Condus din 2016 de către producătoarea franceză Elise Jaladeau, secondată de criticul grec Orestis Andreadakis, TIFF are în centru o Competiţie internaţională ce promovează – la fel ca şi TIFF-ul românesc – cineaşti aspiranţi, aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj. Dintre cele 15 filme intrate în selecţia ediţiei în curs (care se va încheia duminică), cel puţin unul este deja familiar publicului cinefil românesc. Este vorba de „Vinovatul“ („The Guilty“/„Den Skylidge“), remarcabilul debut al cineastului danez Gustav Möller, film care a câştigat Premiul Publicului la TIFF-ul clujean şi care intră chiar astăzi pe marile ecrane româneşti (unde, dacă nu l-aţi văzut încă, nu ar trebui să-l rataţi).

Filmul german „Totul merge bine“ („Alles ist gut“/„All Good“), primul lungmetraj al regizoarei-scenariste Eva Trobisch, este o dramă care, pornind de la un caz particular, încearcă să reprezinte o întreagă tânără generaţie blazată, crescută de reprezentanţi ai revoluţionarei generaţii ’68. Filmul, care a avut premiera internaţională în cadrul competiţiei „Cineasti del presente“ a Festivalului de la Locarno, începe într-un ritm foarte rapid, dar se domoleşte în secvenţa evenimentului declanşator al crizei protagonistei: violul, început ca o glumă la beţie, căreia îi cade victimă Janne (Aenne Schwarz, convingătoare într-un rol solicitant). Făptaşul se dovedeşte a fi cumnatul noului şef al protagonistei, care vrea să iesă dintr-o întreprindere insolvabilă condusă împreună cu Piet, iubitul şi prietenul ei.

Janne decide să ascundă violul şi să lucreze, în cadrul unei edituri mari, alături de violator, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trobisch combate astfel comportamentele stereotipe ale victimelor feminine din filmele hollywoodiene. Dar, chiar şi într-un mediu intelectual aparent lipsit de prejudecăţi, cum este cel al protagonistei, un asemenea eveniment nu are cum să nu lase urme. Deloc întâmplător, Janne este pusă de cineastă să urmărească, la o premieră teatrală, trezirea la realitate a Norei lui Ibsen, alături de şeful neştiutor, dominat în privat de o soţie mai tânără, şi de violatorul încordat în aşteptarea reacţiei ei. Secvenţa este intensă, iar Trobish se concentrează inteligent asupra chipurilor personajelor, nu asupra montării de pe scenă.

Veşnic împăciuitoarea Janne („totul merge bine“ este replica sa recurentă) răbufneşte în cele din urmă, după ce mai multe decizii capitale, luate de una singură, antrenează consecinţe ce îi scapă de sub control. La Trobisch, femeia este personajul puternic, care tace şi face, şi, chiar dacă efectele nu sunt tocmai cele scontate, ea are capacitatea de a o lua de la capăt, în timp ce bărbaţii din jur par victime neajutorate ale autoamăgirii.

Mai puţin angrenat în problemele prezentului şi mai interesat de filosofarea sprinţară pe marginea unor teme eterne, „Înlănţuiţi pe viaţă“ („Chained for Life“, producţie SUA), al doilea lungmetraj scris şi regizat de Aaron Schimberg, trimite la multe titluri clasice, precum „Galeria monştrilor“ („Freaks“) de Tod Browning şi „Omul elefant“ („The Elephant Man“) de David Lynch, dar şi „Noaptea americană“ („La Nuit américaine“) de François Truffaut şi „Jocuri de culise“ („The Player“) de Robert Altman.

O actriţă specializată în melodrame de televiziune şi admirată mai ales pentru frumuseţea ei are şansa de a intra în circuitul cinematografului de autor, printr-un rol important, cel al unei paciente oarbe ce-şi recapătă vederea, în primul film hollywoodian al unui reputat cineast european, despre care se spune că ar fi crescut într-un circ ambulant. Partenerul vedetei de televiziune este un actor neexperimentat, ales pentru chipul său diform, căci marele autor de peste Ocean, privit cu ironie relaxată, nu vrea machiaj prostetic sau efecte digitale, ci maladii autentice.

Schimberg oscilează permanent între, pe o parte, relaţia din spitalul-platou dintre „frumoasă“ şi „bestie“, fiecare cu bagajul cultural aferent (vezi Browning şi Lynch, dar şi motoul din Pauline Kael), şi, pe de altă parte, ludicul discurs autoreflexiv despre filmul-din-film (de unde asocierea cu Truffaut şi Altman), evidenţiind opoziţiile realitate vs. ficţiune, viziune vs. exploatare, actori vs. personaje şi actori/pacienţi profesionişti vs. actori/pacienţi neprofesionişti. Unele momente tragicomice sunt notabile, cum este filmul imaginat de femeia arsă, atunci când camera de filmat este uitată în spital şi ajunge pe mâinile „monştrilor“ („oricine poate filma cu asta, e digitală“, remarcă un personaj), dar, una peste alta, bizareria lui Schimberg nu duce niciunde şi riscă să fie uitată imediat.

Nu se poate spune acelaşi lucru despre „Secerătoarele“ („The Harvesters“/„Die Stropers“, coproducţie Africa de Sud-Franţa-Grecia-Polonia), primul lungmetraj al regizorului-scenarist greco-sud-african Etienne Kallos, care a avut premiera mondială în secţiunea competiţională „Un Certain Regard“ a Festivalului de la Cannes. Acesta este un emoţionant şi stimulant film de maturizare, cu doi tineri actori debutanţi excelent aleşi (Brent Vermeulen – Janno şi Alex van Dyk – Pieter), plasat într-o comunitate ultrareligioasă izolată din Africa de Sud – minoritatea albă afrikaans, constituită din descendenţii coloniştilor olandezi şi dependentă de roadele pământului.

Janno este un adolescent introvertit şi obedient, care nu poate mărturisi nimănui atracţia pe care o simte faţă de liderul grupului de rugăciune al junilor comunităţii. Atunci când mama sa, sub pretext caritabil, îl aduce în familie pe rebelul Pieter, care a cunoscut de mic depravarea metropolitană (în grupul lor restrâns, oraşul este baubaul cu care părinţii îşi sperie copiii), Janno nu reuşeşte iniţial să comunice cu noul său frate vitreg. Dar, treptat, viaţa alături de acesta îi deschide ochii asupra ipocriziei care domneşte în comunitate, camuflată sub o pretinsă generozitate creştinească.

Pe lângă o distribuţie bine condusă, „Secerătoarele“ beneficiază de o construcţie narativă solidă şi de o analiză profundă a psihologiei personajelor (inclusiv prin inserturi fantastice sau onirice), de o imagine superbă (semnată de polonezul Michal Englert) şi de o coloană sonoră bântuitoare (muzica e compusă de fraţii ruso-francezi Evgueni şi Sacha Galperine). Apropriindu-şi perspectiva unor adolescent inadaptat, care are revelaţia faptului că lumea în care se zbate să se integreze e, de fapt, clădită pe minciună, Kallos nu doar abordează procesul de căutare a identităţii, ci şi chestionează preconcepţiile aduse ca argumente pentru enclavizare şi închistare în tradiţie. Fără îndoială, un debut strălucit.  

Cinema şi cineaşti din România

Printre cei cinci membri ai juriului care va evalua cele 15 filme din Competiţia internaţională şi va decide care dintre acestea merită premiile ediţiei a 59-a a TIFF-ului se numără şi cineastul român Radu Jude. De asemenea, Ada Solomon face parte dintre cei patru experţi care jurizează concursul de proiecte de coproducţie „Crossroads“, o secţiune importantă a pieţei de film anexate Festivalului din Salonic.