Și dacă adevărul incomod e fix „In Our Own Back Yard”? Cum ne câștigăm curajul să ne educăm mai întâi pe noi înșine | adevarul.ro

Și dacă adevărul incomod e fix „In Our Own Back Yard”? Cum ne câștigăm curajul să ne educăm mai întâi pe noi înșine

Publicat:
0
1 live

În contextul agresiunilor violente inacceptabile comise recent în școli din Timișoara1, Bistrița2 și Pitești3, având ca protagoniști elevi minori, mai mult sau mai puțin radicalizați – fie de mediul online, fie din alte surse – profesorul Marcel Bartic a postat o reacție rapidă, la obiect4, din care citez: „Nu vă plac copiii violenți? Bravo.

Copiii devin răi pentru că asta au învățat de la noi
Copiii devin răi pentru că asta au învățat de la noi Foto: captură video bistriteanul.ro

Hai să ne uităm în oglindă. Nu Tiktok-ul îi face așa. Noi îi facem. Noi. Când înjurăm în trafic cu copilul pe bancheta din spate. Când ne certăm acasă cu soțul sau soția în fața copiilor. Când ne porcăim cu vecinul, colegul de serviciu sau instalatorul venit să ne repare chiuveta în fața celor mici. Când înjurăm sau amenințăm pe rețelele sociale. Ce credeați, că citesc doar adulții? Nu, citesc și copiii, puteți fi siguri.

Copiii devin violenți când ne văd pe noi violenți. Copiii devin răi pentru că asta au învățat de la noi.

Nu mai dați vina pe rețelele sociale, alea nu sunt decât o reflexie a societății din care facem parte. Puteți să puneți și mama sancțiunilor, să interziceți orice, câtă vreme noi, adulții, nu ne vom schimba comportamentul (măcar) în fața copiilor, actele de violență vor continua.

[…]

Puteți interzice Tiktok, Instagram, puteți pune jandarmi la intrarea în școli, detectoare de metale, detectoare de extremism sau orice altceva doriți.

Câtă vreme noi, noi toți, de la vlădică pân' la opincă, profesori, părinți, politicieni, instalatori sau academicieni nu vom înțelege că trebuie să renunțăm la violența discursului, la modelele istorice, culturale, sociale, care îndeamnă la violență, geaba așteptăm ca școlile să devină un spațiu sigur.

Putem doar să ne mascăm ipocrizia cu ceva poleială de parenting ieftin.

De ăla de Facebook, trei bucăți la un leu.”

Rostul textului meu este de a atrage atenția, o dată în plus, asupra adevărului dur, deosebit de incomod, pe care de multe ori noi, adulții preferăm să îl băgăm sub preș – fie de frică, fie din lașitate, fie din ignoranță, fie din cinism, fie din toate laolaltă în doze diferite, care, combinate, dau un cocktail Molotov emoțional ucigător când vine vorba de pierderea uzului rațiunii și recursul dement, inconștient la pumni și macete... Concret: și dacă, așa cum scrie Marcel Bartic, elefantul uriaș al nevoii adânci de educare, de educație, țopăie grotesc, dezarticulat fix în propria noastră ogradă – părinți, profesori, în general adulți care influențăm viețile și deciziile copiilor din jurul nostru? Și dacă, înainte de a-i educa pe copii, avem a ne educa pe noi înșine? Greu, nu-i așa? Și e greu de două ori, nu o dată: mai întâi, e teribil de greu să admitem că subiectul educării suntem chiar noi, nu ceilalți; și abia după, e iarăși greu tare să pornim la treabă – practic, fără istov, și, mai ales, eficient.

Dacă fiecare dintre noi ne facem treaba serios, atunci acest text e de prisos. Dacă, însă, eu, PĂRINTE, sau eu, PROFESOR, sau eu, ELEV, fac (şi ŞTIU că fac) o trăznaie în materia şcolii (copiat? chiul? agresiuni? şpagă? nepăsare crasă faţă de copilul meu? incompetenţă pedagogică specifică / măsurabilă?...), mai degrabă nu voi admite în ruptul capului că vina îmi aparţine mie, ci celor din jur, care „au ceva cu mine“. EU? NEVER! NIMBY: Not In My Back Yard5!...

Tendinţa ilustrată mai sus se numeşte eroarea fundamentală de atribuire (fundamental attribution error6. Pe româneşte, eroarea fundamentală de atribuire – sintagmă consacrată în psihologia socială, începând cu anii '50-'60 – defineşte tendinţa noastră instinctivă de a "da vina pe alţii" mai întâi (adică, pe context), înainte de a ne admite, onest, răspunderea. Dacă TU greşeşti, evident că vina îţi aparţine – firesc, nu?! Dacă, în schimb, EU greşesc şi vina e a mea, atunci probabil că mai degrabă voi face tot ce-mi trece prin minte să găsesc vinovaţii în altă parte – pe toţi, mai puţin unul singur: EU ÎNSUMI7!...

Fiecare din cei care citiţi acest text gândiţi-vă la situaţiile în care aţi făcut vreo boacănă, fie la vârsta copilăriei fie ca adulţi, şi amintiţi-vă dacă primul implus a fost să spuneţi "am greşit, îmi pare rău!...", sau dacă aţi făcut tot posibilul să daţi vina pe altceva/altcineva, pentru boacăna cu pricina. Dincolo de alte nuanţe, o explicaţie pe care psihologii o dau acestei tendinţe de neasumare iniţială a propriei greşeli are legătură cu nevoia noastră de a ne păstra stima de sine – fie şi salvând aparenţele, chiar când vina ne aparţine, incontestabil.

Nicușor Dan, avertisment după atacurile din școli: „Două semnale pe care nu ne mai permitem să le ignorăm”

Eroarea fundamentală de atribuire funcţionează, desigur, şi în cazul triadei părinţi-profesori-elevi – atenţie, atunci când protagoniştii abdică de la asumarea responsabilă a îndeplinirii rolurilor ce le revin de drept, şi lasă loc jumătăţilor de măsură!... De exemplu, într-o situaţie de corigenţă, probabil că:

  • elevul va căuta să dea vina pe profesorul care nu ştie să explice sau dă exemple prea complicate / nerelvante, ori pe părintele care tocmai îi cere să cumpere pâine în loc să-l lase să înveţe – în loc să conştientizeze şi să accepte că, pur şi simplu, nu învaţă suficient, şi că are a se pune serios pe treabă, pentru că responsabilitatea faţă de corigenţa cu pricina îi revine lui, în primul rînd...
  • părintele va căuta să dea vina pe acelaşi profesor care nu-şi face treaba ca lumea, ori pe odrasla care fuşereşte învăţarea pentru că e neatentă şi superificială şi distrată – în loc să accepte şi să conştientizeze că poate nu a fost suficient de prezent alături de copil, verificându-l, atrăgându-i atenţia, făcând echipă autentică în familie...
  • iar profesorul, la rândul său, va căuta să dea vina pe elevul care nu învaţă destul, ori pe părintele care nu se preocupă suficient de copil – în loc să accepte şi să conştientizeze că poate au fost momente cînd a făcut rabat de la profesionalismul său necesar, fie ca pedagog, fie ca specialist în respectiva disciplină de studiu...

Ca exerciţii de fixare a conceptului, puteţi repeta analiza de mai sus, identificând protagoniştii şi erorile fundamentale de atribuire pe care aceştia le-ar fi putut comite în toate contextele inacceptabile de violență extremă evocate în primul paragraf al textului meu.

Pot fi de acord că exerciţiul propus este mai degrabă inconfortabil. El ne poate ajuta, însă, pe toţi să evităm capcana "vânătorilor de vrăjitoare" (în care "vrăjitoarele" sunt, pe rînd, elevi, părinţi, ori, mult mai grav, profesorii ca breaslă!...), să aşezăm lucrurile bune şi pe cele mai puţin bune la locurile lor corecte şi să acţionăm eficient, responsabil. Acest moment de reflecţie onestă ne mai poate fi de folos să ne salvăm de nătângele noastre metehne proverbiale, precum cea din povestea drobului de sare (stând încremeniţi tâmp şi nefăcând nimic, văzând limpede cum şcoala ne cade în cap, depăşită de timp şi timpuri...), ori de invidii puchinoase de felul celei faţă de capra vecinului, sau al celor din legendarul complot mioritic (oi mai multe?... mândre şi cornute?... bineee, ia să avem noi grijă de tovarăşul ăsta!...) – toate aplicabile, mutatis mutandis, Şcolii ca sistem.

Lecţia de bun simţ este lecţia asumării cu integritate a ceea ce avem de făcut fiecare din noi, până la capăt, pentru ca şcoala să meargă bine şi nu rău, ca acum. Întâi și-ntâi, cu onestitate, curaj și perseverență ne educăm pe noi înșine, și apoi trecem și educăm pe cei din jur, care depind de noi: copiii noștri, elevii noștri și tot așa.

Repet: Dacă fiecare din noi ne-am face treaba serios, cu integritate, atunci textul de mai sus ar fi de prisos. El are relevanţă atunci când vina ne aparţine şi, în loc să ne-o asumăm curajos, aruncăm pisica peste gard, în altă curte – de frică sau din laşitate.

Eu cred că, dacă vrem cu adevărat, putem.

Timpul va proba.

1 https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/bataie-intre-parintii-unui-elev-si-un-profesor-in-curtea-unei-scoli-din-timisoara-de-la-ce-a-pornit-scandalul-3992151

Atacurile din școli și capcana pedepselor mai dure. Cum vrea statul să pedepsească minorii pe care nu reușește să-i protejeze de radicalizare

2 https://www.g4media.ro/al-doilea-caz-de-violente-intre-minori-in-doar-cateva-zile-in-bistrita-un-baiat-de-14-ani-a-fost-agresat-si-a-ajuns-la-spital.html

3 https://hotnews.ro/un-nou-incident-violent-intr-o-scoala-din-romania-un-elev-de-15-ani-si-a-atacat-doi-colegi-intr-un-liceu-din-pitesti-2383134

4 https://www.facebook.com/BarticMarcel/posts/pfbid02XA6KA11R1zU1YttwtpSdQ525x8qpVwLei9CympJGKkAdcvz5TM6ejdgWK9HfBxG5l?__cft__[0]=AZjsi6aC-pFMUIztdbFtLMYMi8bLNeqbEunnUDDEq8deCAON8netNYWdTEt_C6A0nj6TEHCf8fRtIrp8Ew6j6jCvqQAwSbYh3cF2_-E_IAnjWUcTDBD25QEIomIj6rKEZu2GechrjkaFRHsXivt6Gn6EbUNfuz0bM8XoFRdIbnNR1JOFMx2S&__tn__=%2CO%2CP-R

5 https://idioms.thefreedictionary.com/Not+in+my+backyard

6 https://ro.wikipedia.org/wiki/Eroarea_fundamental%C4%83_de_atribuire

7 https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/elevi-parinti-profesori-triunghiul-erorilor-1508020.html

Top articole

Partenerii noștri