Se cheamă că ai crescut când priveşti cu nostalgie la perioada tezei de doctorat?

Imagine

Am în jurul meu persoane, colegi şi prieteni, care scriu de zor la teza de doctorat.  Spaima lor că se apropie ziua în care susţin referate ori în care trebuie să predea lucrarea m-au proiectat în timp, în perioada în care eu stăteam cu capul în teza mea de doctorat.

Lor le-am adăugat şi exasperarea că nu mai pot să citească altceva decât bibliografia de specialitate (cea care nu trece dincolo de tema tezei care bântuie zilele şi nopţile), temerea că direcţia în care merg nu este tocmai cea bună. Nu doar această „vecinătate doctorală” m-a făcut oleacă nostalgică, ci şi faptul că săptămâna viitoare îmi voi lansa cartea „Feminism modern reflexiv” care este rezultatul muncii mele din perioada doctoratului. În acelaşi timp, ştiu că mi-a fost mai uşor în perioada 2004-2009 să aflu că şi alte persoane trecuseră prin dileme, supărări, nedumeriri, încântări, apropieri şi distanţări teoretice asemănătoare celor pe care le trăiam atunci. Această absenţă a unicităţii îmi dădea o stare de mai bine.

Eu cred că fiecare carte are o poveste, iar povestea cărţii mele „Feminism modern reflexiv” este povestea tezei de doctorat. Ea include nu doar lecturi minunate care m-au făcut să înţeleg altfel lumea în care trăiesc, ci şi persoane, relaţii intelectuale şi afective şi instituţionale, asumări şi dileme teoretice şi metodologice (e un cuvânt cheie pentru perioada aceasta), nemulţumiri pentru că timpul scrierii tezei nu cunoaşte diviziunea public-privat dintr-o democraţie, ci are mai curând o dimensiune ‚hipertrofică’ şi invadează cam tot. Scriu rândurile acestea cu gândurile la familia mea, la coordonatoarea tezei de doctorat, doamna profesoară, Mihaela Miroiu, la directorul Şcolii doctorale de atunci, profesorul Adrian Miroiu, la draga mea prietenă, Andreea Molocea, care scrie şi analizează şi care se gândeşte la perioada de sfârşit a verii în care trebuie să îşi predea teza, la colegii şi colegele mele de la doctorat din acea perioadă. Am istorii întregi ale acelor ani care variază de la dezbaterile din cadrul şcolii doctorale, critica acerbă pe care o primeam din partea colegilor şi pe care o făceam apoi şi eu, la ieşirile la o bere sau vin după ore care ţineau uneori (adesea, de altfel) până în zori. Lăsată în voia ei, memoria mea a reţinut din acei ani întâmplări fără o cronologie exactă, cu oameni şi teorii.

 Mulţi au trecut pe aici

Draga doamnă profesoară Miroiu a avut răbdare şi mi-a spus că va veni un moment în care voi vedea eu cu ochii mei tema şi mă voi distanţa ori voi asuma critic ceea ce citesc. La un moment dat aşa a fost. E un fel de „epifanie doctorală”. A debutat brusc şi extrem de oportun întocmai în perioada în care îmi scriam al doilea referat. Cititul şi feedback-ul migălos pe care le-am primit de la doamna Miroiu m-au ajutat enorm. Cel mai mult am apreciat libertatea de gândire cu care m-a înconjurat şi încrederea pe care a avut-o în mine. Mă uitam şi o ascultam şi mă minunam cât de responsabilă mă crede, fie că era vorba despre depunerea şi coordonarea unor proiecte, de coordonarea unui volum de studii, de munca împreună cu studenţii.

Ţin minte o discuţie cu o persoană deloc simpatică mie, de-a dreptul antipatică de fapt, care a spus:

- Este o feministă de-a ta?

- Nu, ea este propria ei feministă, a răspuns doamna Miroiu.

Şi aşa a fost. Sunt persoane care vin în viaţa noastră şi ne ajută să ne aşezăm şi uman şi profesional, nu doar în relaţia cu cei din jurul nostru, ci şi cu noi înşine. Aşa au fost pentru mine doamna şi domnul Miroiu din clipa în care i-am cunoscut, cu ceva timp înainte de a hotărî că aş vrea să mă înscriu la doctorat în ştiinţe politice. Pentru că mă las în voia memoriei, mi-am amintit de ziua admiterii la doctorat. Îmi cumpărasem volumul „Anii ’80 şi Bucureştenii”, cartea „năşită”, cum se spune, de Irina Nicolau. M-a fermecat atât de tare încât am uitat să cobor din troleibuz. Şi am mers, şi am mers, mult mai departe decât trebuia. Am depăşit, desigur, ora când era programată susţinerea proiectului meu. Doamna Miroiu m-a sunat exact când dădeam buzna pe poarta SNSPA-ului. Eram aşa de agitată încât cu greu am reuşit să-i spun că am uitat să cobor din troleibuz. Când am intrat, întreaga Comisie era amuzată şi am aflat din nou că şi altora li se mai întâmplase, domnului Miroiu, de exemplu. Tactul profesorilor de acolo şi înţelegerea şi umanitatea m-au învăţat enorm.                  

Lângă aceste întâmplări pot adăuga dezbaterile de la şcoala doctorală aflată atunci sub coordonarea profesorului Miroiu, prezentările referatelor ori ale proiectelor la finalul cursurilor, intervenţiile colegilor, ale profesorilor, ciocnirile dintre noi, doctoranzii şi doctorandele, deopotrivă epistemologice, metodologice, ‚asezonate’ şi cu orgoliu. Căutări disperate ale bibliografiei din aria de interes a temei, deplasări la conferinţe şi uimire în faţa bibliotecilor din alte centre universitare, mai ales din zona studiilor de gen, a intersecţiei dintre gen şi politică. Încântarea şi analizele pe care le făceam în momentul în care am descoperit SPSS-ul. Discuţii cu studenţii la seminar, lucrări de corectat, note în catalog, implementarea unor proiecte şi supărări pe CNCSIS-ul din acea perioadă, alte proiecte derulate la FILIA, cu colegele mele de atunci. O viaţă aşa de activă, care a fost posibilă pentru că am redus numărul orelor de somn. Decizie pe care o iei inevitabil...

Cercetarea de teren, interviurile în ţară şi în Bucureşti, interacţiunea cu femeile şi bărbaţii cu care discutam despre problemele cu care se confruntă, priorităţile lor politice, responsabilii cu rezolvarea problemelor de pe agenda lor, a cetăţenilor şi cetăţenelor, au fost experienţe minunate.    

Amorul meu intelectual, conceptual, teoretic a fost şi a rămas reprezentarea politică. Acesta a fost motivul pentru care am continuat studiile după finalizarea doctoratului. Dilemele analitice care au urmat, conceptele care nu îmi mai erau de ajutor m-au făcut să strâmb din nas şi să le provoc înspre o revizuire. Zona aceasta de studii şi cercetare, mi-a oferit instrumente pentru a înţelege situarea mea ca femeie şi cetăţeană în angrenajul social, cultural, politic, economic, rolurile pe care le am, cele cărora nu mă conformez, mi-a permis să răspund multor „de ce-uri” şi să explic raportul intre mine şi instituţii, încadrările publice şi private.   

 La final, să-mi dai tu pace

Pe măsură ce mă apropiam de finalul tezei, resimţeam altceva. Iritare pentru că mi-aş fi dorit să citesc şi alte texte, nu doar teorie politică şi metode şi tehnici de cercetare, supărare pentru că voiam timp cu familia mea, mai ales că în acele luni boala bunicii mele se accentuase, exasperare pentru că teza părea că îmi acaparase viaţa. Ajunsesem la o saturaţie care îşi avea rădăcinile într-un tipar cotidian din acea perioadă. Dar, ştiu că dacă nu aş fi stat cu mintea doar acolo, nu aş fi văzut conexiunile teoretice respective, nu mi-aş fi putut simţi şi înţelege lucrarea. În etapa finalului, la un moment dat, ştiu că am mers spăşită la domnul profesor Miroiu şi i-am spus că eu trebuie să regândesc o parte din direcţiile de acolo din lucrare, simţeam că îmi lipsea ceva, o matrice, ca să-mi structurez gândurile şi să-mi dezvolt analiza. Îmi căzuse lumea în cap atunci. Dar, domnul profesor mi-a spus zâmbind şi cu un calm incredibil:

-          Oana, ai ajuns în acelaşi moment prin care au trecut toţi.

Aham, mi-am spus în sinea mea. Şi am discutat, mi-a explicat şi am aflat nu doar ce anume înseamnă o teorie şi care sunt paşii de parcurs, ci şi că lumea se putea întoarce la locul ei, iar eu nu eram deloc unică, li se mai întâmplase şi altora înaintea mea.

Însă, nu am uitat că teza m-a ţinut departe de bunica mea, nu am iertat-o şi nu am lăsat-o să devină o carte după susţinerea publică. Trei ani mai târziu i-am dat o altfel de viaţă, transformând-o într-un volum. Munca frumoasă din aceşti ani, diferite renunţări şi reaşezări îmi fac antipatice fraudele academice precum un doctorat plagiat, lucrările „scrise pe genunchi”. Devalorizarea ori slaba valorizare a acestui parcurs intelectual sunt frustrante. 

Trecerea unor ani mă ajută să privesc cu mai multă detaşare şi să fiu mai reflexivă decât aş fi putut fi atunci. O teză de doctorat nu e doar o structură teoretică, un mănunchi de idei, e un întreg proces acolo intelectual, emoţional care pot fi observate atunci când intervine etapa „decantării”. Acum poate fi recuperată dimensiunea non-teoretică, personală a drumului înspre teză şi ei am dorit să îi dau viaţă. Pe cea teoretic, analitică o identifică cei care vor citi cartea.   

Vă invit la lansarea volumului „Feminism modern reflexiv” care va avea loc marţi, 28 mai, la Librăria Bastilia, orele 18.30, în prezenţa profesorilor Mihaela Miroiu, Lazăr Vlăsceanu, Maria Bucur şi a editorului Bogdan Hrib de la Editura Tritonic.   

Şi cu profesorul Lazăr Vlasceanu este o poveste. I-am citit cartea despre modernitatea reflexivă, iar în mintea mea s-a făcut şi mai multă lumină. Sunt topită după reviziuri conceptuale, iar cartea domniei îmi permitea să dezvolt un model teoretic de analiză a intereselor politice de gen pe care l-am numit feminism modern reflexiv. Însă, i-am analizat volumul „cu arţag”, mai ales intervenţiile despre armonizarea vieţii de familie cu profesia. Când doamna Miroiu mi-a spus ca profesorul Lazăr Vlăsceanu va fi unul dintre referenţi în vederea sisţinerii tezei, îmi aduc aminte cum mi s-au înmuiat picioarele şi mi-am spus:

-          Vaaai, de mine..

 Dar mă înşelam.

Maria Bucur este profesoară la Indiana University, Bloomington, o istorică pasionată pe care am cunoscut-o mai întâi prin intermediul volumului „Patriarhat şi emancipare”. Ulterior am interacţionat mai mult, am citit ce a scris şi cred că prezenţa ei aduce împreună feminismul vestic şi cel estic despre care vorbesc în volum.

Pe Bogdan Hrib l-am cunoscut în primul an de doctorat când lucram împreună cu colegii mei la o serie de publicaţii despre domenii cheie în politica Uniunii Europene. Eram în etapa în care discutam identitatea vizuală a volumelor. Ne-a arătat propunerea editurii şi am observat că toate figurinele de pe copertă erau bărbaţi. L-am rugat să introducă şi femei acolo pentru că egalitatea de şanse are un rol important în această structură. M-a privit cu suprindere, dar coperta a inclus reprezentarea celor două genuri. Peste ani, recent adică, i-am propus ca editura Tritonic să sprijine colecţia de „studii feministe”, i-am explicat motivele, iar răspunsul său a fost: să pornim la drum. Ceea ce se şi întâmplă acum.                 

Mi-am asumat rolul unei povestitoare ca să spun povestea tezei de doctorat, m-am lăsat în voia memoriei care merge dintr-o parte în alta după cum îi este cheful. Mă opresc aici pentru că altfel, încep alte poveşti şi textul se va lungi mai mult decât e cazul. Eu sper, ca o persoană sfătoasă ce sunt acum, ca cele scrise să fie de folos doctorandelor şi dctoranzilor care simt că teoriile, metodele şi tehnicile de cercetare au făcut un front comun menit să le destabilizeze existenţa.

 Putem continua discuţia la un pahar, marţi, 28 mai, orele 18.30, la Librăria Bastilia, Piaţa Romană nr. 5.