INTERVIU Dirijorul Iosif Ion Prunner: „Tata a murit înainte să apuce să se bucure cu adevărat de realizările mele“

INTERVIU Dirijorul Iosif Ion Prunner: „Tata a murit înainte 
să apuce să se bucure 
cu adevărat de realizările mele“

Iosif Ion Prunner                                                                  FOTO: Marius Dumbrăveanu/ arhiva personală

Fiul pianistului Iosif Prunner şi al Ileanei Yvonne Prunner, rudă cu dirijorul Constantin Silvestri, Iosif Ion Prunner vorbeşte despre familia sa, prezentă timp de trei generaţii, adică de peste 100 de ani, pe scena Ateneului Român, şi despre cum a dus mai departe vocaţia familiei

Ştiri pe aceeaşi temă

Saga familiei Prunner începe cu marele contrabasist Joseph Prunner, care în anul 1909 a părăsit Austria în favoarea României, la rugămintea lui George Enescu, devenind primul contrabasist al Filarmonicii. Continuă cu Iosif Prunner Jr., fiul său, un pianist strălucit care a fost timp de două decenii solistul Filarmonicii „George Enescu“. Iosif Ion Prunner (61 de ani), fiul lui Iosif Prunner Jr., a dus mai departe această tradiţie, debutând pe scena Ateneului Român la doar 14 ani. Dirijor şi pianist, a concertat pe cele mai mari scene ale lumii, conducând din 1997 Corul Filarmonicii „George Enescu“. Despre familia Prunner s-a scris şi cartea „Trei generaţii la Ateneul Român“, semnată de Oana Georgescu şi publicată de Editura Allfa. 

În interviul din cartea „Trei generaţii la Ateneul Român“, semnată de Oana Georgescu , dirijorul Iosif Ion Prunner istoriseşte povestea familiei sale, o saga marcată de evenimente istorice, de contextul politic, de tulburări ale vremurilor. Artistul spune că, provenind dintr-o familie cu ascendenţă, nu putea să aleagă decât să facă muzică. A încercat să ducă tradiţia mai departe. Recent,la Londra, Corul Filarmonicii „George Enescu“ a cântat într-o mult-aşteptată versiune de concert a operei „Oedipe“ de George Enescu, care a fost interpretată de prestigioasa London Philharmonic Orchestra, dirijată de Vladimir Jurowski, la Royal Festival Hall. Opera în concert a deschis şi Festivalul „George Enescu“ la Bucureşti pe 2 septembrie.  „E cazul să facem cunoscut şi în lume tot ce avem noi mai bun“, e de părere dirijorul Iosif Ion Prunner.

Weekend Adevărul: Povestiţi-mi despre casa în care v-aţi născut...

Iosif Ion Prunner: M-am născut pe strada Toamnei... Casa mai există şi acum. Era pe punctul să fie cumpărată de bunicul, prin 1946, dar a fost preluată de stat. Ne-am mutat apoi în zona Parcului Izvor, de unde ne-a demolat Ceauşescu pentru a construi Casa Poporului. Lângă noi locuiau şi pictorul Iosif Iser, compozitorul de muzică uşoară Ion Cristinoiu şi baritonul Vasile Martinoiu. Anunţaţi că va fi temporar, pentru numai şase luni, noi am primit casă în Cotroceni, lângă Facultatea de Medicină Veterinară, care fusese desfiinţată între timp, mutată la Agronomie, iar clădirea – transformată într-un comandament al Armatei, care supraveghea lucrările de construcţie la Casa Poporului. Ţin minte cum soldaţii săreau mereu gardul şi treceau pe la noi prin curte ca să nu îi prindă atunci când plecau sau veneau din oraş.

Cine v-a insuflat pasiunea pentru muzică?

 Pasiunea pentru muzică mi-a fost insuflată de tata, apoi de unchiul meu Constantin Silvestri, dar e şi o moştenire de nepreţuit de la bunicul meu, Joseph Prunner. 

Dirijorul Herbert von Karajan şi bunicul Joseph Prunner 

Teatrul mi-a plăcut datorită mamei, dragostea pentru istorie o datorez bunicului, generalul Pârâianu, care a fost şi profesor de istorie la Şcoala Militară, iar fascinaţia pentru poveşti şi legende, unchiului meu, scriitorului Alexandru Mitru. El şi mama erau veri primari şi îmi amintesc că aveam cartea „Legendele Olimpului“ într-o ediţie specială, cu coperte roşii, cu desene şi cu o grafică excepţională, cu fotografii după basoreliefuri pe care le priveam fascinat, minute-n şir. Mama mea, Ileana Yvonne Prunner, a lucrat şapte ani la Academia Română cu trupa de teatru de amatori, dar a făcut şi un an la Facultatea de Drept. Apoi a absolvit Facultatea de Regie, Teatru şi Film. Din doi artişti unul dintre ei trebuia, în vremurile acelea, să facă un pas înapoi. Şi cum tata era artistul veritabil al familiei, a renunţat mama... Mama mea a avut timp astfel să-mi vegheze educaţia.

Bunicul dumneavoastră dinspre mamă a fost generalul I.C. Pârâianu, reputat magistrat, procuror general, şeful Curţii de Casaţie Militară din Craiova. Ce înseamnă să ai o asemenea familie în arborele genealogic?

                                                                                        Bunicul din partea mamei, Ion C. Pârâianu

Da, în mine s-au adunat, de fapt, tradiţia unei familii de muzicieni, dar şi cea a unei vechi familii de ctitori de biserici şi mănăstiri, de intelectuali cu preocupări deosebite în ale filosofiei, dreptului, dar şi în ale scenei teatrale şi condeiului: familia Pârâianu, pe linia mamei.

 Bunicul şi-a dat demisia pe vremea lui Antonescu şi acela a fost norocul lui. Nu a avut pensie, dar nici nu a făcut închisoare. Nu au putut să îl prindă cu nimic, deşi s-a încercat discreditarea şi incriminarea sa. A avut noroc că nu a luat parte nici la procesele comuniştilor. Deşi era ateu, vremurile l-au schimbat şi a sfârşit prin a spune, ca şi Voltaire, că „Dumnezeu există“!

Cum v-a influenţat bunicul?

A scris multe cărţi despre Primul Război Mondial, printre care şi primul dicţionar filosofic – „Enciclopedie filosofică“, a luptat pe Valea Jiului, a fost şi prizonier la Şopron, în Ungaria. 

Cartea de căpătâi a bunicului este însă „Omul şi criminalitatea“, o carte impresionantă destinată militarilor de carieră, avocaţilor, poliţiştilor, judecătorilor, dar şi cititorilor obişnuiţi. Această carte încă se studiază la Academia Militară, iar cărţile bunicului meu, printre care şi una despre jurisprudenţa militară ( n.r. – „Codul justiţiei militare - Regele Mihai I – legislaţie, jurisprudenţă, şi doctrină“, 1942) sunt valabile şi acum.  

Adolescent fiind, l-am descoperit pe Johann Wolfgang Goethe datorită bunicului meu, cel care mi-a dezvăluit plurivalenţa marelui poet, inclusiv aplecarea către muzică, pentru că el, asemenea lui Jean Jacques Rousseau a scris, dar a şi compus.  Însă am înţeles că din familie, muzica mi-a fost drumul. Nu aş fi putut alege altceva.

La ce vârstă aţi început să studiaţi un instrument?

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani. Totul a venit atât de firesc, de familiar, de obişnuit, încât nici nu mai ştiu când am învăţat notele şi când am început să cânt după partituri. Mama mă supraveghea discret, pentru că şi ea ştia să cânte la pian. 

Iosif Ion Prunner alături de mama sa, Ileana Yvonne Prunner 

Tata susţinea concerte la Ateneul Român, ca solist al Filarmonicii „George Enescu“, preda ore de pian la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“, dar şi la Conservator, aşa încât nu avea timp să îmi dea lecţii. Însă el a fost acela care mi-a insuflat dragostea pentru muzică, dar mai ales pentru pian. Tata m-a dus de mic la concertele de la Ateneu. Uneori mai aţipeam. Eram copil, iar concertele începeau atunci la ora 20.00. Lumea ieşea seara în oraş la concert, la restaurant, la plimbare, pe Calea Victoriei. Unele concerte se terminau mult după ora 11.00 noaptea şi mă întrebam uneori cu ce şi cum ajungea lumea acasă. Nu exista mijloc de transport la ora aia. Dacă era programat Oratoriul „Anotimpurile“ de Joseph Haydn, cu cele trei ore şi trei sferturi de muzică, plus pauza de 30 de minute, atunci concertul se termina după miezul nopţii.

Ce lucrări studiaţi în copilărie?          

Ca orice copil, am studiat mai întâi lucrări aparent accesibile din punct de vedere al scriiturii, dar nu tot ceea ce pare simplu este şi uşor. Am început cu „Menuetele“ lui Mozart şi cu „Sonatinele“ de
Beethoven, dar în timp, aveam să îi redescopăr altfel pe marii compozitori. Apoi, cu pasiunea mea de tânăr în căutarea unor modele de înţelegere muzicală m-am apropiat mai mult de Beethoven şi de
Brahms. I-am simţit mai aproape de mine, de felul meu de a fi, de a gândi, de a le interpreta şi reda muzica. Mă refer la concentrarea mesajelor, la acea interiorizare când totul parcă se adună în tine, pentru ca apoi să o poţi transmite altora.

Iosif Ion Prunner, în recital în clasa a IV-a, în 1966

Ce muzică ascultaţi în familie?

 În copilărie ascultam „Simfonia nr. 1“ de Brahms, despre care se spunea că e continuatorul lui Beethoven; îmi placeau foarte mult celebrele motive muzicale din filmul „Vă place Brahms?“ de Françoise Sagan – partea a patra din „Simfonia nr. 1 în do minor, op. 68“ şi partea a treia din „Simfonia nr. 3 în Fa major, op. 90“. Ce film frumos! Apoi, m-am întors din nou la Mozart, privindu-l cu alţi ochi, după ce
i-am înţeles plasticitatea vocală, calitatea compoziţiilor şi i-am redescoperit muzicalitatea. La Mozart fiecare notă e ca o silabă, ca un cuvânt, e mereu altceva. Cine vede filmul lui Miloš Forman „Amadeus“ va înţelege că aşa este şi muzica marelui compozitor. Atunci când cânt la pian Brahms îl simt fizic, material, e ceva senzorial. La fel şi când dirijez. E o încărcătură specială, este ca o contopire, de unde se termină degetul tău şi unde începe clapa pianului sau coarda viorii. 

Aşa l-aş explica eu pe Brahms... Tatăl meu, doar înainte de concert sau de vreo audiţie, îmi mai dădea câte o indicaţie, un sfat... În restul timpului părinţii mă lăsau să studiez doar cu profesoara Zoe Popescu-Şarpe şi bine făceau! Aveam deja conflicte de idei cu tata! Era un principiu care trebuia aplicat la noi în familie: „Tu trebuie să te duci, să te ridici la compozitor, nu el vine la tine. Pe Beethoven şi Mozart nu trebuie să îi cânţi ca un copil. Zi de zi trebuie să te gândeşti că trebuie să te ridici la nivelul lor, nu tu să cobori compozitorul la nivelul tău de putinţă fizică, mentală şi de înţelegere!“, îmi spunea tata. Dacă nu abordai repertorii dificile, dacă nu studiai şi nu participai la concursuri şi recitaluri, nu exista acea provocare şi rămâneai în urmă. Sau pur şi simplu pierdeai startul.

Iosif Ion Prunner în calitate de solist la pian 

La vârsta de 7 ani aţi susţinut primul concert. Aţi participat şi la concursuri?

Din primii ani de şcoală am participat la concursuri.Pe atunci trebuia să susţii câte un examen la sfârşitul anului şcolar şi o audiţie publică la începutul anului calendaristic, prin ianuarie. Se făceau preselecţii şi, fiind cu public, nu puteai să dai greş, nu te prezentai dacă nu erai valoros. 

Se dădeau note şi în proporţie de 80% cei din clasele mici treceau mai departe; pe măsură ce avansam ca vârstă, selecţia era şi mai riguroasă, concurenţa tot mai puternică. Doar aşa se detaşau cei cu reale calităţi.

 La 7 ani, am susţinut primul concert. Din nefericire, tatăl meu a murit cu doar o lună înainte de primul meu concert cu orchestra şcolii, care era programat la sfârşitul anului 1970 şi, din cauza vremii, s-a amânat pentru anul următor, în ianuarie. Tata a murit înainte să apuce să se bucure cu adevărat de realizările mele. 

La sfârşitul clasei a VIII-a, m-am înscris la concursul „De la Ateneul Tineretului la Ateneul Român“. Era o competiţie cu o selecţie foarte riguroasă a valorilor, dar dădea şi posibilitatea de a le oferi tuturor şansa de a apărea şi a evolua pe cea mai mare şi mai râvnită scenă a ţării: câştigătorii erau distribuiţi la sfârşitul fiecărui an în trei spectacole de gală găzduite de Ateneul Român. Simţeam multă emoţie, bucurie, dar era şi o concurenţă teribilă, care te făcea să uiţi de trac. Încet, încet te obişnuiai cu scena, cu marii artişti, cu publicul.

La 14 ani păşeaţi pe scena Ateneului Român. Aţi avut emoţii?

În mai 1972, am evoluat în recital, iar în iunie am fost selecţionat şi desemnat să cânt pe scena Ateneului. Trecusem cu brio de preselecţiile de la Filarmonică, în condiţiile în care printre membrii juriului se numărau mari muzicieni precum violoniştii Ion Voicu şi Ştefan Gheorghiu, pianiştii Valentin Gheorghiu şi Alexandru Demetriad. Da, când eram în clasa a IX-a, am participat şi la audiţiile de la Ateneu. Emoţii am avut tot timpul. 

Cum l-aţi cunoscut pe Constantin Silvestri?

Constantin Silvestri a fost văr primar cu tata şi unchiul meu. În 1947, marele dirijor şi compozitor  a fost numit director al Filarmonicii, unde a rămas până în 1953. În 1950 înfiinţase şi Corul Filarmonicii. În acei ani, l-a chemat şi pe tata la Filarmonică, în calitate de pianist.

Dirijorul Constantin Silvestri (Foto: amazon.co.uk.)

Silvestri a avut un curaj nebun atunci când, în iunie 1952, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la moartea lui Beethoven, alături de cele patru concerte, realiza prima înregistrare cu „Missa Solemnis în Re major pentru solişti, cor, orchestră şi orgă, op. 123“ de Ludwig van Beethoven, cu mezzosoprana Elena Cernei. Bunicul Joseph Prunner, căsătorit cu sora mamei lui Constantin Silvestri, a exercitat o influenţă primordială în educaţia muzicală a copilului Costi.  Ca o coincidenţă, Joseph Prunner şi Constantin Silvestri au murit în acelaşi an, 1969.

A fost un model pentru dumneavoastră Constantin Silvestri? Consideraţi talentul un har, un dat divin?

                                                                                           Bunicul din partea tatălui, Joseph Prunner

Când am dobândit adevărata înţelegere muzicală, mi-am dat seama că nu fac parte din lumea asta, de aici. Cred că am moştenit asta de la bunicul meu din partea tatălui, dar şi de la tata. Aşa erau mentalitatea, spiritul, personalitatea, prestanţa familiei noastre. 

Toţi păream că… nu suntem aici. Şi aşa ne simţeam. Bunicul şi tata au călătorit foarte mult, au cântat în străinătate pe mari scene ale Europei şi au avut contact la cel mai înalt nivel cu muzicieni de talie mondială. Pentru ei, a sta la masă cu Richard Strauss, cu pianistul şi dirijorul Alfred Cortot sau cu George Enescu ori a concerta alături de Igor Stravinskyi şi de Herbert von Karajan era ceva firesc. Tata era coleg şi bun prieten cu pianistul Alexandru Demetriad, deşi mai mic cu zece ani decât el. Fiind unchiul meu, aveam să îl cunosc bine pe marele muzician Constantin Silvestri şi în timpul carierei sale fabuloase pe care a făcut-o în Anglia în anii ’60. Evident că a fost un model pentru mine, m-a influenţat mult. Era ca o continuitate a tradiţiei familiei la cel mai înalt nivel şi a comuniunii spirituale cu cei mari. De altfel, în 1991 am înfiinţat Fundaţia şi Orchestra de Cameră „Constantin Silvestri“, iar în 1996 am devenit directorul Concursului Internaţional de Dirijat cu acelaşi nume.

Povestiţi-mi despre marii artişti alături de care aţi concertat.

Am avut parte de marile mele întâlniri şi colaborări în timp, cu Maria Fotino, cu Sergiu Comissiona şi cu Daniel Barenboim. Senzaţia, starea, normalitatea, degajarea pe care le resimţeam şi le manifestam alături de astfel de personalităţi era justă.

 Nu m-am simţit niciodată tratat de marile nume ca un muzician din România, ci am vorbit de la egal la egal. Într-o discuţie, chiar din primele momente, acest lucru se simte. Nu am avut trac, nu m-am simţit inferior şi nici măcar afectat de condiţia umilă involuntară de muzician rămas în România, nu eram complexat, ci dimpotrivă, sigur pe mine, spontan, concis.

Sincer, bunicul, tata şi cum mine simţeam că facem parte din alte constelaţii, deşi niciun Prunner nu a avut impactul mediatic, promovarea, notorietatea pe care le-au avut alte nume şi pe care le-am fi meritat. Dimpotrivă, am fost daţi la o parte, ţinuţi deoparte şi… departe.


În 1940, membri ai Filarmonicii George Enescu, printre care Joseph Prunner, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri, George Enescu 

Când  a fost primul concert sub egida Filarmonicii „George Enescu”?

 După ce am susţinut un recital cu piese de Bach, Scarlatti, Mozart şi Chopin, momentul confirmării şi al adevăratei consacrări a sosit în 1973, cu ocazia Festivalului Republican de Artă, unde am interpretat un concert de Mozart. La 17 ani,eram ca solist în sfârşit pe afiş. Visul meu se împlinise.          

Şi totuşi, după absolvire, aţi ajuns la Botoşani. Cum s-a întâmplat asta?

Deşi puteam alege din primul moment un post în Bucureşti, dar în învăţământ, m-am dus la Botoşani, la Şcoala Populară de Artă, care, la vremea aceea, aparţinea de Ministerul Culturii. Pentru că odată ce alegeai învăţământul nu se mai putea pleca prin transfer. Sau, cu mare noroc şi cu „pile“şi mai mari, abia după trei ani puteais spera la ceva mai bun. Totul era blocat, iar marile oraşe, inclusiv Bucureştii, închise. De la un post ce aparţinea Ministerului Culturii, aşa cum erau cele de la Şcolile Populare de Artă, puteai sa faci orice transfer doreai, la Filarmonică, la Operă, la Operetă. Am rămas la Botoşani câteva luni, apoi m-am transferat în toamnă la Filarmonică şi am rămas cu ore în completare la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti, unde eram corepetitor la Clasa de Balet“.


Iosif Ion Prunner.Concertul Orchestrei Medicilor, decembrie 2014, Ateneul Roman

Aşadar, chiar din toamna lui 1979, anul absolvirii,  am început să lucrez cu jumătate de normă în Filarmonica „George Enescu“. În anul 1982, am fost angajat cu normă întreagă, renunţând la cursurile pe care le ţineam la Şcoala Populară de Artă. La Ateneu colaboram încă de când eram student. Acompaniam soliştii, mergeam în turnee, participam la evenimentele obligatorii unde trebuia să fac norma. 

L-am acompaniat de multe ori pe Dan Iordăchescu şi am avut şansa să cânt sub bagheta maestrului Sergiu Celibidache în 1978, când eram încă student. 

Povestiţi-mi despre colegii dumneavoastră de generaţie de la Conservator, care au devenit mari muzicieni.

Într-adedvăr, am avut colegi foarte buni. Niciunul dintre noi nu s-a pierdut pe drum. Am fost o veritabilă Generaţie de Aur a Conservatorului. Începând cu Liliana Ciulei, Mihaela Martin sau cu regretatul Tudor Dumitrescu. Din clasa mea, 17 instrumentişti au făcut sau fac parte din Orchestra Filarmonicii „George Enescu“. Îi amintesc pe cei doi con-certmaiştri: violonista Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu şi pe Dan Mihail, la violă, apoi sunt oboistul Florin Ionoaia şi Ion Horia Vlădilă la contrabas. Odată cu mine a absolvit şi Mihai Constantinescu, directorul de la Artexim, organizator al Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu“.

Aţi putut pleca să susţineţi concerte în străinătate, în perioada comunistă?

Evident, îmi doream să particip la concursuri internaţionale de pian şi de dirijat. Pentru mine nu era deloc simplu să plec în străinătate şi din cauza „antecedentelor“ cu bunicul şi cu tatăl meu, din cauza numelui, dar şi a familiei cu origini „nesănătoase“, strămoşii mei fuseseră neam de boieri. Astfel, onorarea invitaţiilor din străinătate, la festivaluri, concursuri sau concerte, stătea mereu sub semnul întrebării. De fiecare dată existau probleme cu acordarea vizelor. În comunism, cariera unui muzician depindea de voinţa, ambiţiile, de „ordinele“ primite şi de socotelile meschine ale unor politruci care nu aveau nicio treabă cu acest domeniu.  

V-aţi gândit să emigraţi în asemenea condiţii?

La un moment dat, mă hotărâsem să plec oficial, adică să emigrez! Nu mai suportam nedreptatea şi umilinţa asta care mi se întâmplau şi pentru că nu am vrut să colaborez cu Securitatea, deşi mi se propusese de două ori şi refuzasem. 

                                                                                      Iosif Ion Prunner la Festivalul „Johann Strauss”,                                                                                                       Ateneul Roman, august 2000

Aşa că m-am dus direct şi foarte hotărât la Gogu Rădulescu – era în octombrie 1989, chiar înainte de Congresul XIV - pe care îl cunoşteam bine şi era un apropiat al artiştilor. Fratele său, Alexandru Rădulescu, unul dintre cei mai valoroşi violişti ai noştri, fusese coleg cu bunicul. Ai mei au fost în relaţii foarte bune cu Gogu Rădulescu şi cu Ştefan Voitec, a cărui fiică a
luat lec
ţii de pian de la tata între 1945 şi 1947. Gogu Rădulescu mi-a spus atunci, parcă premonitoriu: „Mai aşteaptă un pic! Vorbim după Congres! Să vedem cum se mai mişcă lucrurile“. Eram dezamăgit, dar nu aveam de unde să ştiu ce se va întâmpla după două luni, dar poate el bănuia ceva..

Care sunt cele mai mari realizări alături de Corul Filarmonicii „George Enescu“?

De Corul Filarmonicii se leagă sute de ore de înregistrări, turneele în cele mai importante centre muzicale europene şi internaţionale, colaborarea cu mari orchestre ale lumii. În toţi aceşti ani s-au
prezentat sute de lucr
ări româneşti, în primă audiţie, de la Oratoriul „Tudor Vladimirescu“ de Gheorghe Dumitrescu cu George Georgescu la pupitru, la „Recviem“-ul lui Ştefan Niculescu. Am oferit şi prime audiţii cu  „Te Deum“ de Anton Bruckner şi motetele. Vor rămâne de referinţă prezentarea în primă audiţie a unor lucrări–reper pentru muzica secolului XXI: „Cele 7 porţi ale Ierusalimului“ de Panderecki, cu autorul la pupitru, „Simfonia Psalmilor“ de Igor Stravinski sau „Simfonia a III-a“ de Leonard Bernstein, fără a uita de „Oedipe“-ul enescian în colaborare cu Orchestra Naţională a Franţei şi cu Lawrence Foster. Cele mai recente bucurii sunt prezentarea actului I din „Parsifal“, alături de Christian Badea, şi a operei în concert „Oedipe“ la Londra, alături de London Symphony
Orchestra, condus
ă de Vladmir Jurowski. Ne-am bucurat mult că prezenţa Corului Filarmonicii la Londra a fost apreciată în presa internaţională. (Fragmente din volumul  „Iosif Ion Prunner. Trei generaţii la Ateneul Român“, de Oana Georgescu, Editura Allfa)

Dinastia Prunner. „Trei generaţii la Ateneul Român“

„Iosif Ion Prunner. Trei generaţii la Ateneul Român“, volum semnat de autoarea Oana Georgescu, a fost lansat de Editura Allfa, parte a Grupului editorial All.

Cartea aduce la lumină familia de muzicieni, „dinastia Prunner“. 

Dirijorul Iosif Ion Prunner si Oana Georgescu, autoarea volumului „Iosif Ion Prunner. Trei greneraţii la Ateneul Român” 

„Stâlpul ei, contrabasistul Joseph Prunner, originar din Graz, a fost mereu mândru că fusese adus în România de Enescu. A lucrat decenii întregi la Filarmonică, iar la Conservatorul din Bucureşti a fost profesor 61 de ani fără întrerupere, Primul contrabasist al Filarmonicii şi-a făcut totdeauna datoria cu conştiinciozitate, disciplinat şi extrem de punctual. Trei generaţii cărora Dumnezeu le-a împărţit talentul, iar ei au adăugat munca. Trei generaţii puse în slujba muzicii şi mai ales în slujba Filarmonicii bucureştene“, scria, în prefaţa cărţii, organistul Nicolae Licareţ.  „A trebuit să treacă un secol de muzicieni, o dinastie de artişti, o pleiadă de instrumentişti, din care să răsară şi un maestru de cor: Iosif Ion Prunner“, aprecia muzicologul Viorel Cosma.

„Este un privilegiu şi dovada unei bune întâlniri cu Dumnezeu să ai şansa de a te naşte într-o familie în care tradiţia muzicală să aibă o longevitate şi consistenţă semnificative“, sublinia Andrei Dimiriu, directorul general al Filarmonicii „George Enescu“.

 

Iosif Ion Prunner conduce Corul Filarmonicii „George Enescu“ din 1997

 

Numele: Iosif Ion Prunner

Data şi locul naşterii: 9 ianuarie 1956 , Bucureşti

Studiile şi cariera:
A debutat ca pianist la vârsta de 7 ani şi a cântat pe scena Ateneului Român la 14 ani.

A urmat Liceul de muzică „Dinu Lipatti“ şi Universitatea de Muzică din Bucureşti.

A studiat pianul şi dirijatul cu Zoe Popescu, Ana Pitiş, Maria Fotino, Constantin Bugeanu şi Sergiu Comissiona. După absolvire, a fost angajat la Filarmonica „George Enescu“.

În 1991 a înfiinţat Fundaţia şi Orchestra de cameră „Constantin Silvestri“, iar în 1996 a fost directorul Concursului internaţional de dirijat cu acelaşi nume.

În anul 1997, maestrul Cristian Mandeal i-a încredinţat conducerea Corului Filarmonicii. Tot din 1997 conduce orchestra semiprofesionistă a medicilor din Bucureşti, preluând o tradiţie a Filarmonicii „George Enescu“.

În decembrie 2007 a fost invitat, alături de Orchestra Capitole Toulouse, Corul Orfeu – San Sebastian să prezinte o producţie cu „Recviemul“ de Verdi la San Sebastian, Toulouse şi Paris – Sala Pleyel.

A colaborat cu personalităţi muzicale marcante, precum: Cristian Mandeal, Sergiu Comissiona, Lawrence Craig, Valentin Gheorghiu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Michel Plasson, Ion Marin,  Daniel Barenboim şi cu orchestre de prestigiu, precum Orchestra Naţională a Franţei, Filarmonica din München, Filarmonica „Arturo Toscanini“, Orchestra Festivalului din Varşovia, Orchestra Filarmonică din Londra, Orchestra Naţională a Cataluniei, Filarmonica din Ostrava, Orchestra Capitole Toulouse.

A susţinut concerte în importante centre muzicale din Europa şi Asia (Germania, Spania, Franţa, Italia, Japonia, Rusia, Grecia, Ungaria, Elveţia, Bulgaria, Coreea etc.) şi a luat parte la importante festivaluri din România, Cehoslovacia, Italia etc.

În 2003 a fost distins cu „Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler“.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: