Forma lucrurilor sau Artă şi manipulare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Anca Dumitra si Lucian Ionescu
Anca Dumitra si Lucian Ionescu

Despre cunoscuta piesă „Forma lucrurilor” de Neill LaButte, devenită în 2003 şi scenariu de film s-a scris în multe feluri, reliefându-se fie tema iubirii (arta seducţiei) fie aceea despre etica artei ca influencer în societate, sau a manipulării - adevărată artă când e făcută după toate regulile acesteia.

Cum, vremurile pe care le trăim nu sunt cele ale crinolinelor din Legături primejdioase, celebrul roman de Chaderlot Laclos unde arta seducţiei e la ea acasă, iar tema manipulării e la ordinea zilei în saloanele aristocrate, nu vom ezita să spunem că opţiunea echipei Teatrului de Comedie sub bagheta regizorală a actorului Silviu Debu a avut în vedere mai întâi acest din urmă interes. Respectiv: manipularea.

Povestea la vedere, imaginată de apreciatul autor american este însă despre cum o tânără studentă în arte atentează provocator la naivitatea şi inocenţa unui congener întâlnit într-un muzeu pe când ea făcea studiu de caz la adresa unui nud tratat modernist. Şi ca o veritabilă Evă îi întinde acestui nou Adam, cum şi îl cheamă de fapt pe personaj, mărul otrăvit al ispitei. Cu ce îl ispiteşte? Cu imaginea unui alt Adam, schimbat fizic şi moral mai cool, în pas cu timpurile şi cu imagine pe care ea, ca viitoare critic de artă, o proferează despre noul stil, dar şi despre masculinitate, sex, trendy, kinky s.a.m.d.

Mai tot spectacolul e o lungă şi rafinată artă a seducţiei. Un parcurs plin de surprize în care supus şi convins de argumentele profesoarei de ocazie, tânărul student cu apucături de fată mare, creşte în ochii săi, făcând performanţe după performanţe în materie de bărbăţie, mai ales. Altfel îmbrăcat, după moda zilei, şi la fel de reorientat în relaţiile cu cei din jur, Adam trăieşte o adevărată renaştere. O percepe ca atare, în ciuda faptului că foştii prieteni şi colegi îl cam iau peste picior. Mai puţin o fostă care-i rezervase un loc în inima ei. Şi tocmai de aici pleacă şi un mic conflict, când nemaiavând prejudecăţi ca odinioară eroul nostru acceptă o apropiere dincolo de graniţele unei prietenii cu suava lui colegă. Episodul stârneşte furtună în relaţiile cu îndrumătoarea – iubită, care foloseşte prilejul pentru a-i dezvălui acestui alt Pygmalion ieşit din marmora unei...expoziţii, unde îl întâlnise Ea, stratagema căreia îi căzuse victimă. Aflând că nu era decât un subiect de studiu în cercetarea întreprinsă de studenta la arte pentru lucrarea ei de diplomă asupra artei moderne şi a forţei acesteia de a manipula subiecţii, respectiv publicul, Adam nu vrea iniţial să accepte. Discursul aproape ideologic al profesoarei lui pe care o mai şi iubise ca prostul, e la fel de convingător ca şi tehnica manipulării căreia-i căzuse victimă. Acceptă dezamăgit că a fost înşelat dar se desprinde greu de imaginea sa nouă pe care

parcă -parcă ar iubi-o mai mult decât pe cea veche. Are în orice caz o criză de identitate.

Redarea subtilităţii tehnicii de manipulare psiho-comportamentală pe care o dezvoltă piesa e aproape un pariu pentru actorii care se apropie de acest text. Şi pentru că e un text deştept şi foarte bine scris şi că La Butte este aici ca şi peste tot un autentic interpret al relaţiilor umane, interpreţii pot reuşi în primul rând prin inteligenţă. Lucian Ionescu şi Anca Dumitra în rolurile principale dar şi Anghel Damian şi Andreea Alexandrescu interpretând celălalt cuplu de tineri, sunt actorii potriviţi şi ce e mai important poate e că se înţeleg foarte bine în scenă, în relaţiile pe care le dezvoltă într-un fel de balet al reconstituirilor. Ce vrem să spunem e că regizorul, actorul Silviu Debu, dovedind aptitudini certe pentru regie şi în particular pentru desluşirea acestui labirint pare să le fi insuflat o stare paradoxală de tipul: ştim, dar nu vă spunem încă. De aici acel suspans intelectual al spectacolului care-i asigură o ţinută elegantă şi rafinată a argumentelor, deranjat ce-i drept de inutilul joc cu cuburi prin care s-ar vrea marcate diferitele spaţii ale acţiunii. Mă mir că mizând atât de inteligent pe convenţia autorului, regizorul o pierde din vedere când vine vorba de decor, altfel foarte potrivit acel cadru alb. Cu o mirare asumată, de bun efect, cu privire la ceea ce i se întâmplă Lucian Ionescu face faţă cu brio personajului, jucând cu fineţe între credulitate şi ridicol rolul manipulabilului perfect. Că e vorba de iubire ori nu, de artă ori nu, e tot una. Important e că mecanismul a fost sesizat şi redat convingător. În plus actorul are farmecul lui de om bun uşor de păcălit ceea ce-l ajută.

Anca Dumitra, actriţă experimentată şi ea, schimbă cu nonşalanţă ipostazele, de la mondena provocatoare de la început. Frivolă şi antipatică la profesoara doctă care promovează în teorie noul stil de viaţă. Discursul din final despre ce poate şi ce nu poate face arta, cea modernă în speţă, dacă e folositoare omului,şi pentru ce, ne cam dă fiori, mai ales că actriţa şi-l asumă cu convingere. Anghel Damian, actor carismatic, piruetează în jurul celorlalţi scăpând printre degete. Joacă cu lejeritate de jongleur un personaj fără probleme menit în schimb să -l pună din când în când pe gânduri pe cel căzut în mreje de îndrăgostit, mai ales când pare să i-o sufle pe profesoară. Prietena lui în schimb, joacă plină de candoare rolul unui aide- memoire al vieţii din epoca normalităţii lui Adam, cel transformat. Cuartetul e desăvârşit, iar Teatrul de Comedie are pe afiş prin această echipă un spectacol demn de prestigiul său.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite