FRAGMENT Existenţa cenuşie dintr-un Călăraşi comunist, în volumul „Câinele iubirii”, de Sebastian Sifft

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Romanul „Câinele iubirii” e o poveste de familie neconvenţional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată şi plină de tandreţe. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din romanul scris de Sebastian Sifft, publicat la Editura Humanitas.

Privită prin ochii copilului-narator, existenţa cenuşie dintr-un Călăraşi comunist, cândva la sfârşitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofiţer, autarhic şi închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilităţii ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveştii. 

-FRAGMENT-

Când mi-am revenit, eram spânzurat de picioare, cu capul în jos. O lumină difuză străbătea un geamlâc din spatele meu şi îmi proiecta umbra într-un pătrăţel pe peretele opus. Mi-am ridicat cu greu capul. Îmi vedeam propria umbră în pătratul acela luminos şi nu mai ştiam dacă e într-adevăr umbra mea sau o umbră oarecare, un truc. Am stat atârnat aşa multă vreme. La un moment dat, cineva a intrat în încăpere. Am auzit paşii grei călcând pe duşumea. Mi-a împins trupul agăţat şi am început să mă balansez. Umbra se mişca şi ea, apărând şi dispărând. Sfoara scârţâia în balansul trupului. În rest, linişte, linişte, linişte.

 — Spune! am auzit dintr-o dată o voce puternică venind de undeva, de jos. Nu ne poţi păcăli pe noi.

Apăsase cuvintele pe noi.

— Oricum vom afla mai devreme sau mai târziu. Oricum, de tine depinde cât de mult timp mai vrei să stai spânzurat aşa.

Nu le puteam răspunde. De fapt, am încercat să spun ceva, însă gâtul îmi era uscat, iar limba îmi devenise o râmă moartă. Nu am putut spune nimic. Am scos doar un geamăt. Mâna care m-a împins mă opri din balans. După câteva clipe, mi-a făcut vânt cu mai multă putere. De data asta pendulam din ce în ce mai sus, mai aproape de tavan, iar umbra se mărea şi se micşora pe măsură ce intra şi ieşea din perimetrul luminos.

 — Spune!

Vocea era acum amplificată de un ecou scurt ne ne ne...

 — Ne doare foarte tare că trebuie să-ţi facem asta, a vibrat Vocea, parcă încercând să continue ecoul ne ne ne. Foarte tare! Şi sunt convins că tu nu vrei să ne doară. Aşa că spune! Noi cunoaştem o mulţime de metode prin care să te facem să vorbeşti, chiar şi atunci când, fizic, nu mai poţi, însă nu am vrea să le aplicăm pe dumneata. Pricepi?

Probabil că pricepeam. Pricepeam că mă balansam legat de picioare, cu capul în jos. Pricepeam că trebuia să le spun ceva, orice, pentru a-mi da drumul. Numai că nu aveam ce să le spun. Nu ştiam ce să le spun. Iar dacă aş fi putut vorbi, poate că asta le-aş fi spus: că nu am ce să le spun. Că nu le pot spune nimic. Îmi era frică. Pe măsură ce balansul încetinea, aveam impresia că mi se pregăteşte altceva, din ce în ce mai groaznic; că, în ciuda spuselor, vor testa pe mine toate metodele de a scoate ceva, orice, din mintea unui om. Vor experimenta, îşi vor pune răutatea la lucru, iar eu nu voi mai fi, de la un punct încolo, decât un cobai. Şi chiar dacă, până la urmă, voi reuşi să spun ceva, orice, atunci nu va mai conta. Informaţia pe care vor fi dorit să o obţină de la mine, lucrul acela pentru care mă târâseră aici şi mă legaseră cu picioarele în sus îşi pierduse între timp importanţa, iar tot ce rămăsese nu era decât jocul acesta. Şi, pentru că îl sfârşisem, spunând ceva, se vor enerva şi mai tare şi vor începe un alt joc, din ce în ce mai pervers, mai monstruos.

Imagine indisponibilă

Ştiam că nu mai am scăpare.

 — Spânzuraţi-l! s-a răstit dintr-o dată Vocea.

Brusc, am fost oprit din legănat. Două mâini m-au prins de trup şi m-au ridicat, desfăcând laţul ce-mi strângea picioarele. Când acestea mi-au fost eliberate, mâinile s-au desprins de mine şi atunci am căzut pe duşumeaua umedă. Am încercat să privesc în jur, dar ochii mi se umflaseră, iar pleoapele îi acoperiseră în întregime.

 — Dezbrăcaţi-l! a tunat din nou Vocea.

Hainele au început să-mi fie crestate cu minuţie de un instrument ce părea, după lungimea şi ascuţişul lamei, un bisturiu. Cel care începuse să-mi despice hainele m-a întors mai întâi pe spate şi a tras cu bisturiul o dungă pe cracul stâng al pantalonului, în aşa fel încât lama să nu taie numai stofa, ci să pătrundă puţin şi în piele. A repetat operaţia şi pe cracul drept, după care mi-a tăiat cureaua şi, cu o singură smucitură puternică, a ajuns la cămaşă. Pe aceasta a bătut-o mai întâi cu palmele de spatele umed, astfel încât să se lipească pe pielea transpirată, şi a trecut rapid cu bisturiul prin ea, până sus la gât. M-a întors şi mi-a secţionat prohabul. Cureaua mi s-a desprins. Am fost ridicat în picioare şi sprijinit de perete. Mi-au smuls mânecile cămăşii. Pantalonii. Chiloţii mi-au căzut, zdrenţuiţi, lângă tălpi. Am fost întors cu faţa la zid şi mâinile acelea au început să-mi tragă uşor pielea de pe spate, străbătută de un firicel de sânge, pentru a adânci rana. Au adus un scaun şi m-au ridicat pe el. Mi-au încolăcit sfoara în jurul gâtului şi au făcut vânt scaunului. Dintr-o dată, capul mi s-a dat pe spate am simţit cum ochii îmi plesnesc sub pleoape. Limba mi s-a umflat şi mai tare. În momentul în care am scos un horcăit scurt, mâinile m-au apucat de picioare şi m-au ridicat din laţ. Au pus scaunul la loc şi m-au lăsat să-l caut o vreme cu picioarele.

 — Ce zici acum? Îţi place?

Capul îmi căzuse în faţă, iar bărbia mi se sprijinea pe piept. Au aruncat o găleată cu apă. Când am auzit zgomotul apei, îndreptându-se către mine pielea mi s-a chircit, aşa cum trebuie să se chircească o piele încinsă în contact cu apa rece. Însă când am simţit apa lovindu-mi pieptul şi faţa, pielea nu mi s-a mai chircit, ci a putrezit dintr-o dată. Apa era fierbinte. Clocotea.

M-au electrocutat. Rănile făcute cu bisturiul pe piept şi pe spate mi s-au adâncit până s-au întâlnit undeva, în interiorul corpului meu. Au continuat până ce ferestruica din perete s-a stins.

La fel şi eu.

Roşu este sângele eroilor şi roşie este inima noastră. Sângele celor care au căzut pentru patrie şi sângele celor care se vor sacrifica pentru ea de acum încolo. Roşu este soarele la apus, dar mai roşu este la răsărit. Roşie este dragostea noastră pentru ţară şi roşii vor fi cei trei trandafiri. Roşu este steagul nostru. Roşie este suferinţa noastră pe care nu trebuie să o uităm.

 

Dara, dara, dara

Hai să ţinem scara

Să se urce omul

Să conducă ţara.

 Vocea din difuzor repeta întruna cântecul acesta. Nu am să-l uit niciodată! Eram întins pe duşumea, iar pielea îmi ardea îngrozitor. În jurul meu era o baltă de sânge. Gura îmi era umflată şi gâtul mă durea. Nu mă puteam mişca. Mă sufocam. Pentru a respira trebuia să fac un efort imens. Nu puteam nici măcar să urlu, deşi aş fi dorit. Dacă aş fi urlat, m-aş fi eliberat. Tot ce am putut să mai fac a fost să mă întorc pe spate. Cred că am stat o săptămână aşa, întors pe spate. Vocea continua să cânte, din oră în oră: 

Dara, dara, dara

Hai să ţinem scara

Să se urce omul

Să conducă ţara.

După câteva zile, am putut deschide puţin ochii şi singurul lucru pe care-l făceam era să privesc pata aceea galbenă de pe perete cum se aprinde şi se stinge odată cu răsăritul şi apusul soarelui. Rănile de pe corp probabil că mi se infectaseră, le simţeam greoaie şi fierbinţi. Din când în când şobolanii veneau şi mă miroseau. Nu muşcau. Ceva îi oprea. La un moment dat, unul dintre ei s-a apropiat mai mult decât o făceau de obicei, şi-a vârât botul în cheagul de sânge de pe braţ şi a fugit. L-am auzit cum se strecoară prin gaura de la îmbinarea peretelui cu podeaua. De-atunci, nici un şobolan n-a mai ieşit de acolo. Începusem să mă simt singur.” (Copyright: Editura Humanitas)

Sebastian Sifft (40 de ani) a debutat în anul 2004, cu volumul de poezii Smintirea. A primit Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu (2005).  Anul trecut a publicat un volum de poezie, dadi, la editura Nemira (colecţia Vorpal).

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite