de Coronavirus răvăşeşte întreaga lume, Violeta del Valle este martora unui secol de răsturnări politice, provocări economice, ideologii nefaste, luptă pentru drepturi şi supravieţuire. S-a aruncat în vâltoarea destinului cu o imensă forţă vitală, cu entuziasm şi curaj, iar la capătul drumului, într-o lungă scrisoare adresată celui mai drag om din viaţa sa, rememorează tot ce a trăit. Confesiune şi bilanţ deopotrivă, se întoarce în ea la pasiunile care i-au schimbat traiectoria, la marile iubiri care i-au marcat existenţa, la perioadele de sărăcie şi de prosperitate, la pierderile devastatoare şi bucuriile copleşitoare.

Violeta se naşte într-o zi furtunoasă de vineri, în anul 1920 – un dar nesperat pentru soţii Del Valle, care au deja cinci băieţi. Ocrotită şi răsfăţată, marile tulburări ale lumii îi rămân străine în prima copilărie. Casa mare cu camelii, bastionul familiei sale de multe generaţii, cu mătuşi celibatare, servitori credincioşi şi ritualuri neclintite, este un univers fermecător pentru micuţa capricioasă, iar Miss Taylor vine de peste mări şi ţări pentru a şlefui caracterul şi a desăvârşi educaţia viitoarei domnişoare. Marea criză economică răstoarnă însă planurile familiei Del Valle, tot ceea ce părea solid şi sigur dispare, iar Violeta trebuie să înveţe cea mai grea şi mai preţioasă dintre lecţii: aceea a vieţii şi a morţii.

FRAGMENT

Patru ani am aşteptat veşti de la Juan Martín, întrebând pe ici, pe colo, însă cu prudenţă, ca să nu atrag atenţia. Numele lui se afla pe lista neagră; era căutat, asta îmi dădea speranţa că era în viaţă. Exact cum sugerase sarcastic tatăl său, fusese o vreme în Argentina, dar nu ca să danseze tango, ci lucrând în presă, unde câştiga atât cât să nu moară de foame. Scria articole, semnate sub pseudonim, făcuse rost de un paşaport fals şi trimitea informaţii despre dictatura şi rezistenţa din ţara noastră în Europa, mai ales în Germania, care manifesta interes pentru America Latină şi simpatie pentru miile de exilaţi ajunşi acolo.

Ar fi putut să‑mi trimită un mesaj, să‑mi spună măcar că trăia, dar nu a făcut‑o. Singura explicaţie pentru tăcerea sa, care mă făcea să cred că‑şi găsise moartea pe când traversase munţii sau mai târziu, a fost că nu voia ca tatăl lui să ştie unde se află.

Prietenii săi erau ziarişti, artişti şi intelectuali care‑i împărtăşeau ideile şi neliniştile. Printre aceştia, Vania Halperin, fiica unor evrei care supravieţuiseră Holocaustului, fragilă, palidă, cu părul şi ochii negri, cu un chip de madonă renascentistă. O tânără delicată, care cânta la vioară în Orchestra Simfonică şi căreia nimeni nu‑i putea bănui pasiunea revoluţionară. Fratele ei făcea parte din organizaţia luptătorilor de gherilă, montoneros, pe care militarii voiau să o taie din rădăcină. Juan Martín s‑a ţinut de ea cu tenacitatea solemnă a primei iubiri, dar fata l‑a respins cu blândeţe, iar el a rămas mereu îndrăgostit.

Buenos Aires, un oraş sofisticat şi fascinant, era Parisul Americii Latine, avea o viaţă culturală exuberantă, cel mai bun teatru şi cea mai bună muzică, era casa unor scriitori cunoscuţi în toată lumea. Juan Martín îşi petrecea serile în vreo mansardă, alături de alţi tineri, discutând filozofie şi politică în jurul unor sticle de vin ieftin, ameţit de fumul de ţigară şi de pasiunea revoluţionară. Barbă nu şi‑a mai lăsat, spre deosebire de camarazii boemi, pentru că trebuia să semene cu poza din paşaportul fals. Retrăia vremurile euforice din perioada universităţii, le povestea celorlalţi despre guvernul de stânga, trezirea societăţii, iluzia puterii în mâinile poporului. Zic iluzie, Camilo, pentru că realitatea a fost diferită, şi înainte, şi acum. Puterea economică şi militară – cea care contează – a fost mereu în aceleaşi mâini; aici nu am avut o revoluţie rusă sau cubaneză, am avut doar un guvern progresist, aşa cum sunt şi în Europa. Dar ne aflam în emisfera greşită şi într‑un timp defazat, de aceea am plătit un preţ atât de mare.

Fiul meu începea să prindă rădăcini în oraşul acela magnific, când şi acolo s‑a dezlănţuit teroarea unei lovituri militare. Comandantul‑şef a declarat că pentru a restabili siguranţa în ţară vor muri atâţia câţi vor fi necesari, cu alte cuvinte, impunitate absolută pentru escadroanele morţii. Mii de oameni au fost ridicaţi şi au dispărut, la fel ca în ţara noastră şi ca‑n altele, sau au fost torturaţi şi ucişi, iar trupurile lor nu au fost niciodată găsite. În prezent se ştie, Camilo, de infama Operaţiune Condor, creată în Statele Unite pentru a impune dictaturi de dreapta pe acest continent şi a coordona strategii crunte menite a stârpi disidenţii.

Represiunea din Argentina nu a avut loc într‑o singură zi şi nici nu a fost un război pe faţă, ca la noi, ci a fost un război murdar, care s‑a infiltrat insidios în toate straturile societăţii. Exploda o bombă într‑un teatru de avangardă, un deputat era ciuruit de gloanţe în plină stradă, era găsit cadavrul schingiuit al unui lider sindical. Se ştia unde se aflau centrele de tortură, începeau să dispară artişti, ziarişti, profesori, lideri politici şi alţi suspecţi. Femeile îşi căutau în zadar bărbaţii, mamele au început să defileze purtând pe piept fotografiile fiilor şi fiicelor dispărute, apoi au ieşit şi bunicile, pentru că pruncii tinerelor care născuseră în închisoare dispăruseră la rândul lor în hăţişurile adopţiilor ilegale.

Cât din toate acestea ştia Julián Bravo? Până la ce punct participase? Ştiu că fusese antrenat la Şcoala Americilor din Panamá, laolaltă cu ofiţerii însărcinaţi cu represiunea din ţările noastre. Se bucura de încrederea generalilor pentru că era un pilot excepţional; presupun că experienţa, curajul şi lipsa de scrupule i‑au deschis uşile puterii. Odată, cu un whisky în mână, a devenit cam prea vorbăreţ şi mi‑a mărturisit că uneori pasagerii avionului său erau deţinuţi politici, transportaţi încătuşaţi, drogaţi şi cu căluş la gură.. Dar mi‑a jurat că niciodată nu îi aruncase el însuşi pe nefericiţii aceia în mare, asta o făceau piloţii militari din elicoptere.

— Li se spune zborurile morţii, a adăugat.

Mai întâi au ridicat‑o pe Vania Halperin. Au aşteptat să termine concertul de Vivaldi la teatrul Colón şi au arestat‑o în cabină, sub privirile membrilor orchestrei:

— Veniţi cu noi, domnişoară, nu vă speriaţi, e un procedeu de rutină. Nu aveţi nevoie de vioară, vă aducem înapoi.

Loviturile au început să curgă în maşină. E posibil să fi vrut să afle detalii despre fratele din gherilă, dar familia nu mai avea veşti de luni de zile. Muzicienii care asistaseră la scenă i‑au anunţat pe părinţii Vaniei, iar ei au dus vestea mai departe şi au purces la calvarul încercării de a o salva. Ultima informaţie a fost că cineva o văzuse la Şcoala Superioară de Mecanică a Marinei de Război, folosită drept centru de tortură.

Apoi au fost sechestraţi doi membri ai grupului de boemi, restul s‑a risipit rapid. Editorul unui ziar la care colabora Juan Martín i‑a dat întâlnire într‑o cafenea şi l‑a prevenit că nişte agenţi ai Securităţii întrebaseră de el la redacţie.

— Pleacă repede cât mai departe, l‑a sfătuit, însă fiul meu voia să afle unde se afla Vania, să răstoarne cerul şi pământul ca s‑o salveze.

Numai că seara, venind acasă, a zărit una dintre inconfundabilele şi temutele maşini negre aşteptându‑l. A luat‑o înapoi, fără grabă, ca să nu atragă atenţia. Nu a apelat la prieteni, ca să nu‑i implice.

În noaptea aceea a dormit ghemuit printre mormintele cimitirului Recoleta, iar a doua zi s‑a dus la un cămin al misionarilor belgieni. Biserica Catolică colabora cu represiunea, chiar şi cu infamele zboruri ale morţii, însă erau şi preoţi şi măicuţe care erau de partea victimelor (mulţi aveau să plătească cu viaţa). Belgienii l‑au găzduit câteva nopţi. I‑au promis că vor încerca să dea de urma Vaniei Halperin – aveau liste cu persoane sechestrate, cu datele şi fotografiile acestora – însă el nu trebuia să se expună: legătura sa cu Vania avea să iasă la iveală, era doar o chestiune de timp. Singura speranţă, i‑au mai spus, era să ceară azil într‑o ambasadă; terorismul de stat era coordonat internaţional, iar dacă el figura pe lista neagră din ţara sa, precis că se afla şi pe cea din Argentina.

Juan Martín avea o relaţie care avea să se dovedească fundamentală: o femeie care era ataşat cultural la ambasada Germaniei, cea căreia îi dădea articolele care ajungeau în ţara ei. Deşi poporul german primise şi adăpostise mii de refugiaţi de pe continentul nostru, guvernul sprijinea în mod discret dictaturile din Conul Sud al Americii Latine din raţiuni comerciale şi poate ideologice – lupta împotriva comunismului. Ambasadorul era prieten bun cu unul din generalii Juntei, însă această doamnă îl simpatiza pe fiul meu. Cum nu‑l putea găzdui la sediul ambasadei, l‑a dus cu maşina la cea a Norvegiei.

Acolo a petrecut Juan Martín cinci săptămâni, dormind pe un pat de campanie într‑un birou şi aşteptând veşti despre Vania Halperin. Îşi imagina calvarul prin care trecea fata, interogatoriile, bătăile, violurile, câinii dresaţi, şocurile electrice, şobolanii… Dacă nu‑l descopereau pe fratele ei, era posibil să‑i aresteze părinţii şi să‑i tortureze sub privirile ei.

După treizeci şi trei de zile, un misionar belgian a venit la ambasadă aducând vestea că trupul tinerei fusese descoperit la o morgă. Era ea, părinţii o identificaseră. Devastat de durere şi de ideea de a trăi fără ea, Juan Martín a plecat în Europa cu actele false procurate de ambasadă.

Şi atunci, pe când era în siguranţă în Norvegia, am primit o vizită neaşteptată: Harald Fiske, ornitologul pe care‑l cunoscusem la Santa Clara, îmi aducea veşti şi un bilet pe care fiul meu îl scrisese înainte de a pleca la aeroport împreună cu un funcţionar al ambasadei. Era o misivă redactată pe un ton rece, impersonal, în care îmi spunea că în curând avea să‑mi transmită informaţiile necesare despre produsul care mă interesa.

— Deocamdată nu vrea ca tatăl lui să ştie unde se află, a adăugat Harald.

Suportasem cu relativă seninătate şi răbdare infinită cei aproape patru ani de nelinişte pentru soarta singurului meu fiu rămas în viaţă, dar când am înţeles că norvegianul îl văzuse în urmă cu doar câteva zile mi s‑au muiat genunchii, m‑am prăbuşit pe un scaun şi am început să plâng. Senzaţia de uşurare a fost ca o descărcare de adrenalină produsă de frică: un gol în stomac, urmat de o senzaţie de foc în vene. Hohotele mele zgomotoase i‑au atras pe Etelvina şi pe ceilalţi din familie, toţi s‑au molipsit de plâns, urmăriţi cu nedumerire de mesagerul norvegian.

Harald era de un an la post în Argentina, singur, căci divorţase, iar copiii îşi făceau studiile universitare în Europa. Venise de la Buenos Aires special ca să‑mi povestească despre Juan Martín, cum scăpase la timp, cum trăise la Buenos Aires până la începutul războiului murdar, când fusese silit să se ascundă, cum lucrase ca ziarist sub o identitate falsă, dar şi despre prietenii săi şi marea sa iubire pentru Vania Halperin. „Nu voia să plece fără ea“, ne‑a spus el.

Atunci încă nu ştiam că cei şapte ani cât durase acel genocid din Argentina aveau să lase în urmă peste treizeci de mii de morţi şi dispăruţi.

Încă un an a mai trecut până să‑l pot revedea în sfârşit pe Juan Martín. Ajunsese în Norvegia cu inima ţăndări, speriat şi deprimat, dar Consiliul Norvegian pentru Refugiaţi, înfiinţat după terminarea celui de‑al Doilea Război Mondial, i‑a dat întreg ajutorul. Un reprezentant l‑a luat de la uşa avionului şi l‑a dus la garsoniera rezervată lui în centrul oraşului Oslo, dotată cu tot necesarul pentru o şedere comodă, inclusiv haine groase pe măsura sa, căci plecase din emisfera sudică pe timp de vară, iar acolo era iarnă grea. Consiliul, şi mai ales omul acela bun, aveau să fie colacul de salvare în primele luni: i‑au dat bani, l‑au îndrumat prin hăţişurile birocraţiei ca să obţină viza de rezident şi acte pe numele lui adevărat, l‑au învăţat să se mişte prin oraş şi să‑i deprindă normele de conduită, l‑au pus în contact cu alţi refugiaţi latino‑americani şi l‑au înscris la cursuri ca să înveţe limba. I‑au oferit până şi terapie psihologică menită adaptării la noile condiţii şi depăşirii trecutului, însă Juan Martín le‑a explicat că scăpase la timp şi nu se simţea traumatizat. Nu de terapie avea el nevoie, ci să muncească, nu concepea să trăiască din mila altora.

M‑am dus să‑l văd în Norvegia împreună cu Etelvina şi cu tine, Camilo, aveai şase ani şi cred că ai uitat. De când nu‑l mai văzusem, fiul meu se schimbase mult; la aeroport, dacă n‑ar fi venit el la noi, cred că nu l‑am fi recunoscut. Mi‑l aminteam slab, deşirat şi pletos, m‑am pomenit cu un bărbat masiv, cu ochelari şi chelie prematură. Avea douăzeci şi opt de ani, dar părea de patruzeci. Un străin care m‑a intimidat, dar asta doar un minut ce mi s‑a părut un secol, până a venit la mine şi m‑a îmbrăţişat strâns; lipită de lâna aspră a puloverului său, am redevenit cei dintotdeauna, mamă, fiu, prieteni.

Nu mai locuia în garsonieră, se mutase într‑un mic apartament la marginea oraşului şi lucra pentru Consiliul Norvegian pentru Refugiaţi ca traducător şi persoană de legătură. Venise rândul lui să‑i ajute pe alţi refugiaţi, mai ales pe cei veniţi din America Latină, cu care împărtăşea limba şi o istorie comună.

Şi‑a luat o săptămână de concediu şi ne‑a arătat ţara în care aveam să revin adesea în anii care au urmat. De fiecare dată constatam alte schimbări la fiul meu: cum a învăţat norvegiana, pe care o vorbea cu un accent îngrozitor, cum s‑a adaptat şi şi‑a făcut prieteni, cum mi‑a prezentat‑o pe Ulla, tânăra care mi‑a devenit noră şi mi‑a născut doi nepoţi. Mai cred că a doua dragoste a fiului meu a fost opusul Vaniei Halperin: Ulla era o fată bronzată de soarele verii şi de zăpada iernii, era sportivă, puternică, veselă şi lipsită de complicaţiile existenţiale sau politice ale Vaniei.

Distanţa atenuează contururile şi culorile amintirilor. Am scrisori şi fotografii cu familia întemeiată în Norvegia de fiul meu; mă sună şi m‑a vizitat în anii din urmă, când n‑am mai avut putere să fac o călătorie atât de lungă, dar când mă gândesc la Juan Martín am dificultăţi în a‑mi aminti exact chipul sau glasul său. Anii trăiţi în nordul lumii l‑au îndepărtat de acest pământ, mi se pare la fel de străin precum Ulla şi copiii. O duce mult mai bine în pacea ţării adoptive decât în dezordinea de aici. Se spune că în Norvegia oamenii sunt mai fericiţi decât oriunde pe pământ. M‑am obişnuit să‑i iubesc pe Juan Martín şi pe ai săi de departe, fără aşteptări sau pretenţii. Teoretic, tânjesc după o familie mare ca a bunicilor sau a părinţilor mei, cu legiuitele prânzuri duminicale care‑i adunau pe toţi în casa mare cu camelii şi cu siguranţa traiului într‑o comunitate sudată, dar, cum nu am parte de ea, zic că nici nu‑mi trebuie.