Vieţi apuse în Apuseni. Moţii au sisteme de detecţie mai bune. Ruşii sunt de vină?!

„Copilul cu multe moaşe rămâne cu buricul netăiat”. Este proverbul ce s-ar putea aplica şi tragediei aviatice din Apuseni. Instituţii diverse sunt întrebate şi acuzate, mai mult sau mai puţin justificat, dar poate se va găsi cineva să mulţumească pilotului şi moţilor. Fără ei poate că nu ar fi scăpat ceilalţi 5 pasageri şi poate că nici eu nu vă mai scriam, după ce, tot în Apuseni, am rămas blocat prin păduri.

Mi-e foarte greu să scriu acest text, sub asaltul de ştiri, comentarii, întrebări şi acuze revărsate spre diverse instituţii româneşti care n-au fost în stare să repereze în timp util avionul prăbuşit în Apuseni. Pentru asta, doi oameni au plecat prea devreme spre Dumnezeu şi sunt convins că vor aştepta, din partea celor responsabili, un răspuns la întrebarea: „De ce nu v-aţi mişcat mai repede?” fix la uşa Raiului. Acolo se vor judeca toate. Până acolo însă…bine că mai sunt şi oameni demni şi curajoşi: Moţii care au făcut totul pentru a găsi locul dezastrului.

Mai nou, aflu că în cercul celor responsabili ar putea intra şi ruşii. Evident, toată presa a fost focusată pe tema reperării avionului, dar metodele de care se tot vorbeşte (triangulaţia prin telefonia mobilă sau hărţile GPS de la Google) sunt doar metode auxiliare. Aceasta deoarece nici o instituţie serioasă nu se bazează, în caz de accident, pe dotarea tehnică a pasagerilor. Ar fi hilar. Ce te faci dacă într-un avion prăbuşit nimeni nu are mobil? Sau sunt toţi inconştienţi, deşi trăiesc? Cum suni la 112? Aşa că toată povestea asta cu triangulaţia e doar bună de tocat pentru presa românească. Chestiunea mai gravă este ceaţa asupra funcţionării sistemului esenţial de localizare. De care văd că nu se preocupă mai nimeni.

Există la nivel internaţional mai multe sisteme primare de siguranţă şi salvare a vieţii precum şi detecţie a dezastrelor. Unul este INMARSAT (mi-am dat licenţa de inginer pe el). Altul este COSPAS-SARSAT, pentru care avionul prăbuşit avea o baliză ELT (culmea, nu avea cutie neagră). Prin aceste sisteme, orice avion, vapor sau alt vehicul, care deţine o baliză de urgenţă logată în sistem, poate transmite automat un semnal de urgenţă şi identificare, către nişte centre terestre. Acestea comunică situaţia mai departe, autorităţilor în drept să efectueze operaţiuni de salvare.

Din 1985 de când a fost lansat şi până acum, sistemul COSPAS-SARSAT a salvat 33.000 de vieţi. El a fost fondat de către Canada, Franţa, Russia şi America şi actualmente are afiliate 37 de state şi 2 organizaţii internaţionale. România nu este afiliată şi nu are un centru naţional de recepţie a acestor semnale, în ciuda unui trafic aerian substanţial. În schimb, avem vecini cu astfel de centre: Serbia şi Rusia. Marea întrebare este de ce nu s-a putut localiza avionul prin acest sistem?! El este gândit tocmai pentru a evita eşecul sistemelor GPS şi telefoniei mobile, care, aşa cum am văzut, sunt căpuşate de aiureli (cică GPS-ul poate fi utilizat doar în cazuri penale, nu şi pentru salvarea de vieţi, iar triangulaţia devine o naivitate tehnologică în zone dificile pentru telefonia mobilă). Răspunsul la această incertitudine se află undeva între România, Rusia şi Serbia. Ruşii spun că nu au primit semnalul, deşi baliza îl emisese, după confirmările altor avioane. Au autorităţile române capacitatea de a pune întrebări ruşilor sau sârbilor?

Până vom afla, ştim sigur că pilotul Adrian Iovan a făcut tot ce s-a putut pentru a salva pasagerii, chiar cu preţul propriei vieţi. Chiar voia să amâne zborul, dar probabil nevoia de a salva alte vieţi a cântărit greu în decizia de a decola. La rândul lor, sutele de moţi din Apuseni, deşi au fost anunţaţi cu întârziere, au fost responsabili şi au reperat victimele, prin propriul sistem de detecţie şi salvare: au tras cu puştile!!!...fără sateliţi, fără GPS, fără triangulaţie…

Despre acest sistem al României fără hârţoage şi şefi vreau să vă vorbesc spre încheiere, ca unul ce l-am trăit pe propria piele, după ce, acum câţiva ani, am rămas blocat cu familia, în mijlocul pădurilor sălbatice din Apuseni. Nu tu drum amenajat, nu tu ţipenie de om pe kilometri în jur. Doar animale sălbatice şi un peisaj diluvian din care doar dinozaurii lipseau.

Iniţial am sunat la 112, semnalând că am rămas undeva în apropiere de Muntele Mare. Doamnele de acolo au fost foarte cooperante şi m-au asigurat că problema mea va fi rezolvată cât mai repede posibil. Am fost preluat de către şeful de post din Bistra, Vasile Corcheş (mi-a mărturisit aseară că şi comuna sa a participat la căutarea avionului, neştiindu-se exact unde este) un poliţist numai suflet, care m-a contactat şi a încercat să afle locaţia mea. Mi-a cerut să-i povestesc ce văd în jur, dându-şi imediat seama de poziţie, după existenţa unui vagonet părăsit de mină, care s-a dovedit a fi mai util decât GPS-ul din telefonul meu. M-a coordonat asupra a ceea ce am de făcut, timp în care a organizat un serios grup de intervenţie cu doi pădurari (Todea Nicolae şi Macarie Sorin) şi un şofer cu TAF (tractor auto forestier, un utilaj care transportă lemn, făcând drum prin orice pădure). Apoi a urmat aventura de găsire şi extragere din pădure, prin croirea ad-hoc a unui drum prin mijlocul sălbăticiei. Apoi, pentru că venea noaptea, unul din pădurari ne-a luat acasă la el, găzduindu-ne ca în poveştile cu români sufletişti, până a doua zi dimineaţă, când am putut continua călătoria. Sunt convins că multe din aceste gesturi nu erau cuprinse în manualele de proceduri ale autorităţilor, dar priceperea şi organizarea la faţa locului au fost cheia operaţiunii, dincolo de părerile şefilor de sus. După păţanie, am înţeles că şeful de post a trebuit să raporteze, mai departe, cum era şi firesc, rezultatul operaţiunii. Bănuiesc că a primit măcar felicitări de la superiori, eu unul rămânând apropiat sufleteşte de aceşti adevăraţi binefăcători ai mei.

Le mulţumesc şi aici, public, în faţa cititorilor! M-au salvat şi le rămân recunoscător. Şi mi-au transmis o lecţie creştină de viaţă.

Dincolo de stufărişul procedurilor, instituţiilor şi şefilor care ar trebui să ne salveze viaţa în caz de dezastru, moţii (sunt convins că şi alţi români simpli) sunt oameni care au înţeles un adevăr fundamental: 

Când semenul tău este în pericol, nu te întrebi în curtea cui este problema şi nici nu te încurci în proceduri şi aprobări, căci viaţa semenului este problema oricăruia dintre noi, trebuind ocrotită cu orice preţ.

Aştept ca cei responsabili pentru decolarea timpurie dintre noi a pilotului şi a tinerei studente (după mine merită funeralii naţionale) să îşi vină în fire măcar în ultimul ceas, să nu ţină cu dinţii de scaun şi să se căiască pe măsură, recunoscându-şi limitele şi greşelile.

Doar aşa ne putem vindeca, fiecare dintre noi, dar şi societatea, de cauzele ce ne duc la eşec şi tragedie.