Sub semnul compozitorului emblematic pentru creaţia lirică universală, gongul a bătut pentru a anunţa spectacolul cu... Elixirul dragostei de Donizetti, producţie intrată recent în repertoriul teatrului, în regia semnată de Andras Kürthy din Ungaria, beneficiind de o distribuţie în general echilibrată, menită să atragă şi să capteze melomanii de orice vârstă. Din păcate, capriciile vremii i-au determinat pe mulţi dintre cei care îşi cumpăraseră bilete să rămână acasă, dar cu siguranţă au regretat, pentru că montarea clasică, luminoasă, într-o scenografie simpatică (schiţată de Răsvan Drăgănescu), parcă decupată din cartea de poveşti, cu decoruri şi costume multicolore, a asigurat o ambianţă agreabilă, în care interpreţii şi-au construit jocul de scenă pe coordonatele imaginate de regizor, aducând poate şi „ceva” din propria personalitate. Ca şi la premiera din trecuta stagiune, pe am comentat-o pe larg, tinereţea soliştilor a asigurat credibilitatea eroilor, având şi vârsta şi datele în principiu adecvate, încercând o relaţionare dezinvoltă şi firească, într-o colaborare permanentă cu ansamblul coral (pregătit de Bogdan Botezatu), omogen şi plin de vervă, implicat în derularea acţiunii alerte, menţinută şi prin „inventarea” unor roluri precum cârciumarul sau soldatul sau claunul sau chiar grupul fetelor graţioase care, deşi cumva surprinzătoare în contextul general, conferă un plus de farmec şi cochetărie (coregrafia Adrian Mureşan).

Referitor la solişti, aş începe prin a remarca evoluţia sopranei Cristina Oltean, pentru mine o adevărată revelaţie prin calitatea glasului excelent condus, egal în toate registrele, cu acut sigur şi cu o anume strălucire timbrală ce se dezvăluie încă de la primele măsuri, aspecte împlinite printr-o expresivitate permanent în linia Adinei, ca şi jocul de scenă, cu atitudini, reacţii şi mişcări în concordanţă cu replica sau situaţia respectivă, realizând astfel o interpretare cuceritoare. Partener i-a fost tenorul Florin Ormenişan, o apariţie conformă cu inocentul Nemorino, rezolvând partitura cu conştiinciozitate şi cu dorinţa reală de a convinge, deşi sincer nu am înţeles nici de această dată de ce apelează la o emisie excesiv de „deschisă”, păstrând invariabil aceeaşi intensitate, cântând adesea cu faţa la public, chiar şi atunci când cel căruia i se adresa era... în spatele lui. Preocuparea de a parcurge corect scriitura vocală a determinat, probabil, şi simplificarea unor elemente regizorale de efect, curăţarea şi tocarea verzelor (care erau gândite ca reacţie furioasă... în ritmul muzicii) sau a prazului rămânând doar marcate. Baritonul Ioan Cherata a reluat personajul Belcore, potrivit şi prezenţei sale masive şi vocii ample, conturând imaginea unui ofiţer mai curând bonom şi amuzat de ceea ce se petrece în jurul său, ca de altfel şi Dulcamara în viziunea basului Ştefan Schuller (de la Bucureşti), preferând să sublinieze replica, insinuările expresive şi recitativul cu accent pe sensul cuvântului, ca un şarlatan inteligent, cu umor şi ironie. Deşi rolul este de plan secund, soprana Noemi Modra s-a remarcat şi acum în Gianetta prin limpezimea sunetului, prin mobilitatea cântului şi a jocului, atât cât i-a permis regia. La rândul lor, cei distribuiţi în roluri episodice - Anca Ţecu (Ginepra), Laurenţiu Nicu (Tonio), Tiberiu Nicuţ (Martino), Teodor Ispas (Sindaco) - s-au implicat şi s-au integrat în derularea spectacolului care astfel a avut unitate şi omogenitate, dirijorul Gheorghe Stanciu (de la Constanţa) coordonând cu rigoare şi supleţe orchestra şi ansamblul vocal, rezolvând eficient decalajele apărute în special în raport cu intervenţiile corale.

Şi la premieră, ca şi în seara de debut a festivalului, am încercat să înţeleg de ce publicul nu a reacţionat la poantele şi situaţiile pline de haz propuse pe scenă, ascultând însă cu atenţie, aplaudând doar ariile preferate, răsplătindu-i cu generozitate la final pe cei care au oferit o reprezentaţie bine realizată, investită cu dăruire şi bune intenţii.

Caietul-program al festivalului (conceput de Ivona Hristescu), apărut în condiţii grafice deosebite, cuprinde detalii despre toate cele 21 de manifestări ce se vor desfăşura până în 20 noiembrie, incluzând opere, operete, piese de teatru, concerte, susţinute fie de ansamblul teatrului-gazdă, fie de 9 trupe invitate de la Sofia, Belgrad, Magdeburg, Bucureşti, Rm.Vâlcea şi, desigur, din Craiova, într-o binevenită încercare de diversificare a paletei de evenimente. Iar la final, în Gala laureaţilor se vor afla şi câştigătorii ediţiei a II-a a Concursului de canto, la care s-au înscris numeroşi solişti în parte cunoscuţi şi apreciaţi de melomanii din ţară.

Şi pentru că Elena Teodorini continuă să patroneze Opera şi viaţa muzicală a oraşului, la Primăria Craiova a avut loc, a doua zi, o sesiune de comunicări care, sub genericul „Elena Teodorini şi contemporanii săi, România secolului XIX în elita liricii mondiale”, s-a axat, firesc, şi pe evocarea ilustrei soprane - despre care prof.univ. ing. Florin Popeniţu, nepotul artistei, a vorbit pe larg, prezentând şi articole sau fotografii din arhiva marilor teatre ale lumii, cu şi despre solista născută şi formată în Bănie -, dar şi a tenorului Grigore Gabrielescu, de asemenea vestit craiovean ovaţionat pe scene lirice de prim rang, pe nedrept uitat, după cum a subliniat Gheorghe Fabian, de decenii implicat în activitatea muzicală a locului, regizorul Rareş Zaharia oprindu-se, la rândul său, asupra necesităţii de a onora memoria înaintaşilor şi printr-o colaborare cu teatre de referinţă, în timp ce lect.univ.dr. Irina Boga a citit un material privindu-l pe George Stephănescu, fondator al primei trupe româneşti de operă, iar eu am comentat maniera uimitor de modernă şi rafinată a cântului Elenei Teodorini, aşa cum s-a păstrat în câteva înregistrări de la începutul veacului XX, reliefând glasul vibrant, rotund, frazarea elegantă, având deopotrivă insinuări şi accente expresive de mare frumuseţe, perfect acordate cu prezentul, uşoarele manierisme din epocă trecând aproape neobservate. Iar în prelungirea întâlnirii s-a prezentat volumul Poezia biblică şi muzica sacră de Marian Niţă şi Antoniu Zamfir, despre care au vorbit elogios şi prof.univ.dr. Bianca-Maria-Carmen Predescu, semnatara „argumentului” şi prof. Nicolae Marinescu, reprezentând Editura „Aius”, cei doi autori devoalând parcursul scrierii celor 101 pagini, astfel încât managerul Operei a apărut, cu acel prilej, şi în inedita ipostază de scriitor-cercetător. Dar după dublului moment în care s-a aflat în prim plan, a revenit la Operă pentru a pregăti următoarele repere din Festivalul care se anunţă bogat, ambiţios şi pe toate gusturile.