Nu numai că sunt diferenţe mari între poeţii valoroşi şi restul componenţilor generaţiei, dar şi în interiorul creaţiei câte unui autor critica a înregistrat diferenţe semnificative de la o carte la alta, sub raport artistic. Aşa stau lucrurile şi cu Marius Ianuş, autorul unor volume care au făcut, cum se spune, dată în lirica autohtonă postrevoluţionară: Manifest anarhist şi alte fracturi (2000) şi Ursul din container (2002) sunt cărţi de poezie peste care nu se poate trece.

O face, din păcate, autorul însuşi, care în ultimii ani a intrat într-o fază deviant-religioasă, fostul „anarhist” pocăindu-se parcă pentru „rătăcirile” lui şi trecând în extrema cealaltă. Ca o fostă atracţie a târgului care, la senectute, merge la Biserică şi le condamnă pe „stricatele” de azi, Ianuş a devenit „fratele Marius” şi îşi împarte timpul între mătănii şi blesteme. Versurile sale din ultimii ani suferă de mediocritate: Măicuţa Domnului, Iisus Mântuitorul, Dumnezeu însuşi, deşi sunt personaje atât de prezente în textele „fratelui”, par a avea, în acest caz, puterile limitate. Oricât de miloasă ar fi Maica Domnului, versurile rămân penibile:

La Cer să mă uit!

Celor ce îmi tot strigă

felurite tâmpenii/

să nu le mai răspund!

 

Mintea mea să se ducă în sus!

Viaţa mea să capete substanţă!

Toate aceste lanţuri ale lumii îs

a necuratului împleticită stanţă.

 

Cu mintea la Cer!

Cu gândul în sus!

Încărcat de Mister!/ Să merg spre Iisus!”.

 

Sau:

Există o cărare şi-un sens final al vieţii,

există-n Cer un cântec răscolitor şi bun, 

exist-o viaţă lungă sortită tinereţii

eterne-a celor care înving veacul nebun”.

Girat de un critic literar care semnează o prefaţă fără pic de spirit critic şi care a făcut în Adevărul o singură recomandare din toate cărţile de poezie apărute în România în 2015 (recomandarea e „realizarea” de mai sus), volumul de la Editura Garofina e ilustrativ pentru pierderea criteriilor de evaluare. Mă întreb cum este posibil ca, făcând o singură recomandare poetică dintr-un întreg an editorial, să recomanzi cititorilor taman volumul la care tu ai semnat prefaţa; şi cum se explică, apoi, înceţoşarea perspectivei unui critic (Paul Cernat), altfel foarte aspru cu volumele de poezie ale generaţiei 2000. E curios să ridici foarte sus standardele de exigenţă evaluativă pentru alţi poeţi ai generaţiei şi să le cobori atât de jos în cazul volumului de tine prefaţat.

Dincolo însă de aceste aspecte ce ţin, în fond, de scrisul literar şi de receptarea lui, mai îngrijorătoare sunt opiniile din postfaţa ne-literară a lui Marius Ianuş, pardon, a „fratelui începător” Marius, care scrie negru pe alb: „legionarii au fost elita spirituală şi morală a laicatului românesc”. Nu e nevoie să cunoşti foarte multă istorie pentru a şti ce au făcut legionarii şi în ce fel au fost ei „spirituali” şi „morali”. E suficientă o căutare pe Google pentru a ajunge, în câteva minute, la ororile Legiunii, între care asasinarea lui Iorga a îngrozit şi oripilat o lume întreagă. Şi totuşi, în anul 2015, o carte în care se scrie despre legionari cum o face „fratele” Marius a fost publicată, mai mult, girată de un critic literar, mai mult, recomandată de acesta din toate cărţile de poezie apărute în România anul trecut...

Lărgind cadrul, subiectul rândurilor mele e o problemă mai veche şi mai generală a raportării noastre la un scriitor. Sunt mari scriitori cu un caracter mizerabil şi, invers, oameni minunaţi fără talent literar - dar în ce fel îi privim pe autorii care, cu realizări scriitoriceşti remarcabile, au plagiat (Eugen Barbu), au turnat la Securitate (Ion Caraion), au semnat condamnarea la moarte a unor ţărani (Sadoveanu), au făcut apologia lui Hitler (Cioran), a lui Stalin (prea multe nume, nu-mi ajunge spaţiul), a lui Mao…?

Ce îi dă dreptul unui scriitor, unui artist, să facă rău altora, direct sau indirect? Cum poate justifica o operă excepţională ordurile antisemite ale lui Céline?

În ce fel se justifică plasarea unui scriitor deasupra criteriilor şi a legilor, scrise ori nescrise, ce structurează o societate? Poate că unui scriitor îi este greu să fie cel mai bun cetăţean, dar e nevoie să facă eforturi să fie cel mai rău? Era necesar ca Sadoveanu să se asocieze crimelor din anii ‘50? L-a obligat cineva pe Eugen Barbu să lucreze cu „negri”? Păstrând proporţiile, nu cred că i-a strâns cineva mâna în menghină „fratelui” Marius Ianuş, obligându-l să facă apologia Legiunii în această carte lamentabilă din 2015, intitulată emfatic Jos masca, Marius Ianuş!.

În literatură nu există nici legi, nici reguli, sau, dacă există, ele se schimbă mereu, de la un mare autor la altul. În societate există însă legi - şi scriitorul care se crede deasupra lor e dator să le respecte.