Să ne reamintim de ce nu este Iulia Timoşenko martira Ucrainei

Ce astre norocoase s-au aliniat sâmbătă seara pentru Iulia Timoşenko! În cei doi ani de detenţie, nu cred să îşi fi imaginat vreodată o ieşire atât de glorioasă, într-o noapte geroasă de februarie, adusă în faţa unei mulţimi îndurerate, dar „victorioase“.

Coroana aurie nelipsită de pe capul ei (chiar şi proaspăt ieşită din închisoare, coafura sa era impecabilă) şi figura angelică îi sporeau alura de „martiră medievală“. Discursul ei abil şi carisma ei recunoscută de o lume întreagă păreau că hipnotizează, la prima vedere, masa de protestatari, cărora Iulia li se adresa cu o nuanţă maternă, plină de alinare, însă cu suficientă fermitate. 

În spatele acestei voci inspiraţionale pentru unii, se ascunde un politician de fier, antrenat să facă faţă jocurilor puterii, specifice spaţiului ex-sovietic, unde regulile par mai degrabă inspirate din „familiile siciliene“ şi mai puţin din statul de drept.

Dar nu toţi oamenii pot fi uşor manipulaţi, şi, mai ales, nu toţi uită. Cum nu au uitat nici sutele de protestatari care s-au întors scârbiţi cu spatele când Timoşenko culegea laurii victoriei, pe care ei o plătiseră cu sânge. Corespondentul BBC relata atmosfera de la faţa locului, evidenţiind scindarea dintre „revoluţionari“ faţă de fostul premier ucrainean.

„Să fim sinceri: puţini oameni de aici îşi doresc reîntoarcerea ei în politică. Dacă se întoarce, vom repeta aceleaşi greşeli ca în trecut, pe care ne-am luptat să le corectăm acum“, declara un protestatar pentru BBC. O parte din presa ucraineană, inclusiv cea opozantă regimului Ianukovici, nu acceptă ideea ca Timoşenko să revină în politică, după sacrificiul enorm al oamenilor, considerând că oligarha Iulia este la fel de coruptă ca şi adversarii ei.

Timoşenko a avut de două ori şansa de a materializa speranţele poporului său într-un viitor mai luminos, democratic şi fără corupţie: în timpul Revoluţiei Portocalii din 2004 şi în campania electorală din 2010. Şi a eşuat de fiecare dată. 

Revoluţia Portocalie i-a adus recunoaşterea mondială şi simpatia naţiunii ucrainene; împreună cu partenerul său politic, Viktor Iuscenko (care a suferit ceva mai mult decât Iulia, efectele răzbunării politice, într-un stil demn de Războiul Rece, fiind otrăvit) a reuşit să îl îndepărteze pe Ianukovici de la putere şi să întoarcă rezultatul alegerilor prezidenţiale în favoarea lor.

Sub steagul portocaliu, ucrainenii s-au lăsat pe mâna duo-ului Viktor-Iulia pentru a îmbrăţisa valorile Europei, sperând într-o viaţă mai bună – pentru că, în final, după ce analiştii îşi termină expunerea motivelor şi teoriilor despre o revoltă, ajungem la concluzia simplă că mânia şi determinarea oamenilor se naşte din condiţiile nefavorabile de trai, dar şi din frustrarea că bogăţiile sunt concentrate în mâinile a câţiva zeci de concetăţeni.  

Dar, odată ajunşi la putere, relaţia dintre cei doi s-a degradat, ajungând să nască dispute politice, asemeni adversarilor. Ca premier sub constituţia din 2004, Timoşenko s-a bucurat de suficientă putere pentru a întreprinde reformele promise electoratului ei: creşterea economică, reducerea dependenţei de gazul rusesc, îmbunătăţirea standardului de viaţă, dar mai ales integrarea în structurile euro-atlantice, UE şi NATO.

Însă coaliţia sa s-a preocupat mai degrabă cu promovarea unor platforme naţionaliste, care au afectat profund minorităţile de pe teritoriul statului. Măsurile, menite să ţină sub control minoritatea vorbitoare de limbă rusă (n.r. ca fapt divers: prima limbă învăţată de copilul Iulia este rusa, ea studiind ucraineana mai târziu în viaţă), a lovit în restul conlocuitorilor, inclusiv români. În mod evident, minorităţile au preferat Partidul Regiunilor, condus de Ianukovici, care le-a oferit drepturile elementare (pierdute astăzi din nou prin votul parlamentarilor de la Kiev).

După cele două mandate tumultoase (2005, 2007-2010), marea sa realizare a fost semnarea unui acord dezastruos privind livrarea gazului rusesc în Ucraina, ale cărui supra-preţuri sunt suportate şi astăzi de ucraineni. Nu este de mirare că rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2010, unde Timoşenko şi vechiul ei inamic, Ianukovici, s-au înfruntat direct, a fost în favoarea celui din urmă. Alegerile au fost considerate „curate“, de această dată. Nemulţumirea populaţiei s-a reflectat direct în intenţiile de vot, iar cea care se crede reîncarnarea celebrei Evita Peron (sursa:blog Foreign Policy) a suferit o scădere dramatică de popularitate.

„Timoşenko denunţă neîncetat faptul că administraţia lui Ianukovici este profund coruptă, dar ea însăşi e departe de a fi nepătată. În tulburii ani 90, şi-a clădit o avere exorbitantă ca oficial în domeniul energiei, recunoscând ani mai târziu, că, asemeni multora, a profitat de haosul creat după destrămarea URSS-ului. Mare parte din averea sa se află în conturi din afara ţării“, scrie publicaţia Foreign Policy.

Pentru cei atenţi, discursul ei a marcat, printre altele, şi dorinţa ei nestăvilită – identică cu a inamicilor săi- de răzbunare, îndemnând ca cei vinovaţi să nu fie lăsaţi să fugă din ţară. Umilinţa la care Ianukovici a supus-o în ultimii trei ani se pare că a lăsat urme adânci. Nu te teme Iulia, el va sfârşi mai rău ca tine…

P.S: Un mesaj vine clar din Ucraina şi el se adresează atât poporului român, cât şi (mai ales) clasei politice: odată cu personalizarea şi acutizarea luptei pentru putere, prin mijloace neortodoxe, vendeta devine o stare de fapt şi cercul vicios nu se poate rupe. Aceiaşi oameni se succed la cârma ţării, niciunul mai „diferit“ ca cel din urmă. Cândva atotputernici, devin proscrişi de la o zi la alta. Iar cei proscrişi odată, se ridică, din nou, ca nişte martiri. Au evreii dreptate când spun că nu trebuie să uităm niciodată? Uneori, cred că da, nu trebuie să uităm…