INTERVIU Zeruya Shalev, scriitoare: „După atentat, am simţit o înstrăinare de cuvinte“

INTERVIU Zeruya Shalev, scriitoare: „După atentat, am simţit o înstrăinare de cuvinte“

Scriitoarea Zeruya Shalev, la Bookfest.  Foto: Ambasada Israel în România/  Facebook Israel în România

Autoarea Zeruya Shalev, supravieţuitoare a unui atentat terorist la Ierusalim, a povestit despre depăşirea traumei, precum şi despre distincţia dintre realitate şi literatură.

Ştiri pe aceeaşi temă

La o săptămână după lansarea volumului „Durere“ la Bookfest şi după întâlnirea cu Zeruya Shalev (57 de ani), a avut loc încă un atentat în Israel. Doi palestinieni au ucis patru persosne şi au rănit alte şase. Într-un spaţiu nesigur, unii oameni aleg să rămână pentru împlinirea unui vis, şi anume pentru pace, iar Zeruya Shalev se numără printre ei. Deşi a afectat-o atacul terorist din 2004, când un palestinian a pus o bombă într-un autobuz în preajma căruia ea se afla, a decis să nu plece de acasă. Shalev a rămas cu o durere de picior, cu sunetul exploziei, care revine adesea la vederea autobuzelor, şi cu o uşoară anxietate. Iris, personajul principal al romanului „Durere“, rănită după un atac terorist, se întoarce deseori la întâmplări din trecut – se gândeşte la prima dragoste şi, mai ales, la cum i-au afectat existenţa atât alegerile personale, cât şi cele ale apropiaţilor.
 
Pe 2 iunie, după interviurile succesive de dimineaţă, la cel din urmă, Zeruya Shalev s-a relaxat cu gândul că până după-amiază va sta liniştită. În ciuda oboselii, n-a fost absentă în timpul convorbirii; dimpotrivă. A început să povestească abia după ce s-a asigurat că mi-a reţinut numele, a ascultat cu atenţie întrebările şi nu şi-a pierdut surâsul nici când a trebuit să-şi aducă aminte de clipe deloc uşoare. Autoarea israeliană a scris despre lucruri simple, dar esenţiale: memorie, iubire şi durere. Crede că ficţiunea, cu toate că e destul de dramatică, îşi are temeliile în realitate şi oferă numeroase lecţii de viaţă. 
 
Iris a trecut printr-un atentat terorist. V-a fost greu să construiţi personajul?
Când am început să mă gândesc la roman, mi s-a părut important să construiesc un personaj care să fie diferit de mine, dar şi de personajele mele anterioare. Iris este o femeie ocupată mereu cu slujba şi cu familia. Nu are timp de pierdut, cu atât mai puţin pentru aventuri amoroase. Pentru mine, a fost interesant să scriu despre ea, care, deşi nu e atrasă de poveşti de dragoste, se reîndrăgosteşte de prima ei iubire, după mulţi ani, când îl reîntâlneşte. Se îndrăgosteşte şi pierde controlul. Asta e povestea ei, iar faptul că a fost rănită într-un atac terorist, la fel ca mine, nu transformă cartea într-o biografie. Am scris povestea la mulţi ani după atentat şi nu am avut nevoie de acest timp pentru a uita, ci pentru a trece printr-un proces de eliberare de experienţa proprie. Abia atunci am fost pregătită să scriu despre experienţa ei, care a fost diferită de a mea. 
 
Cu ani în urmă, aţi hotărât să nu scrieţi despre atacul palestinienilor.
Da, după ce am fost rănită, mi-am promis să nu scriu despre asta şi m-a întristat că nu am putut să mă ţin de cuvânt. La început, am simţit că nu vreau să folosesc cuvinte pentru a descrie această situaţie cumplită. Nu am mai vrut să scriu deloc. Mă îndepărtasem de scris şi îmi era teamă că nu o să mai revin la el niciodată, pentru că, după ce am văzut oameni arzând în preajma mea, am simţit că nu mai înseamnă nimic cuvintele. Nu mai aveau nicio valoare, nu mai erau importante, căci fusese o experienţă traumatizantă. După aproape jumătate de an, am început să scriu din nou. Numai în cea mai recentă carte mi-a venit natural să povestesc despre asta; nu m-am putut abţine. M-am trezit scriind fără să-mi propun.      
 
Aşadar, nu v-a determinat nimic să vă răzgândiţi?
Nu, n-a fost o hotărâre. 
 
În primele pagini, descrieţi starea mai multor oameni după explozie. V-aţi amintit cu uşurinţă asemenea detalii?  
Nu mi-a fost deloc greu să-mi amintesc. Eram pe deplin conştientă şi n-am putut să uit detaliile. N-a fost greu nici emoţional să mă întorc la acele momente, pentru că mă aflam deja în rolul de scriitoare. Mă concentram asupra lui Iris, asupra familiei şi situaţiei ei.
 
Literatura, „imaginaţie şi amintire“
 
În carte, soţul lui Iris spune: „Când iubeşti pe cineva, îi simţi durerea“. Este vreo asemănare între familia dvs. şi a ei? Cum v-a afectat atentatul familia?
A fost dificil şi pentru familia mea. Băiatul era foarte mic, iar fata avea 15 ani. În cazul meu, nu a fost vorba de vină, ca în familia lui Iris. Cred că e interesant cum îi afectează pe ei. Nimeni nu-l învinovăţeşte pe teroristul din Palestina sau pe prim-ministrul israelian. Se învinuiesc doar pe ei. Băiatul, de exemplu, se ascunsese în baie şi de asta au întârziat la şcoală. Nu-mi amintesc astfel de trăiri în familia mea şi nici o astfel de înstrăinare; dimpotrivă. Am fost foarte apropiată de copii după atac. Băiatul venea la mine la pat să facem teme, pentru că trebuia să stau întinsă. Tot la pat aveau loc întâlnirile cu toată familia. Consider că fost mai puţin traumatizant decât pentru Iris. Povestea ei e mai dramatică, pentru că aşa trebuie să fie literatura. Faptul că Iris s-a distanţat atât de mult de fiica ei a fost o consecinţă a acestui atac terorist, care afectează întreaga viaţă a personajului. Mai ales că îl întâlneşte pe terapeutul Eitan, iubitul din adolescenţă, după 10 ani. Pentru mine, scrisul este un amestec de multe elemente: unele autobiografice, altele fictive – o combinaţie care poate face chiar şi lucrurile care ţi s-au întâmplat ţie să ţi se pară complet altfel, dacă le legi de cineva care e diferit de tine. E un amestec de imaginaţie şi amintire. 
„Nu am mai vrut să scriu deloc. Mă îndepărtasem de scris şi îmi era teamă că nu o să mai revin la el niciodată, pentru că, după ce am văzut oameni arzând în preajma mea, am simţit că nu mai înseamnă nimic cuvintele“.
Acest „amestec“ v-a ajutat să vă eliberaţi de propria durere?
Pentru că am aşteptat atât de mult timp, nu am avut nevoie de această terapie. Cred, în schimb, că poate fi terapeutic să citeşti şi sunt foarte fericită când cititorii îmi spun că lecturarea unei cărţi de-ale mele a avut un astfel de efect. Îmi doresc să ajute pe cineva aceste volume. 
 
După atentat, aţi spus că nu aţi mai scris o vreme. Dar aţi citit?
A fost greu atunci. Nu puteam să scriu, dar nici cititul nu prea mă interesa, pentru că simţeam o înstrăinare de cuvinte. Literatura nu mai era aşa importantă. În primul rând, mă gândeam la ce se întâmplase. Erau amintiri repetitive. Îmi tot venea în minte acea dimineaţa: cum m-am trezit, ce i-am spus copilului. Şi, după o vreme, un prieten psihiatru m-a vizitat şi i-am zis: „Nu ştiu ce să fac. De dimineaţa până seara, când se întorc copiii mei, nu fac decât să mă gândesc la detaliile acelei dimineţi“. El mi-a zis: „E în regulă, nu-ţi face griji. Aşa îţi revii; te vindeci. Nu întrerupe procesul“. Asta am făcut jumătate de an. În acest timp, am început să simt nevoia să fac ceva pozitiv. Îmi imaginam cum ar fi să adopt un copil, ceea ce am şi făcut câţiva ani mai târziu. A fost o perioadă plină, de fapt. 
 
Aţi adoptat un copil pentru că vedeaţi lumea cu alţi ochi?
Întotdeauna mi-a plăcut să fiu mamă, dar atunci simţeam că ar trebui să fac ceva diferit, să fac lumea puţin mai bună, încercând să salvez un copil. 
 
V-aţi gândit că aţi fi putut să faceţi lucrurile diferit în acea dimineaţă: să alegeţi alt drum, de pildă?
Mi-am dus fiul la şcoală la ora obişnuită. În acea dimineaţă, mi-am luat la revedere de la el şi i-am promis că la prânz, după ce îl iau, îl duc la pizza. Am reuşit să fac asta abia un an mai târziu. După ce l-am lăsat la ore, m-am întâlnit cu tatăl unui prieten de-al fiului meu, cu care am vorbit câteva minute. Apoi, am fost în parcul de lângă şcoală, pentru că pe-atunci scriam „Thera“ şi voiam să fac descrierea parcului iarna. Aveam descrierea lui numai vara. Am realizat că va fi iarnă în carte, aşa că am stat pe bancă zece minute. Înainte să plec spre casă, m-am întrebat ce drum să aleg. Eram conştientă de pericol, dar nu aveam de unde să ştiu sigur. Aveam mai multe opţiuni, dar atunci nu ştiam că un drum îţi poate salva viaţa, iar celălalt te poate ucide. E greu să analizezi fiecare decizie.
                                                                                                                                                                    Cu romanul „Fărâme de viaţă“. Foto: AFP 
Primejdia din Israel
 
Spuneţi că eraţi conştientă de pericol. Au loc frecvent astfel de atentate? 
Nu des, dar atunci au fost nişte ani groaznici. Între 2000 şi 2004, au avut loc atentate cu bombe în cartierul nostru.
 
Prin urmare, nu v-a fost greu să vă împărtăşiţi sentimentele cu familia, cum i-a fost personajului Iris?
Aşa este.
 
Vorbeaţi cu ei despre asta?
Înainte de toate, am încercat să îi fac şi pe ei să vorbească. Cred că a intervenit şi sentimentul natural al mamei: să nu le arăţi copiilor cât îţi e de greu. Încercam să minimalizez, dar nu să ascund ce simţeam. Mi-am arătat atât durerea, cât şi recuperarea şi am trecut împreună prin acest proces. 
 
Încă vă mai doare piciorul?
Da, încă mai doare, dar nu îngrozitor. Sper să nu se agraveze cu trecerea anilor. 
„Am fost foarte apropiată de copii după atac. Băiatul venea la mine la pat să facem teme, pentru că trebuia să stau întinsă. Tot la pat aveau loc întâlnirile cu toată familia. Consider că fost mai puţin traumatizant decât pentru Iris. Povestea ei e mai dramatică, pentru că aşa trebuie să fie literatura“.
În mai multe interviuri aţi zis că nu vreţi să plecaţi din Israel, dar am înţeles că v-aţi gândit la asta.
Mi-am tot imaginat la început, după atac, un loc mic şi fără autobuze. Nu trebuia să fie neapărat în afara Israelului. Mă gândeam la sate fără autobuze, fără pericole, însă niciodată nu mi-am propus serios să plec. 
 
De ce ţineţi la această ţară?
În primul rând, nu există altă ţară evreiască, nici altă ţară vorbitoare de ebraică. Ăsta este singurul nostru loc, despre care nu aş putea spune că e cel în care evreii se simt în siguranţă. Mai sigură e Europa. Dar cred cu toată inima că e nevoie să existe un stat al evreilor. Cred că nu ar trebui să revenim la perioada în care evreii erau împrăştiaţi în lume şi nu aveau o ţară. Statul trebuie să supravieţuiască şi e responsabilitate mea să rămân acolo. În al doilea rând, îmi iubesc ţara, deşi o critic. Încă simt o legătură puternică şi e foarte relevant pentru mine, ca autoare care scrie în ebraică.  
Aţi putea să scrieţi în altă parte? 
Cred că am nevoie să scriu în Israel. N-am încercat să scriu în altă parte şi nici n-am trăit altundeva. Deşi realitatea din Israel nu predomină în cărţile mele, încă simt că e singurul loc unde pot să trăiesc şi să scriu.
 
Vă temeţi că aţi putea păţi ceva dvs. sau vreun membru al familiei?
Da, mi-e teamă constant şi am fost şi mai anxioasă după atentat. Când sunt perioade liniştite, mai reuşesc să uit. Când revin atacurile, aşa cum s-a întâmplat acum câteva luni, încep să mă îngrijorez. Am cumpărat pentru copii şi pentru mine spray cu piper, ca să ne simţim în siguranţă. De fiecare dată când aud pe cineva alergând, îmi fac griji. Încă mă mai agit când trec pe lângă autobuze, pentru că aud sunetul exploziei.  
 
Călătoriţi des cu autobuzul?
La începutul anilor 2000, nu luam autobuzul, nici eu, nici copiii. Au urmat ani mai liniştiţi şi m-am mai relaxat puţin. 

La Bookfest, de vorbă cu o cititoare. 
 
Credeţi că există vreo soluţie pentru conflictul dintre palestinieni şi israelieni?
E o întrebare dificilă. Aşa sper. Visez la pace. Cei mai mulţi cetăţeni israelieni tânjesc după pace. Cred că încă e foarte greu, pentru că şi ei, şi noi trebuie să ne străduim. Cred că e vorba de educaţie. Vara trecută am aderat la un grup numit Women Wage Peace, pentru a mă întâlni cu femei palestieniene şi israeliene, ca să facem ce putem pentru pace. Nu mergem pe câmpul de luptă, dar ne putem creşte copiii în spiritul păcii. Mulţi palestinieni şi israelieni fac tot ce le stă în putere, dar pacea e încă departe.
 
De ce?
Pentru că mulţi palestinieni nu au renunţat la ideea de a câştiga întreaga ţară şi nu acceptă statul palestinian. E greu şi pentru că guvernul israelian nu poate să renunţe la teritorii. Principalul motiv pentru care statul palestinian nu s-a consolidat încă a fost teama că ar putea deveni un stat ISIS. Toate elementele extreme din lumea islamică pot transforma statul Palestina într-unul periculos, nu numai pentru israelieni, ci şi pentru palestinieini. E ceva complex; nu e un tablou alb sau negru.  
 
Nici Europa nu mai pare aşa sigură, după atacurile din ultimul an.
Am avut un şoc când am aflat de Paris, unde am mulţi prieteni. Sper că se vor opri şi că Europa se va apăra. Nu cred că va mai fi vreodată siguranţă deplină. 
 
Biblia, o sursă de inspiraţie literară
 
Am citit că nu sunteţi credincioasă. După atentat, aţi simţit o legătură cu divinitatea?
Nu. Mă simt apropiată de tradiţiile evreieşti şi de sursele literare, precum Biblia, dar nu simt prezenţa lui Dumnezeu în preajmă. 
 
E o legătură intelectuală cu tradiţiile?
Da, aşa cred. Chiar şi literară. 
 
Biblia, aşadar, este o poveste, o formă de literatură?
Da, cred că e o combinaţie de multe cărţi şi stiluri literare. Sunt intrigi minunate în Biblie, poeme minunate, poveşti de dragoste şi istorice. Pentru mine e o sursă de inspiraţie importantă. 
„Cred că m-am născut cu sentimentul că putem să pierdem totul oricând. Poate era vorba de atmosfera din Israel sau poate că m-a influenţat mult povestea mamei mele. A mai fost măritată înainte să-l cunoască pe tata, iar soţul ei a fost ucis în Războiul de Independenţă din 1947“.
Scrieţi din copilărie. Cum v-au încurajat părinţii?
Văd că ştii totul despre mine. Familia mă încuraja, dar nu făcea mare caz de asta. Pe mama o îngrijora tristeţea din poeziile mele şi mă întreba de ce scriu lucruri aşa deprimante. Se gândea că nu e o mamă destul de bună. Nu cred că eram tristă, ci doar conştientă de posibilitatea pierderii în orice clipă a vieţii. Cred că m-am născut cu sentimentul că putem să pierdem totul oricând. Poate era vorba de atmosfera din Israel sau poate că m-a influenţat mult povestea mamei mele. A mai fost măritată înainte să-l cunoască pe tata, iar soţul ei a fost ucis în Războiul de Independenţă din 1947. Ea îmi povestea mereu despre el, despre cât de mult îl iubea. Am crescut cu ideea de putere mitologică a primei iubiri. Cred că asta a inspirat povestea din cartea „Durere“.
 
Vă povestea în copilărie despre el?
Da, mereu. Era ciudat, pentru că, pe de o parte, îmi părea rău pentru ea şi plângeam cu ea, dar, pe de altă parte, simţeam că, dacă el nu ar fi fost ucis, eu nu m-aş fi născut. Îi datorez viaţa morţii lui. Ce spune asta despre mine? Ce spune asta despre mama? M-ar alege pe mine sau l-ar alege pe el? Dacă s-ar întoarce, dacă ar fi fost o greşeală şi ar fi în viaţă? A fost complicat să cresc cu povestea asta puternică.
 
Tatăl ştia despre el?
Da, ştia că mama era văduvă. El divorţase. Pentru amândoi, marea iubire era undeva în urmă, iar eu am crezut de atunci că marea iubire e doar o poveste. Că nu era ceva ce puteam să văd cu ochii mei. Ei nu erau îndrăgostiţi, ci doar ataşaţi unul de celălalt. 
 
De aceea se gândeşte Iris atât de mult la trecut?
Aşa cred. Când eşti tânăr, e foarte greu să te eliberezi. Cred că la sfârşitul cărţii Iris e aproape liberă.
 
Cum aşa?
Nu vreau să dezvălui finalul, dat cred că a primit o a doua şansă. Nu era chiar şansa pe care o căuta, dar este o şansă de a fi liberă. Poate că libertatea e mai importantă decât dragostea. Poate; nu sunt sigură. 
 
CV
Numele: Zeruya Shalev
Data şi locul naşterii: 13 mai 1959, Israel
Starea civilă: căsătorită
Studiile şi cariera: A absolvit un masterat în studii biblice. În prezent, este redactor la Editura Keshet. De-a lungul anilor, a obţinut distincţii precum: Premiul de Aur şi Premiul de Platină al Asociaţiei Editorilor din Israel, Corine Prize (Germania, 2001) şi Amphi Award (Franţa, 2004). Printre volumele publicate în România se numără: „Viaţa amoroasă“ (1997), „Soţ şi soţie“ (2000; 2008), „Thera“ (2005; 2010) şi „Durere“ (2016). 
Locuieşte în: Ierusalim 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: