Despre întâlnirea cu Emil Cioran, pe care L'Express îl considera încă de pe atunci pe filosof şi drept cel mai mare stilist al limbii franceze, am relatat în epocă şi asupra ei revin şi în Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian. Acum, mi-am propus să spun doar câteva cuvinte, povestind împrejurarea care poate sluji titlului Cărţii poştale de faţă.

După un prânz frugal, pregătit, cu mine şi soţia mea de faţă, câteva sandwich-uri tipic franţuzeşti puse pe o coală de hârtie albă pe masa-birou din camera şi de lucru a celebrului filosof, aflată în studioul-mansardă de la etajul unei clădiri din apropierea Odeon-ului şi după o discuţie mai lungă printre altele şi despre casa părintească şi despre fratele amfitrionului, i-am înmânat gazdei o scrisoare a lui Eugen Barbu prin care marele prozator, director încă al Luceafărului,  îi solicita câteva pagini spre a fi publicate în cunoscuta revistă bucureşteană.

Acum, fireşte, relatez, cum spuneam, o parte din dialogul lung purtat, mai exact finalul acestui dialog din faţa uşii, la ieşirea din mansardă.

– Ce faceţi în continuare? m-a întrebat filosoful

– După-amiază, de fapt pe la 2 şi jumătate, suntem aşteptaţi la Constantin Virgil Gheorghiu.

Vizita şi aceasta, şi cea de-acasă de la Eugen Ionescu, care se găsea internat la spital, precum şi vizita la Constantin Virgil Gheorghiu, erau însoţite şi de recomandarea diplomatului nostru care le găsea fireşti şi binevenite, cu atât mai mult cu cât, cum era şi cazul lui Cioran sau Constantin Virgil Gheorghiu, aceştia, spunea diplomatul Aninoiu, „răspund invitaţiilor noastre când le adresăm asemenea invitaţii cu prilejul unor evenimente culturale.“

– Dumnezeule! a exclamat filosoful şi l-am văzut surprins, interzis. Nu se poate!, a adăugat el.

Eram, fireşte, şi eu siderat.

– Domnule Săraru, Dante care a descris Infernul, pe acest om nu l-ar fi putut descrie!

N-am avut replică. Am zâmbit stânjenit, vinovat, ca să nu zic îngrijorat. Ne-am despărţit apoi, după o pauză de care cred că am avut amândoi nevoie ca să ne venim în fire, urmând ca a doua zi să primesc de la filosof, la recepţia hotelului Tour Eiffel o scrisoare cuprinzând şi răspunsul la călduroasa propunere a lui Eugen Barbu.

Paris, le 24 avril, 1967

Stimate domnule Săraru,

Sper că rândurile acestea vă vor găsi înainte de plecarea D-voastră. Iată de ce e vorba. Am întrebat editorul dacă autorizează publicarea unui capitol din “La Chute dans le Temps “. Răspunsul a fost că numai dacă se publică în întregime cartea de către vreun editor din ţara noastră (aşa cum e cazul, de pildă, în America, pentru textul ce vi l-am arătat). Prin urmare, şi spre marele meu regret, vă rog să-i comunicaţi lui Eugen Barbu că, deocamdată, nu e nimic de făcut. Poate mă voi aranja altădată cu Gallimard.

Sărutări de mâini Doamnei Săraru.

Cu cele mai bune salutări,

Al D-tale,

E. Cioran

De curând, aflat la jumătatea lecturii volumului „Cioran - caiete - 1957-1972“, publicate admirabil la Humanitas, am descoperit la pagina 582 acest portret,  scris la 13 septembrie 1968:

„13 sept. – La trezire, mi-am adus aminte de profeţia lui Alexandr Block: “ Cu ochii lui mijiţi, mongolul priveşte la Europa aflată în agonie.“

L-am întâlnit de curând pe C.V. Gheorghiu, preot. Mereu alunecos. Nu ştiu ce să cred despre omul acesta. E un abis. Îmi povesteşte şederea lui în Turcia, pe lângă patriarhul Athenagoras, călătoria în Grecia, apoi conflictele cu românii de la Paris sau din România. Oficiază acum într-o biserică rusească ce ţine de patriarhul Moscovei şi tună şi fulgeră întruna împotriva „bolşevicilor“. A lucrat cu ambasada noastră de aici şi în acelaşi timp scrie împotriva regimului comunist. E un amestec de nebun, de şarlatan, de reptilă şi de Smerdiakov. Aceeaşi indispoziţie ca acum zece ani, la ultima noastră întâlnire. Chiar nu ştiu ce să cred despre acest om. Simţul meu psihologic e prins pe picior greşit. Sunt într-un sens prea „occidentalizat“ ca să-l pot înţelege. Întruchipează un fenomen tipic balcanic. E un amestec de român, de rus, de ţigan şi de grec. Ce-am spus prima oară despre el când l-am văzut întâia oară rămâne exact: „Omul ăsta are prea multe cusururi ca să nu aibă talent.“ Extrem de smerit, dar în fond agresiv şi pus pe combinaţii cum nu e îngăduit să fii. Când ne-am întâlnit m-a îmbrăţişat. Doamne!!! Faptul că un asemenea om a devenit preot e o dovadă cum nu se poate mai bună că Biserica e pierdută. Şi cruciuliţa aia (sau decoraţia?) pe care o purta la butonieră!

Ceea ce nu mă surprinde este că nu-mi inspiră dezgustul pe care în mod normal ar trebui să-l trezească în mine. De ce? Fiindcă este, cum am spus, un pic, ba chiar mai mult nebun şi că din pricina asta există în el ceva real. Şi, într-adevăr, nici vorbă ca totul să fie minciună în el.“

Cu prilejul întâlnirii cu Constantin Virgil Gheorghiu acasă, în apartamentul său ultra-luxos din arondismentul aristocrat, al XVI-lea, nu puteam, evident, să evit o întrebare privind relaţiile romancierului nu mai puţin celebru, Constantin Virgil Gheorghiu, cu Eugen Ionesco, Monica Lovinescu şi, normal, Emil Cioran. Ştiam că la apariţia romanului „Ora 25“, Eliade scrisese entuziasmat alături de personalităţi ilustre ale criticii literare franceze şi publicisticii franceze în general. Constantin Virgil Gheorghiu mi-a răspuns nu stânjenit, dar în orice caz deloc împătimit.

– După apariţia romanului Ora 25“ a avut loc o neînţelegere între mine şi traducătoarea romanului în limba franceză şi relaţiile noastre au îngheţat.

În Curriculum vitae al ediţiei în română a romanului Ora 25“, autoarea şi a prefeţei, Elena Lasconi, scrie în legătură cu această neînţelegere. „1949Apare la La vingt–cinquieme heure (Ora 25) la Editura Plon tradusă în româneşte de Monica Sainte-Côme (pseudonimul Monicăi Lovinescu) după manuscrisul românesc şi cu o prefaţă de Gabriel Marcel, se bucură de un succes uimitor şi îl propulsează pe autor în prim-plan. (...) 1950 - Încep traducerile în limbi de circulaţie şi în ţări europene. Încep şi neînţelegerile cu traducătoarea legate de plata traducerii, litigiul ajunge la tribunal care se pronunţă în favoarea scriitorului.“

Istoria literaturii române reţine însăcă în acelaşi an, 1949, la Paris, Emil Cioran publica la editura Gallimard Précis de décomposition, iar Constantin Virgil Gheorghiu publica la Editura Plon „Ora 25“. Şi mai important, azi, ar fi ca azi ei să fie recunoscuţi şi în ţară atunci când se fac adevăratele ierarhii!