Scenariile pentru „legalizarea” intervenţiei militare internaţionale în Siria

„Este foarte posibil ca întreg cursul evenimentelor să fie decis în orele şi zilele care urmează, nu foarte multe.”

Care sunt scenariile posibile în momentul în care azi, la Amann, este în curs de desfăşurare reuniunea la care participă zece şefi de mare stat major, reuniunea fiind coprezidată de Şeful Statului Major Interarme din SUA, generalul Martin Dempsey şi de colegul său iordanian, Meshaal Mohamad al-Zaban, alături de ei fiind responsabilii militari cu grad echivalent din Arabia Saudită, Quatar, Turcia, Marea Britanie, Franţa. Germania, Italia şi Canda.

1. Cadrul principal l-ar constitui un mandat al Naţiunilor Unite respectând termenii Cartei ONU care obligă statele membre „să-şi regleze diferendele prin mijloace paşnice... şi să se abţină în relaţiile internaţionale de la ameninţarea sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a unui stat”. Este vorba despre principiul nonintervenţiei care, în gândirea părinţilor fondatori ai ONU, trebuia să devină formula esenţială, de referinţă, care să gereze întreaga funcţionare a sistemului internaţional. Cu toate acestea, în Capitolul VII al acestei Carte a ONU, se formulează o serie de excepţii la regulă. Astfel, „în cazul unei ameninţări la adresa păcii, încălcării păcii sau a unui act de agresiune”, Consiliul de Securitate poate „lua măsurile necesare pentru a menţine sau restabili pacea şi securitatea internaţională”.

Aceasta se poate face prin adoptarea unei Rezoluţii care să autorizeze statele membre să recurgă la forţă sub mandatul ONU sau să stabilească o misiune militară comună, „căştile albastre” care să acţioneze ca observatori, forţă tampon sau de securizare a unei zone, a graniţelor sau a unei linii de demarcaţie.  O mare problemă în perspectivă: este aproape imposibil de crezut că, în actualele condiţii, se va reuni unanimitate de voturi în Consiliul de Securitate.

2. Folosirea „precedentului Kosovo”. Conflictul din Kosovo ar putea să servească nu numai ca sursă de inspiraţie, dar să fie şi evocat drept precedent pentru declanşarea unor atacuri aeriene masive fără să se mai aştepte mandatul Consiliului de Securitate. Dacă vă mai amintiţi, în perioada conflictului din Kosovo (1198-1999), Rusia susţinea legitimitatea regimului Miloşevici şi contracara cu veto orice decizie la nivelul Consiliului de Securitate. Situaţie în care, în luna martie 1999, NATO a demarat, pentru 78 de zile, seria de lovituri aeriene asupra forţelor sârbe staţionate în Kosovo, argumentând că ne aflam în faţa unei situaţii de urgenţă umanitară. Principiul „dreptului de intervenţie în caz de catastrofă umanitară” a fost pentru prima oară formulat în acea perioadă de Bertrand Kouchner, cofondatorul organizaţiilor „Medecins du Monde” şi „Medecins sans frontieres”. Cazul ar urma să fie supus Consiliului de Securitate şi Adunării Generale a ONU.

3. Existenţa unui raport indubitabil al echipei de experţi a ONU privind folosirea de către armata siriană a armelor chimice împotriva civililor. Acesta ar putea fi un motiv suficient de important încât Secretarul General al ONU (constatând un eventual blocaj la nivelul Consiliului de Securitate prin veto-ul opus de China şi Rusia) să decidă supunerea la vot în cadrul Adunării Generale a unui mandat de intervenţie. Dacă la un asemenea raport s-ar adăuga situaţia tragică reprezentată de atacarea echipei de experţi ai ONU pe teritoriul Siriei, atunci lucrurile devin şi mai grave şi mai spectaculos argumentate. Căci, prin extensie, prin argument strict juridic, deoarece echipa ONU reprezintă organizaţia internaţională şi se bucură de imunitate, se poate presupune încălcarea articolului 51 al Cartei care consacră „dreptul natural de legitimă apărare colectivă în caz de agresiune armată împotriva unui membru al ONU”! Adică exact ceea ce s-a petrecut acum în Siria.

După cum se vede, argumente există sau pot exista, fără mari probleme. Apoi, conform estimărilor serviciilor de informaţii militare, nu există niciun fel de dubiu asupra finalităţii unei acţiuni militare de mari proporţii.

Unde există întrebări, din ce în ce mai multe, este zona recţiilor adverse, în lumea islamică, pe de o parte (Hezbollah-Iran-Afganistan-Pakistan), dar şi, de cealaltă parte, venind de la aliaţii tradiţionali ai Siriei. Se va implica Rusia? Va răspunde China? În ce formă? La ce scară?

Va fi aceasta o dilemă strategică de rezolvat unitar, precum Irakul, sau se poate vedea că unii dintre actori profită de prilej pentru a regla alţi factori de tensiune din zonă pentru a slăbi presiunea asupra Israelului, spre exemplu sau revendicările kurde, valabile pe o zonă istorică ce cuprinde şi o parte din Siria?

Nimeni nu pare să aibă, nici de data aceasta, un răspuns complet şi convingător la ceea ce ar putea fi. Dacă nu este bine gestionat, se poate deschide o poartă spre un conflict primejdios, aproape de o generalizare din cauza unor interese geopolitice enorme, subsecvente raţionamentelor privind situaţia dramatică reală din Siria.

Este foarte posibil ca întreg cursul evenimentelor să fie decis în orele şi zilele care urmează, nu foarte multe.