INTERVIU Academicianul Eugen Simion: Ce-ar fi să-l judecăm pe Cioran numai pentru că a scris un articol despre Hitler şi altul despre Codreanu?

INTERVIU Academicianul Eugen Simion: Ce-ar fi să-l judecăm pe Cioran numai pentru că a scris un articol despre Hitler şi altul despre Codreanu?

Eugen Simion şi cărţile de căpătâi ale literaturii române FOTO: Marian Iliescu

Criticul literar Eugen Simion vorbeşte despre cumplita foamete din vremea în care „se înfiripa comunismul“ şi despre compromisurile care au păstrat literatura română în biblioteci publice şi în sertare, în ciuda grelei poveri a proletcultismului.

Ştiri pe aceeaşi temă


Din curtea aceasta, înalt cât betonul care o împrejmuieşte, ne priveşte chipul poetului, cronicarului, conservatorului Mihai Eminescu. E chipul matur al romanticului şi ne priveşte aşa, absent, de pe un banner uriaş, din dreapta a trei tomberoane de gunoi. Nu e nimic răscolitor aici, niciun iz de istorie ori de magie în slove. E atât: poetul, pe un gard. Perfect urbanism! Suntem la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi ne pregătim pentru interviul cu preşedintele Eugen Simion, eminescolog, critic şi istoric literar, academician. Vom vorbi despre Eminescu, Nichita Haş Stănescu, despre sinucigaşul Marin Preda. Vom mai vorbi despre cultură şi despre rezistenţă, despre dosarele însângerate ale Securităţii, despre mici păcate, mici laşităţi. Cum judecăm toate acestea? Eminescu e pe gard şi, spune un cântec, „Eminescu să ne judece!“. Vom vorbi despre toate acestea şi, în plus, despre Parisul anilor ’70. Toată viaţa lui Eugen Simion. Dar Eugen Simion întârzie câteva minute şi, pentru moment, tot ce putem vedea noi în curtea aceasta este poetul, pe un gard. Perfectă deghizare!

Eugen Simion: Dacă puteţi să-mi puneţi întrebări care nu mi-au mai fost puse...

„Weekend Adevărul“: Nu ştim ce e în spatele omului Eugen Simion.
Nu sunt o persoană publică. Am fost preşedinte al Academiei timp de opt ani şi alţi patru ani – vicepreşedinte, iar acesta a fost primul meu serviciu public. Eu am fost toată viaţa mea profesor la universitate şi critic literar.

Ce v-a făcut să vă îndreptaţi către literatură?
S-a întâmplat la Ploieşti. Eu sunt prahovean – şi, ca un detaliu, colegul meu de bancă de la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“ era Nichita Stănescu. Acest liceu a dat 3 preşedinţi ai Academiei şi 23 de membri. Din anul nostru, acum sunt 4 membri.

Care sunt ceilalţi doi preşedinţi?
Vecinul nostru din Chiojdeanca (n.r. – Prahova), satul natal, şi rudă cu bunicul meu, Radu Simion, a fost preşedinte al Academiei Române în perioada 1946-1948. Se numeşte Andrei Rădulescu, un mare jurist. El a fost obsesia vieţii mele, personajul care m-a terorizat. Nu-l cunoşteam, dar toată lumea îmi spunea: „Nu eşti tu ca Andrei Rădulescu!“.

Păi, când vă spuneau aşa?
Încă de la 6 ani! Parcă nici nu conta dacă luam şi eu câte un premiu pe-acolo. Era o formă de scepticism care mă deranja. Mi s-a întâmplat un lucru foarte bizar când am venit student cu Nichita la Facultatea de Filologie şi l-am cunoscut pe Andrei Rădulescu. Primul profesor care a venit la seminar a fost lingvistul Iorgu Iordan, poate cel mai mare lingvist român. El ne-a întrebat pe fiecare de unde venim şi, când a auzit de Chiojdeanca, m-a reţinut. În pauză m-a chemat: „Ai auzit de Andrei Rădulescu?“. Bineînţeles că auzisem de teroristul copilăriei! Am fost însă foarte circumspect, pentru că el fusese, după ’48, scos din conducerea Academiei, fusese marginalizat. Peste o săptămână, Iorgu Iordan mi-a spus: „Poimâine te aşteaptă Andrei Rădulescu“.

Când s-a produs „împăcarea“?
„Împăcarea“ s-a produs în 1998, când am fost ales eu preşedinte al Academiei. Atunci am văzut arhiva Academiei şi am dat peste el. Fiind un eminent jurist, a organizat extraordinar de bine averile Academiei, atât de bine încât n-a putut să le naţionalizeze pe toate regimul de după ’47.

Şi cel de-al doilea preşedinte?
A fost preşedinte din ’90, Mihai Drăgănescu.

Câte avioane americane au căzut în Ploieşti
Aţi prins bombardamentele din zona Ploieştiului din război?
Au fost în ’44, când eu intram în clasa I de liceu. Îmi amintesc că am început în decembrie ’44, aşa că eram la Chiojdeanca. Vedeam cum se duceau avioanele anglo-americane, le număram, iar când treceau înapoi le număram din nou. Ştiam, astfel, câte au căzut. Când am ajuns în internatul liceului de la Ploieşti, am văzut că oraşul era distrus. După bombardamente, a urmat cea mai cumplită foamete.

Dumneavoastră aţi cunoscut senzaţia de foame?
Sigur că da. La internat, cu alţi 800 de copii. Am avut noroc cu directorul liceului, care mai făcea rost de mâncare pentru noi. Însă am văzut oameni care au murit de foame. Da... n-a fost o epocă frumoasă. Se înfiripa comunismul, erau mişcări sociale.

Eugen Lovinescu, „un bucureştean neserios“
Cum aţi descoperit apetitul pentru critica literară?
La liceu, un profesor de română mi-a împrumutat o carte de Garabet Ibrăileanu. A fost prima carte de critică literară pe care am citit-o. Mi-a plăcut atât de mult încât am început să citesc şi altele. Am descoperit că în critica literară era o polemică împotriva lui Eugen Lovinescu. L-am întrebat pe profesorul de română cine este Lovinescu şi dacă are o carte scrisă de el. Profesorul mi-a răspuns: „Să nu cumva să-l citeşti pe acest critic. Este un bucureştean neserios. El l-a înjurat pe domnul Ibrăileanu“. Bineînţeles că primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bibliotecă şi să împrumut o carte de Lovinescu. Lectura a fost un regal. Mi-a determinat destinul. Mi-a plăcut enorm tipul de text care nu semăna nici cu Sadoveanu, nici cu Eminescu. Am simţit că mi se potriveşte.

La aproape 80 de ani, criticul priveşte înapoi cu îngăduinţă

Ce l-aţi fi întrebat pe Eminescu dacă l-aţi fi prins în viaţă?
Mi-ar fi fost frică să vorbesc cu el, mi-ar fi clănţănit dinţii de frică!

Oare ce meserie aţi fi făcut dacă nu aţi fi ales critica literară? Ce vă doreaţi în copilărie?
„General“. Să vă povestesc: tata a fost omul pe care l-am stimat cel mai mult. Tot secolul XX este împotriva taţilor. Din cauza lui Freud, toţi scriitorii şi-au detestat taţii. Eugen Ionescu, Sartre... Ei bine, eu l-am adorat pe tata. Tata făcuse războiul (n.r. – Primul Război Mondial) din prima până în ultima zi. A fost prizonier în Germania, s-a întors acasă şi a luat viaţa de la început. Ştiu atâtea poveşti spuse de el despre generalul Dragalina, despre generalul Averescu... Astfel încât, atunci când eram copil şi mă întreba cineva ce aş vrea să devin, eu spuneam: „general”. Credeam că e o meserie care se învaţă. Când a plecat din Germania, tata a cumpărat un ceas de buzunar. L-am stricat eu.

„Dacă reveniţi la realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid“

Cum era colegul de bancă Nichita Stănescu?
Era dintr-o familie bună. Tatăl lui, Nicolae Stănescu, avea croitorie în centrul Ploieştiului. Mama lui era rusoaică, dintr-o familie de generali din Armata Albă. Nichita era fermecător şi sclipitor de inteligent. Era mereu în centrul atenţiei. I se zicea „Haş“. De ce? Pe el îl mai chema şi Hristea. Şi semna caricaturi la gazeta de perete „H“. Îmi citea poeziile lui, imita baladele lui Topârceanu. Într-o zi a apărut cu o sprânceană rasă, aşa, numai ca să provoace scandal şi să fie original. Cânta la pian. La matematică, însă, nu era bun. Chiar şi eu, care eram modest la matematică, eram mai bun ca el. E adevărat, făceam matematică serioasă în liceu: toţi ceilalţi colegi ai noştri, în afară de noi doi, au mers apoi pe calea ingineriei. Dar Nichita abia trecea la matematică cu un 5-6.

„Am crezut că o să mor!“
Care erau frământările adolescentului Eugen Simion?
Eu nu mi-am iubit adolescenţa. Cred că e cea mai traumatizantă dintre vârstele unui om. Totul se schimbă atunci, totul. Copilăria e un paradis de care nu-ţi dai seama decât atunci când l-ai pierdut. Adolescenţa, în schimb, e vârsta la care încep să vină întrebările peste tine. În adolescenţă, m-am îmbolnăvit şi am crezut că o să mor. Stăteam la internat, nu mai eram cu familia. Mă gândeam la ideea de destin, la Dumnezeu, la toate astea...

Eraţi un singuratic?
Nu chiar. Sunt un om sociabil, dar cu o oarecare prudenţă. Faptul că vă întâlnesc pe voi acum îmi dă un sentiment de bine. Îmi plac oamenii.

„Stăteam cu frica în sân“
După adolescenţă, a urmat facultatea, venirea în Bucureşti...
Da, am căzut în altă epocă, în altă istorie. Pe vremea aia, se intra foarte greu la facultate. Intrarea la facultate era trauma unei vieţi. În plus, era epoca cea mai rea din istoria modernă: anii ’50, cu cele mai mari crime. N-am avut nici cămin, nici bursă, stăteam cu frica în sân că mi se poate întâmpla ceva, mie sau părinţilor mei. S-a şi întâmplat. Tata a fost arestat pentru un an şi jumătate. Fusese primar ţărănist. Dar tata era un om tare. A trecut peste asta şi s-a întors din nou acasă. Îmi amintesc că seismul din 1977 ne-a distrus casa. Tata avea atunci spre 80 de ani, dar a luat totul de la zero şi a construit-o din nou. Ce efort!

Eugen Simion şi Regele Mihai I (în plan îndepărtat) au traversat Epoca de Aur pe cărări diferite, care s-au intersectat mai târziu în sălile Academiei

Nu stârneau revoltă aceste nedreptăţi?
Spre exemplu, după revoluţia din Ungaria, în 1956, am stat de vorbă mai mulţi studenţi despre aceste chestiuni. De ce nu se întâmplă şi la noi ceva? A fost un turnător printre noi şi ne-au ras pe toţi. Eu am scăpat uşor. Colegi de-ai mei au fost băgaţi în puşcărie şi unul a şi murit. Era un tânăr poet pe nume Negrea. S-a spânzurat în puşcărie. Am fost tânăr şi asta m-a trezit puţin la realitatea istoriei. Dar am scăpat. Nu mi-au rupt şira spinării. Eu nu vreau să mă plâng prea mult de această epocă, însă, terminând facultatea ca şef de promoţie, nu m-au lăsat să rămân în Bucureşti. M-au trimis să fiu profesor într-un sat de lângă Babadag. Rupt de lume. Acolo puteai să intri în octombrie şi mai ieşeai în mai. M-au trimis acolo pentru că am fost martor la procesul politic al lui D. D. Panaitescu. Ceva teribil, nu v-aş dori să vă pună viaţa să asistaţi la aşa ceva. În fine, eu nu am vrut să primesc acea repartiţie lângă Babadag. Eu voiam să devin critic literar. Aşa că, după terminarea facultăţii, am fost cinci ani şomer.

„Mici compromisuri am făcut. Am tăcut uneori“
A urmat, deci, o altă perioadă proastă în viaţa dumneavoastră.
Nu. A fost o perioadă bună. Citeam în fiecare zi la Biblioteca Academiei. Perpe-ssicius mi-a dat un mic ajutor. M-a pus să copiez manuscrisele lui Eminescu. Şi mă mai plătea din fondul Academiei. Stăteam în Bucureşti, dar nu aveam mutaţie. Era greu. Dar m-am însurat. Soţia mea – mi-a fost colegă la facultate – era profesoară în Dobrogea. În 1960 am avut un copil.

Apoi?
Toată viaţa am vrut să fiu critic literar. Şi am reuşit. Am debutat în critică în 1960. Pe mine şi pe mulţi din generaţia mea, literatura ne-a salvat. Am căpătat o identitate. Ne-au acceptat să ne facem mutaţia în Bucureşti. Am căpătat, cu greu, şi un apartament în Balta Albă.

Nihilistul Eugen Ionescu era un spirit profund religios. Aproape mistic. Mergea frecvent la biserica ortodoxă română din cartierul Latin.

Aţi făcut compromisuri?
Nu. Compromisuri n-am făcut. A, mici compromisuri am făcut. În ce sens? Am tăcut uneori. N-am scris despre o carte tâmpită, pentru că era scrisă de un mare ştab. Dumneavoastră, care v-aţi născut şi trăiţi într-un regim al libertăţii, aţi putea spune: „Domnule, asta e o mică laşitate“. Recunosc, este. Dar una mică. Decât să mint şi să mă sinucid... Virgil Ierunca avea o teorie: „Într-un regim totalitar ai două şanse: la Academie sau la puşcărie“. Pe atunci, eu n-am fost nici la Academie, nici la puşcărie.

Credeţi în ideea de „rezistenţă prin cultură“?
Mult. Deşi în anii ’90 s-au supărat toţi pe mine. Teoria asta, susţinută mai ales de românii din exil, că românii n-au dat un fenomen precum cehii sau polonezii, poţi să o susţii, dar nu de la Paris. Marin Preda, pe care l-am iubit, era un om solid, o natură stabilizatoare. Îmi spunea adeseori: „Domnu’ Simion, trebuie să facem ca literatura română să reziste 100 de ani“. Atât credea Marin Preda că o să mai ţină comunismul.

Cum aţi rezistat?
Am încercat să dăm cezarului cât mai puţin din talentul nostru. Să nu facem mari compromisuri morale. Generaţia ’60 a avut o menire istorică, pe care a dus-o la capăt. A rejectat realismul socialist. Ne-am despărţit de generaţia părinţilor şi ne-am aliat cu bunicii, cu reprezentanţii modernităţii româneşti: Arghezi, Blaga, Bacovia au fost readuşi în poezie. În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în „Scînteia“, atunci a fost ucisă modernitatea românească. În 1970, însă, Ceauşescu a vrut să revină la realismul socialist. Atunci, Marin Preda, împins de la spate de Adrian Păunescu, s-a dus în biroul lui Ceauşescu şi i-a spus – există dovezi pentru ce spun acum: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid“. E o scenă extraordinară. Ceauşescu a spus: „Tovarăşul Preda, luaţi loc, hai să discutăm“. „Moromete“, însă, a repetat: „Mă sinucid“. Mai târziu, lui Ceauşescu i-a convenit să apară discuţia asta dintre el şi Marin Preda într-o carte de-a mea. Rezistenţa prin cultură n-a fost spectaculoasă. Poate, uneori, trebuia să fim mai vocali, mai radicali, dar îndemnul lui Preda, „hai să facem să supravieţuiască literatura“, ne-a convins. Ne-a unit.

Parisul, botezul şi Securitatea

În 1970 aţi plecat în Franţa. Cum aţi reuşit?
A fost cel mai mare noroc al meu. Atunci, ministrul Educaţiei, Mircea Maliţa, a avut ideea să trimită 20 de tineri intelectuali în străinătate. Am avut şansa să mă accepte şi pe mine. Nu vă mai spun că am fost, cred, singurul care m-am întors în ţară. Am stat trei ani la Paris. A fost, pentru mine, un al doilea botez. Un botez spiritual. Deci, iată, mi s-au întâmplat şi lucruri bune. Am citit acolo ce n-am putut citi în ţară. Mi s-a spălat creierul, în sensul bun.

 

Opt ani preşedinte al Academiei

Nume: Eugen Simion
Data şi locul naşterii:  25 mai 1933, Chiojdeanca (Prahova)
Studiile şi cariera:
1952-1957: urmează cursurile facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti (doctor în filologie)
1962-1968: redactor la revista „Gazeta literară”
1964-1971: lector la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti
1970-1973: lector invitat la Universitatea Sorbona din Paris
1974-1990: conferenţiar universitar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti
Din 1990 este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
Din 1993 este membru al Academiei Române, for pe care l-a condus între 1998 şi 2006.
A publicat peste 3.000 de studii literare.
De patru ori laureat al premiului Uniunii Scriitorilor (1965, 1976, 1980, 1984)
Locuieşte în: Bucureşti

 
Bunicul meu, care se născuse în anul lui Eminescu, în 1850 –eu l-am apucat pe bunicul meu, care a trăit 90 de ani. Deci era posibil ca eu să-l văd pe Eminescu, dacă ar mai fi trăit.

V-aţi simţit urmărit de Securitate în Paris?
Nu. Nu-mi dau seama. Am avut relaţii cu ambasada României de acolo.

„Am închis dosarul însângerat de trist“
Nu v-aţi luat dosarul de la CNSAS?
Nu, domnule. Când mi-au dat dovada că nu am fost colaborator, mi-au spus: „Uitaţi dosarul dumneavoastră aici“. Şi mi-am făcut următoarea socoteală: domnule, ce să aflu eu de acolo? Toate păcatele mele eu mi le cunosc. Şi probabil că erau băgate pe acolo. Cine ştie ce am mai făcut eu în viaţa asta a mea... mici păcate. Probabil că aceia care m-au turnat mi-au fost prieteni, colegi. Ar fi trebuit să trăiesc cu mizeria asta. Cel puţin, aşa am judecat până acum. Din când în când mă bate gândul să mă duc să văd dosarul. Am numărul de dosar, mă pot duce să-l cer. Am citit dosarul lui Caraion, care este fioros. E inimaginabil! Ion Caraion a stat în puşcărie de la 25 de ani până la 40 de ani. Acolo a semnat angajamentul de colaborare cu Securitatea şi l-a continuat şi după ce a ieşit. Caraion. Un mare poet. Cum judeci? Asta e pentru mine problema morală. Cum judeci? Am închis dosarul lui Caraion însângerat de trist. Îl cunoscusem personal. Mă încondeia şi pe mine acolo. Despre cum îi povesteam întâlnirile mele, la Paris, cu Monica Lovinescu. El relata mai departe chestiile astea.

Şi cum judecăm?
Cu regret. Eu n-am fost în puşcărie, nu mă grăbesc să judec.

Dumneavoastră aţi luat poziţie şi când a apărut dosarul de Securitate al scriitorului Nicolae Breban.
Da. Breban e un mare scriitor. A stat de vorbă cu un ofiţer de Securitate. Dar cine din generaţiile noastre nu a stat de vorbă cu un ofiţer de Securitate?

Şi dumneavoastră aţi stat de vorbă...
Sigur că da. Când mă întorceam din Paris, apărea câte unul care mă întreba de Monica Lovinescu. Bineînţeles că nu eram sincer. Spuneam că n-am văzut-o, că nu mă interesează.

Vă puneau să scrieţi sau scriau ei mai departe?
Probabil că scriau ei. Dar în dosarul meu de la CNSAS apare o notare a unui ofiţer de Securitate: „A refuzat să colaboreze cu noi“. După un an la Paris, m-am întors în ţară, în vacanţă. Atunci au fost nişte presiuni, nu mai voiau să-mi dea viza. Cel care m-a salvat a fost un profesor de la Centrul Universitar de Partid. Îl chema Cornel Pacoste. Pacoste a înţeles şi m-a ajutat să obţin viza. Dar am revenit în Franţa singur. Până atunci, fusesem însoţit de familie. 

Ce-ar fi să-l judecăm pe Cioran numai pentru că a scris un articol despre Hitler şi altul despre Codreanu?

De ce aţi revenit definitiv în România? Să părăsiţi Parisul pentru Bucureştiul gri al anilor ’70.
Da, îmi trecea prin cap şi asta. M-am întors pentru familie. Ştiam că îi nenorocesc dacă rămân. Dar nu ăsta a fost motivul esenţial. Eu am vrut să-mi fac un destin în cultura română. Aveam în jur de 40 de ani.

Nu aţi fi reuşit în cultura franceză?
Reuşit e un fel de a spune. Poate publicam o carte, eram un om stimabil, mă căutaţi acum într-un orăşel de lângă Paris. Ei bine, am plecat din Paris. Am plecat din Paris cu 3.000 de cărţi. Le-am adus cu un fost student, cu maşina, gândind că nu mai ies din România.

Un filosof, un dramaturg şi Lulu
N-a oprit cenzura nicio carte?
Nu. Au ajuns toate la mine. Acum nu mai ştiu cum să mai scap de ele. Sunt peste tot. Din fericire. Ajuns acasă, am publicat în 1977 jurnalul meu parizian, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii“. Acolo nu puteam scrie despre discuţiile mele cu Monica Lovinescu, cu Emil Cioran, cu Eugen Ionescu. Dar scriam prin parafrază: „un filosof de origine română“, sau „un dramaturg român“. Sau „m-am întâlnit cu Lulu“. Lulu, aşa-i ziceam eu Monicăi Lovinescu.

Un poet (Mircea Dinescu) şi un critic, un tandem scriptic

Cum vă explicaţi că unii erau arestaţi la domiciliu, iar dumneavoastră aveaţi libertatea de a sta trei ani la Paris?
Mircea Dinescu, arestat la domiciliu, a intrat într-o acţiune radicală. A fost un adversar al lui Ceauşescu pe faţă. Eu am participat la memorii, dar într-o limită în care mi-am păstrat libertatea. Nu trebuie să dispreţuiţi această formă de opoziţie. A fost importantă. Am dus bătălii cu plagiatul lui Eugen Barbu. Am admiraţie pentru Mircea Dinescu. Şi pentru Dorin Tudoran, şi pentru Paul Goma sau Breban, care şi-a dat demisia din partid.

Păunescu şi Breban, la judecata morală
Ce-i mai moral? Cazul Păunescu – un apropiat făţiş al lui Ceauşescu, sau cazul Breban, care, iată, îşi dă demisia din PCR, dar colaborează cu Securitatea?
Moral e partea talentului din fiecare. Noi am publicat toată opera lui Cioran, inclusiv paginile în care arată simpatia lui pentru ideologia de extremă dreaptă. E un principiu corect să nu ascunzi nimic. Dar nici să judeci valoarea unui scriitor numai prin păcatele lui. Ce-ar fi să-l judecăm pe Cioran numai pentru că a scris un articol despre Hitler şi altul despre Codreanu? Sau să-l marginalizăm pe Eliade pentru că în 1937-1938 a scris cinci articole despre mişcarea legionară. Corect e să arăţi aceste articole, dar să judeci omul în totalitatea lui. Aşa trebuie să facem şi cu Păunescu. Nu-i uşor să stai cu gheara procurorului ideologic în ceafă.

Asta i-aţi spune şi Hertei Müller? Ea a ironizat ceea ce scriitorii români numesc rezistenţa...
A ironizat de pomană! Fenomenul există şi e un fenomen pozitiv. Eu o înţeleg şi admir poziţia ei, dar nu pot să-l contest pe Marin Preda pentru că a rămas în ţară şi a scris „Desfăşurarea“, dar a scris în acelaşi timp şi „Moromeţii“, şi „Cel mai iubit dintre pământeni“ – care e cea mai vehementă carte împotriva totalitarismului din estul Europei. Acum, să-l tot contest moralmente pentru că în „Desfăşurarea“ este un personaj nu ştiu de care... Literatura e un lucru delicat, trebuie judecat cu fineţe, nu cu urile noastre.

Eugen Simion a încercat să rămână departe de politică

Ministru al Culturii pentru o noapte

Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după Revoluţie?
Păi, s-a schimbat. S-a spart comunitatea scriitoricească. Eu cu Fănuş Neagu, cu Sorescu şi cu alţii am zis să nu amestecăm viaţa literară cu politica, pentru că am fi distrus-o. Alţi colegi ai noştri au zis: „Acum ori niciodată. Intrăm în politică, în partide, în Parlament“. Eu n-am intrat. Şi ne-am cam risipit. Apoi, am intrat în Academia Română şi am fost ales vicepreşedinte. A fost primul post din viaţa mea.

De ce n-aţi intrat în politică?
Am zis: nu am timp. Vreau să-mi fac opera. Şi nici nu-mi place politica.

Toată viaţa aţi fost mânat de chestiunea asta: să vă faceţi opera, să vă faceţi cariera...
Recunosc. Sunt un spirit constructor.

Vă apropiaţi de 80 de ani. Sunteţi mulţumit de ce aţi construit?
Nu pot să fiu mulţumit de toată viaţa mea. Dar sunt mulţumit că Dumnezeu m-a ţinut în viaţă. Puteam să mor... de atâtea ori. Odată, un avion cu care zburam era să se prăbuşească, în anii ’90, la Paris. S-a redresat la 180 de metri de pământ.

La ce v-aţi gândit atunci?
Toată lumea mă întreabă asta. Ceva îngheaţă în tine. Altfel, ai muri. A îngheţat ceva în mine. Ştiu că stătea lângă mine o artistă franceză. Am coborât de acolo aproape în braţe cu ea şi, când am ajuns pe sol şi n-am mai ţinut-o, au început să-mi tremure genunchii. Nu mai puteam să merg. Când am văzut că vine lume necunoscută către mine şi mă îmbrăţişează, mi-am dat seama că a fost ceva de groază. E o experienţă pe care nu trebuie s-o cunoşti.

ÎPS Ioan Robu şi Eugen Simion

Pala Ioan Paul al II-lea, membru al Academiei Române
Papa Ioan Paul al II-lea este membru de onoare al Academiei Române. Cum aţi reuşit să-l convingeţi?
Eu nu sunt un spirit foarte religios, drept să vă spun. Nu sunt un credincios foarte profund. Este o propoziţie în Evanghelia lui Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele“. E ceea ce mă defineşte. Mie mi-a plăcut atât de mult acest papă polonez încât, după ce a venit la Bucureşti, i-am trimis o scrisoare în care îi făceam această propunere – eram atunci preşedintele Academiei. Am primit răspunsul de la un cardinal care mi-a spus că legile Vaticanului nu îngăduie aceste onoruri lumeşti. Dar s-a întâmplat ca, peste un an, să conduc la Vatican o delegaţie de istorici, cu Biblia lui Samuil Micu, tipărită de noi şi finanţată de Vatican. Mi s-a spus că eu trebuie să vorbesc 3 minute, iar el – 5 minute. Când am ajuns acolo, m-a întrebat, cu o bucurie extraordinară, cu o seninătate pe chip: „Ce face Teoctist?“. La sfârşit, m-am uitat la el, m-am apropiat, mi-a strâns mâna – iar acesta este un moment extraordinar – şi atunci am văzut chipul lui de om din Est. Parcă era un om pe care-l cunoşteam. Un om din Estul Europei, adică un om care a trecut prin suferinţă. Am spus: „Sanctitatea Voastră, ce rău îmi pare că nu puteţi să fiţi membru al Academiei Române!“. La care el mi-a spus: „Dacă este făcut, totul este făcut!“. „Sanctitatea Voastră, este deja făcut.“ Noi hotărâserăm în conducere să-l primim, dar nu votaserăm. Am venit aici şi, într-o săptămână, l-am votat, iar peste un an m-am dus şi i-am dat însemnele Academiei. Un moment extraordinar.

Eugen Simion a fost un mesager între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist (stânga)

Cărtărescu şi Nobelul
Se tot vorbeşte, în ultimii ani, de posibilitatea ca România să aibă un Nobel pentru literatură. Vedeţi apropiat acest moment?
Întâi, Nobelul apare de unde nu te-aştepţi şi când nu te-aştepţi, cu scriitori de toată mâna – sunt scriitori, în ultimii 20 de ani, pe care nu-i mai ştie nimeni. Contează enorm, din păcate prea mult, criteriul geopolitic. În al doilea rând, mulţiromâni ar fi trebuit să ia premiul în secolul XX. Arghezi n-a luat, Blaga – nu, Călinescu – nu, Nichita merita cu vârf şi îndesat, Sorescu n-a luat, Eliade – nu, n-a luat nici Ionesco!, Cioran nu mai vorbim. Nu mai spun de un scriitor precum Breban sau Buzura, care nu văd de ce n-ar lua.

Nu-l puneţi pe lista aceasta pe cel de numele căruia se leagă cel mai adesea ipotezele.
Eu-s mai conservator, rămân la generaţia mea.

Deci pe Cărtărescu nu-l vedeţi.
Vorba lui Iisus: „Tu ai zis-o!“.

Există un conflict între intelectualii români...
Enorm!

Simion şi Manolescu, doi eterni rivali din literatură
De unde porneşte, spre exemplu, conflictul dumneavoastră cu Manolescu?
Acesta e mai nou. El a făcut puţin lobby, retorică electorală, să introduc în Academie nişte membri ai Uniunii Scriitorilor, neţinând seama de faptul că erau doar două locuri libere. Fiecare secţie are doar 12, uneori 13 membri. Şi, ca să intre unul, trebuie să plece dintre noi altcineva. Când mi-a trimis el prima scrisoare, erau două locuri libere de mai puţin de un an, lăsate de Fănuş Neagu şi de filologul Gheorghe Mihăilă. Tocmai ne pregăteam să ne gândim pe cine alegem – eu aş fi vrut să aducem pe cineva din diaspora, îl propusesem pe Ţepeneag. Eu am încercat să-i răspund domnului Manolescu: sunt doar două locuri! Nu ştiu de ce, el a continuat această retorică. Nu ştiu dacă s-a convins, dar polemica s-a încheiat. Acum am făcut o şedinţă a secţiei şi sunt două propuneri – nu vă spun, nu insistaţi. Mi-ar plăcea şi mie să fie 100 de scriitori în Academie, dar nu se poate. Oricum, eu am trecut peste această polemică. Eu sunt ambiţios doar în profesiunea mea, nu în viaţa socială. În viaţa socială, poţi să fii ministru – chiar am fost, timp de o noape, ministrul Culturii!

Sunt prieten cu primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu. Sprijină cultura. La ziua de naştere a lui Marian Vanghelie am fost, e drept, dar pentru că m-a invitat Mircea Dinescu. El făcuse de mâncare acolo şi m-a chemat să degust. N-am vorbit cu Vanghelie.

În ce cabinet?
În ’92, în Guvernul Stolojan. Dacă vă uitaţi în presa de a doua zi după formarea Guvernului, veţi vedea că ministrul Culturii sunt eu. Noaptea, m-a sunat un jurnalist: „Lucraţi aşa, pe dedesubt, sunteţi ministru...“. „Cum, domnule, râzi de mine?“ A doua zi, m-am dus la domnul Stolojan şi i-am spus că nu sunt pregătit pentru această funcţie. A fost cea mai înţeleaptă decizie a mea.

citeste totul despre: