Mâncase ani de zile din farfurii de tablă ruginită şi băuse apă murdară din palmele făcute căuş, fusese bruscat de indivizi rudimentari, purtase lanţuri.

Mă aflam, cu Domniţa, acasă la Nicolae Balotă, pe care îl descoperisem ca om şi de care mă apropiasem sufleteşte după 1989, când venea din când în când de la Paris la Bucureşti, într-un apartament dintr-un bloc de pe malul Dâmboviţei. Şi el, şi soţia sa, Bianca Balotă, ne arătau o caldă şi generoasă prietenie, făcând insesizabilă diferenţa de vârstă dintre noi.

O maşinărie complicată de scris articole

Nicolae Balotă (26 ianuarie 1925 – 20 august 2014), a stat întemniţat între anii 1948 − 1949 şi 1956 – 1963  pentru că privea critic, de pe poziţia unui umanist, regimul comunist, considerat azi, pe bună dreptate, un „regim ilegitim şi criminal“.

Avea o cultură imensă pe care şi-a completat-o în închisoare urmărind lecţiile predate în şoaptă de alţi intelectuali de elită ca el, din diverse domenii, închişi din motive politice (după cum şi ei îl ascultau vorbindu-le despre literatura universală). După eliberarea din detenţie, şi-a reluat, întâmpinând mari dificultăţi din partea autorităţilor, activitatea publicistică, iar în 1981 s-a stabilit la Paris (şi a început să ţină cursuri la mari universităţi din Europa, în limbi de largă circulaţie).

În scurta perioadă în care a scris critică literară în revistele româneşti, l-am citit fără entuziasm, articolele sale părându-mi-se apologetice şi sofisticate. Nu ştiam că făcuse închisoare şi că recenziile pe care le publica erau doar un pretext pentru a-şi pune în valoare erudiţia. Ţin minte că, într-un comentariu al meu de atunci, am afirmat ironic că între mâna lui şi stiloul cu care scrie se află o maşinărie complicată.

Zgâria câte un cuvânt pe săpunul cenuşiu

Nu mi-am schimbat nici acum opinia, dar ea rămâne valabilă numai pentru cronicile sale literare. Nicolae Balotă a publicat multe cărţi, despre literatura română şi alte literaturi ale lumii. Un tânăr care ar parcurge toate aceste cărţi ar putea considera că a absolvit o facultate umanistă. Şi s-a mai întâmplat ceva. După 1989, Nicolae Balotă a început să publice amintiri din închisoare, care l-au acreditat ca un mare scriitor, de o sinceritate elaborată, capabil să cucerească şi să convertească pe oricine la bunătate prin modul său luminos de a trăi suferinţa.

În plus, Nicolae Balotă mi-a făcut numeroase confesiuni, din care aş putea alcătui eu însumi o carte. Mi-a povestit, de exemplu, ce dureroasă nevoie simţea să vadă cuvinte scrise. Om al bibliotecii, intra într-un fel de sevraj nevăzând, ani la rând, nicio pagină tipărită.

Ca să-şi ia doza de cultură scrisă îşi imagina, cu ochii închişi, că răsfoieşte cărţi. Sau, când avea o bucată de săpun cenuşiu, fabricat special pentru puşcăriaşi, zgâria pe suprafaţa lui, cu unghia câte un cuvânt – Shakespeare, de pildă − şi îl citea apoi cu nesaţ, de nenumărate ori.

Privirea gardianului prin vizetă

Uimitoare mi s-a părut şi altă amintire a sa. Un moment terifiant, în închisoare, era acela în care gardianul privea, prin vizetă, în interiorul celulei, pentru a vedea dacă deţinutul îşi îndeplineşte obligaţia de a sta în timpul zilei numai în picioare. Ochiul care apărea în acea mică deschizătură avea ceva rău, exercita o teroare prin supraveghere.

După eliberare, Nicolae Balotă a avut ocazia să-l audă evocând acelaşi moment pe prietenul său Ion Negoiţescu, care îşi ispăşise pedeapsa nedreaptă în alte închisori. Trăirea lui Ion Negoiţescu era cu totul diferită. Fiind homosexual, el simţea un fior erotic ori de câte ori vizeta se deschidea şi în cadrul ei apărea ochiul cercetător al gardianului. Privirea nemiloasă care scotocea celula lui i se părea virilă, penetrantă.