INTERVIU Scriitorul Radu Paraschivescu: „Sper să nu ajungă lumea populată doar de Victor Ponta“

Sâmbătă, de la ora 15.00, scriitorul Radu Paraschivescu îşi va lansa volumul „Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time)“, apărut la editura Humanitas, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus (16-20 noiembrie).  Vor vorbi, alături de autor, Andreea Esca şi Dan C.Mihăilescu.

Radu Paraschivescu (56 ani) a devenit cunoscut prin cărţile sale umoristice, prin cele despre fotbal şi prin traducerile din limba engleză. „Ghidul nesimţitului“, “, „Fie-ne tranziţia uşoară“ şi „Mi-e rău la cap, mă doare mintea“ se numără printre cele mai de succes titluri ale sale. În interviul acordat pentru „Adevărul Live“, Radu Paraschivescu spune că nu vrea să-l întâlnească pe Victor Ponta, dar comentează şi succesul la Nobel al lui Bob Dylan.

„Adevărul“: Momentul în care a apărut cartea „Sper să crăpi“ a coincis cu momentul în care un jurnalist de la Hotnews a postat pe FaceBook mesajul „Sper să crapi Victor Ponta“. Există vreo legătură?

Radu Paraschivescu: Da, şi eu am fost întrebat care e lucrătura de fapt.

Volumul are legătură cu realitatea?

Volumul are legătură cu realitatea în sensul că povestirile au un sâmbure de adevăr de la care au plecat, dar altfel e o carte în afara politicii. E o carte care conţine cinci povestiri vesele despre felul cum arătăm noi la aproape zece ani de la integrarea europeană, cum arată ţăranii noştri care nu mai omoară păsări din curte, ci asomează păsări în curte. Avem povestea unui om care devine profitabil pentru televiziuni şi care este chemat la tot felul de emisiuni, până când omul e peţit în fiecare zi de televiziuni care aşteaptă să moară. Pe urmă vine povestirea care dă titlul acestui volum: „Aştept să crăpi“. Aici au fost probleme, am fost întrebat cum dau această carte cadou? Am răspuns printr-o altă întrebare: „Cum faci cadou «Ghidul nesimţitului»?“. „Aştept să crăpi“ este titlul unei emisiuni de televiziune, care deocamdată nu există, dar pentru care am copyright. Este despre goana după lacrimi şi promiscuitate. Concurenţa vine cu o contrapropunere: „Ţi-am pus cruce“. Mai am o povestire din lumea sportivă. Ultima prezintă aşa-zisul exod de la 1 ianuarie 2014, când Anglia se pregătea să reziste inaviziei dinspre România şi Bulgaria. Cam ăsta e volumul. Sunt cinci bucăţi de literatură care nu au nicio legătură cu politica. Aşadar, nu este vorba deloc despre alegeri, despre campania electorală sau despre părerile mele asupra unor candidaţi, pe care sigur le am. E ficţiune pură.

Da, dar are elementele ei de realitate?

Cred că povestirea e de fapt despre ciocnirea a două lumi. Lumea asta a ţăranului, a obiceiului, a lucrurilor aparent imuabile care vine la un moment dat în conflict cu o lume scrobită, poruncitoare totuşi şi care te obligă pe tine, ţăran, să lucrezi, să intri în stilistica unor programe care acum devin prilejuri de amuzament. E adevărat, am avut un pic de experienţă, am participat la destule seminiarii şi am văzut cât balet din ăsta se practică pentru că trebuiau nişte fonduri folosite. „Oare îşi uită dracului pastila?“ poate fi bănuită de autobiografism.

I-aţi face cadou cartea asta lui Victor Ponta? 

Sincer să fiu, nu. La Victor Ponta nu mă duc. Sincer, eu mă bănuiesc de umor. Fiecare dintre noi, oamenii aşezaţi, trebuie să-şi instituie nişte cordoane sanitare. Eu am astfel de oameni faţă de care mi-am instituit astfel de cordoane. La Victor Ponta nu e sănătos să ignori, dacă îl ignori îl laşi să funcţioneze în continuare. Dar nu pot, am nişte reacţii de-a dreptul stomacale în faţa lui. Sper să nu ajungă lumea populată doar de Victor Ponta, sinuciderea nu ar fi o opţiune, ci o binecuvântare. Sunt oamenii care au o doză de tupeu şi de sfidare a realităţii care pe mine mă paralizează. Victor Ponta face parte dintre aceştia.

Dacă tu furi şi te duci şi declari public: „bunicul meu care a fost preot m-a învăţat să nu mint şi să nu fur“, ceva se strică în armonia lumii. Din punctul meu de vedere este una din cele mai mari ruşini care au existat în România după ‘90. Dar momentul în care, după ‘90, un asemenea om, şeful guvernului, fură şi apoi neagă evidenţa... Asta e o alcătuire care mie îmi scapă. Îmi pare rău că sunt contemporan cu astfel de personaje. Şi recunosc că nu aş putea să fac vreodată un personaj din Victor Ponta.

Vă gândiţi la o carte de satiră politică?

Pot să fac oricând o carte de satiră politică şi e tentant. Însă sunt câţiva oameni pe care nu aş putea să-i fac personaje. Sunt oameni care au făcut atât de mult rău, şi Victor Ponta e unul dintre ei. Dar el nu a venit aşa în lumea politică de capul lui. El a ieşit dintr-o manta politică, dintr-o stofă a minciunii, a tupeului şi a fugii de realitate. Ceva m-ar opri. Un om care te-a reprezentat la nivel mondial, şi te-a reprezentat târând povara minciunii şi a hoţiei. Aşa ceva e peste puterile mele.

Cum comentaţi Nobelul pentru Literatură oferit lui Bob Dylan? 

Eu aici risc să fac figură de tradiţionalist. Mie mi-e neclar un singur lucru: care sunt criteriile juriului Nobel. Primează talentul literar? Dacă primează talentul literar mie personal mi se pare că Leonard Cohen a avut mai mult talent ca Bob Dylan, versurile lui aveau mai multă substanţă.

Primează cumva vâna de protestatar, păi atunci de ce nu i-ai dat Nobelul în ‘70, de ce ai aşteptat până în 2016? Vrei neapărat să surprinzi ? Atunci nu-i mai spune Nobelul de Literatură, ci Nobelul Mirării. Nu contest calitatea literară a unora dintre versurile sale. Nu contest figura lui, care este o figură emblematică într-adevăr. Dacă vorbim despre premiul Nobel pentru Literatură el nu ar fi trebuit să fie atât de sus plasat.

Ce părere aveţi despre ceilalţi candidaţi?

Am şi eu caii mei favoriţi. Despre unii ştiu sigur că nu o să câştige. Îmi place Julian Barnes, s-ar putea să nu ia niciodată Julian Barnes. Eco nu l-a luat. Sunt atâţia care nu au luat. Nu cred că e vorba de o prejudecată, mie mi-a plăcut Dylan. Îi ştiu piesele, era într-o şcoală a educaţiei mele, dar parcă e un pic cam mult. Nu sunt scandalizat, nu dau ochii peste cap, dar am fost surprins. Cred că îmi pot păstra dreptul de a fi surprins. E adevărat, suntem învăţaţi să ne punem la încercare prejudecăţile. I-am da un premiu pentru literatură lui Florin Chilian, spun şi eu un nume ? Nu, nu i-am da. Păstrând proporţiile, situaţia e cam aceeaşi. Au fost oameni care prima dată au spus: „Asta-i bună!“, a doua oară au spus: „On second thought...“ şi la a treia postare pe Facebook „Păi chiar merita“.

Eu am crescut cu cultul lui Paul Simon, şi când eram profesor la Făget făceam câteodată cercuri de engleză şi aduceam un pick-up zgâriat şi scoteam versuri din Paul Simon sau Simon & Garfunkel. N-aveam însă pretenţia ca Paul Simon să ia premiul Nobel. Repet, cel mai înzestrat din zona asta mi s-a părut Leonard Cohen.

Bine, el a fost absolvent de filologie.

Asta nu e neapărat o condiţie a talentului. Şi eu am făcut Filologie şi am avut nişte colegi la filologie care sunt nişte boi perfecţi. Alţii, tot colegi cu mine, sunt sclipitori. Dacă sunt oameni care n-au citit o carte în viaţa lor şi scriu cărţi... E o lume stranie.

Mai aveţi încredere în ce se întâmplă în fotbalul românesc?

Nu se întâmplă nimic dramatic şi nimic imprevizibil. Se întâmplă ce trebuia să se întâmple de mult, din punctul meu de vedere. Oamenii care conduc aceste mecanisme, Federaţia în principiu, sunt nişte oameni care nu ştiu ordinea exactă şi nu ştiu cu ce se mănâncă. Altfel nu-mi explic de ce Christoph Daum, el e ţapul ispăşitor şi va ispăşi de fapt, are programat un meci amical după primele patru meciuri oficiale. A doua problemă e faptul că oamenii cred că totul ţine de om şi de formă, nu, totul ţine de sistem şi de fond. Dacă în locul lui Daum venea Guardiola, rezultatul era acelaşi. Noi suntem la fel de ponosiţi indiferent cine venea. Am ajuns aici pentru că totul a devenit o chestiune de diletantism în care incompetenţa nu deranjează şi în care sfânta pilă dictează agenda.