Reziliența Rusiei și epoca stalinismului târziu al lui Putin

Unul dintre factorii majori și extrem de importanți ai perspectivelor războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina ține și de reziliența Rusiei, de capacitatea lui Putin de a menține regimul și controlul asupra regimului, capacitatea putinismului de a da rezultate, de a convinge intern, cât de cât, că Rusia e puternică și mare, că e respectată și se impune la nivel internațonal, chiar dacă este vorba doar despre amenințări nucleare ca ultimă temă a descurajării pe care o mai are la îndemână dar și ca marcă a superputerii pe care a moștenit-o. Asta după ce Armata Rușia, cea de a doua armată a lumii, cum se auto-intitula, a demonstrat în Ucraina că regele e gol și că are dificultăți și limite, chiar dacă e la fel de periculoasă, regenerabilă și capabilă să se refacă și să învețe din propriile greșeli, adaptându-se terenului de luptă de secol 21.

Reziliență, putere, forță brută, cu semne de fragilitate

Putin continuă să ucidă în Rusia, în Ucraina și în afara teatrelor de operații. E rezilient el? Regimul? De ce e rezilient? Mai ales că datele serviciilor britanice și ale celor ucrainene vorbesc despre 400.000 de victime în Ucraina. Și numai o treime din acest număr e de zece ori mai mult decât în Afganistan, aolo unde Uniunea Sovietică a stat 10 ani. Nu mai vorbim despre cel 13 runde de sancțiuni care, or fi ele ineficiente sau insuficiente, pot fi ocolite sau evitate, dar totuși dor și costă.

Din exterior, Rusia și regimul Putin par rezilienți. Putin are grijă, prin elementele de război informațional, prin propaganda sa internă și externă, să mențină starea de frică, imaginea de putere - chiar dacă a pierdut descurajarea venită de la armata sa, a doua din lume, dar care s-a dovedit lesne de învins în Ucraina lui 2022. Când nu sunt argumente serioase, recurge la amenințarea nucleară și la fluturatul săbiei deținerii și chiar a posibilei utilizări a armei atomice, așa cum a făcut-o deja și cum a amenințat iresponsabil prin discursul său în fața Parlamentului rus, cu reacții dure ale liderilor occidentali față de acest tip de discurs. Totuși intervenția sa a avut efect și presa occidentală abundă brusc de cercetări și dezvăluiri despre pregătirea sau plauzabilitatea unui atac uclear sub-strategic în Ucraina, anul trecut.

Totuși regimul lui Putin marchează și numeroase semne de fragilitate. Nu ne referim la episodul Prigojin aici, ci la elemente structurale. Pentru că vedem că, după ce a făcut tranziția de la democrație la autocrație personală și a regimului putinist, administrat de siloviki bărbați de 60-70 de ani din preajma sa, totul începând cu discurul de la Conferința de la Munchen din 2007 și cu postura sa la summitul NATO de la București, Putin a intrat într-o epocă similară cu cea de-a treia fază a stalinismului târziu, în descompunere, migrând spre formula totalitară care nu mai suportă nimic împotriva sa, nici o opoziție, nici o critică, nimic. Nici măcar pe Navalnîi în viață, chiar încarcerat în izolare a 17-a oară la o închisoare din fundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar.

Semnele de fragilitate sunt cu precădere cele determinate de pătrunderea în faza totalitară a regimului, atunci când orice declanșator, cât de nesemnificativ, poate duce la adevărata explozie. Pentru că regimurile totalitare nu lasă societatea să respire și nici nu pot lua temperature reală a acumulării de nemulțumire. Iar temele de nemulțumire sunt multiple, începând cu războiul în care unii sunt recrutați și alții stau acasă sau departe de front, unii sunt carne de tun, alții coordonează focul de la distanță. Fără a mai vorbi despre pierderea monopolului violenței organizate în stat, prin crearea companiilor militare private, prin dotarea unor autonomii și teritorii, ba chiar a unor mari companii de stat, cu armate private, care ascultă, până la urmă, de cel care le plătesc. Și multe alte nenumărate elemente care se adaugă acestei realități.

Sunt semne de fragilitate, dar în afara unei izucniri imprevizibile, care poate apărea în orice moment, pe termen mediu statul rus și regimul sunt reziliente. Cea mai mare diferență față de stalinismul târziu sau prăbușirea Uniunii Sovietice este faptul că Putin a militarizat țara. El încearcă să evite mobilizarea generală, deși-i vine tot mai greu. Face tot ce poate dar fără a adopta încă o asemenea decizie. Mobilizările numite parțiale funcționează acum, nu știm însă dacă după inaugurarea ca președinte nu va fi nevoie de resursă umană de altă dimensiune, pentru a face față efortului de război.

De asemenea, Putin folosește evident toate mijloacele pentru a distruge orice rezistență, critică, diferență de opinie, de oriunde. Chiar și de la susținătorii războiului, naționaliști, blogeri militari, de oriunde. Pentru că, pentru alegerile sale prezidențiale care vin la 15-16-17 martie, Putin nu lasă nimic la întâmplare, că a fost vorba despre Navalnîi, Kara Murza, Boris Nadejdin sau Prigojin. Prigojin nu a căzut pradă rezistenței scăzute a geamurilor din Moscova, lui i s-a rezervat un tratament special cu bombă la bordul aparatului de zbor. Igor Girkin, susținătorii războiului este și ei în închisoare. Serghei Udaltsev la fel, a fost acuzat mai nou de susținerea terorismului.

Controlul oligarhilor și al elitelor

Economia rusă are dificultăți vizibile, mai ales că trebuie să recurgă la injecțiile de capital din fondul de stabilizare și cel de rezervă pentru a se menține pe linia de plutire. În plus, producția de război se duce pe apa sâmbetei, nu ajută la creștere de venituri sau la dezvoltare. Sancțiunile au contat și crează dificultăți oligarhilor, al căror efort anti-război din rațiuni pragmatice nu a funcționat pentru influențarea lui Putin. Aceștia nu se ridică împotriva lui Putin pentru că i-a eliminat și dintre ei. Deși a promis că, dacă susțin războiul, îi va susține, le-a dat doar o bucățică din plăcinta occidentală naționalizată și bucățile de piață eliberate dar puțini au reușit să se mențină sau să aibă câștiguri reale.

Pe de altă parte, noile legi fac imposibil ca elita să critice războiul sau rechiziționările și confiscările proprietăților oamenilor de afaceri, ale oligarhilor lui Putin rămași în țară sau fugiți în afară. În plus, nici oligarhii lui Putin, nici elitele ruse mu mai au unde merge, au ars punțile, rămân cu Putin pentru că nu au ieșiri individuale. Iar la nivelul elitelor, există amintirea că au trăit bine, acum plătesc. În plus, regimul putinist cumpără și oamenii din elite pas cu pas, pe unde pot, banalitatea răului e vie, prezentă și funcțională în Rusia lui Putin.

Putin însuși – geopolitic câștigă pe teren, se bagă în valorile tradiționale, o modalitate foarte importantă de răspândire a influenței în Occident. Are instrumente importante, asumându-și deodată valorile fundamentale pe care stă societatea umană. Iar Occidentul vede exportul de valori tradiționale cu sursă rusă și construcția unei variante puternice și insidioase de funcționare a influenței lui Putin directă și cu priză în toate democrațiile. E cel mai bun produs, gata să devină noua ideologie de export și influență a Rusiei.

Oamenii mor în război însă, mai nou, Putin și Rusia lui Putin plătesc. Câștigă bani familiile și urmașii celor care s-au sacrificat, ca-n istoriile cunoscute din Orientul Mijlociu, din Liban sau din teritoriile palestiniene. Oricât ar fi de complicat procesul, e ceea ce se întâmplă în continuare. Dar, cu atât mai mult, acest proces al plăților cu bani a vieților omenilor și situația creată de un asemenea mechanism rămâne instabilă și impredictibilă. În fiecare dimineață, analiștii și kremlinologii actuali se tezesc și nu știu dacă mai este Putin și putinismul la putere. Trebuie să verifice pe viu reziliența regimului.

Navalnîi, într-un interviu pentru BBC dat înainte de a zbura la Moscova, a fi arestat, judecat în mai multe rânduri, condamnat și mutat în Siberia, spunea: Dacă mă ucid, înseamnă că suntem foarte puternici și Putin e aproape de final. De aceea este cazul să ne uităm cu atenție și la un alt element de război informațional al Rusiei lui Putin care a inoculat în Occident temerea de schimbarea în Rusia, pe motiv că nu se știe ce nebun vine, ce naționalist, ce radical, care se joacă cu armele nucleare. Ei bine, istoria Rusiei ne arată că schimbarea lui Putin nu e varianta cea mai proastă, din contra.

Trebuie curaj și asumarea evoluției, pentru că aceasta nu merge într-o direcție mai proastă. După Stalin a venit Hrusciov, cu o formă de destindere în ciuda pantofului cu care a lovit pupitrul de la ONU. După Brejnev și gerontocrația sovietică, a venit Gorbaciov. Nu tot ceea ce facem spre destabilizarea Rusiei va fi rău. Și nici nu trebuie să repetăm greșeala lui George H Bush, care a blocat orice zgâlțâire a regimului communist sovietic în faza metastazei finale. Presiunea economică și mișcările contra lui Putin și a regimului trebuie să continue. Pentru că regimul chiar trebuie doborât cu toate mijloacele.

Reziliența lui Putin: ideologie, bani, represiune

E interesant de văzut ce elemente îl fac pe Putin puternic și regimul său rezilient pentru a putea analiza cât mai poate menține situația și unde au apărut crăpături în cămașa de putere a Rusiei lui Putin. Desigur, primul element de putere e Putin însuși: cât rezistă, cât e în viață, cât e sănătos și credibil în a controla regimul și puterea. Dispariția sa dă o lovitură puternică regimului pe care l-a înființat și pe care-l conduce discreționar.

Celelalte trei elemente sunt:

1. Ideologia: nu este o idologie per se, e un pachet alcătuit din ceea ce cunosc și ceea ce cred, fără explicații, rușii din regimul lui Putin. Nu e vorba despre creștinismul ortodox, nici de Biserică, cea care nu e decât un department din eșafodajul institutional al lui Putin și nu are o putere specifică în sine față de ruși. E vorba despre o narațiune/sau mai degrabă mai multe narațiuni alternative, care se schimbă tot timpul. De la partener al Vestului împotriva terorismului, în 2001, Rusia lui Putin a ajuns în 2004 să spună că islamismul radical e armă în mâinile occidentului îndreptată împotriva Rusiei, când marea problemă a fost Cecenia și Nordul Caucazului rus. Apoi în 2006, tema principală a lui Putin a fost că Rusia și cecenii au învins terorismul islamist. A urmat apoi campania privind blocarea extinderii NATO. Extinderea NATO ca amenințare existențială pentru Rusia. Apoi tema a fost că Rusia nu se confruntă cu Ucraina, ci cu întreaga putere a NATO. Pentru a se ajunge ulterior la negare, din nou: nu mai există așa ceva, ne-au înțeles prost, nu ne e frică de Occident, ci problema reală în Ucraina este că nu vrem ca un vecin al Rusiei să fie anti-rusă.

Deci Putin și ideologia sa sunt țintă mișcătoare, adoptă teme acceptabile la fiecare moment, chiar dacă sunt contradictorii cu susținerile anterioare. Și narațiunea sa e perfect adaptabilă iar viziunea sa este cinică, nicidecum logică.

2. Cel de-al doilea argument este, în mod paradoxal, plata soldaților săi. Putin, spre deosebire de Uniunea Sovietică, are soldați plătiți, și chiar bine plătiți. Nu este liderul sovietic care se aștepta ca oamenii să moară pentru țară, care cultivă patriotismul care-i scoteau pe ruși, alături de ideologia comunistă, carne de tun pentru Armata sovietică. La semnarea contractului, primesc cel puțin 2000 euro. Regiunile mai dau și alți bani și avantaje. Plus pensii. Deci bani sunt mulți și atractivi. Desigur, nici Putin și nici Banca Rusiei, nici economia sa nu mai rezistă în ritmul acesta de cheltuieli 5 -3, nici măcar 2 ani: deja economia și bugetele ruse nu mai au surplusuri, ci deficite și cheltuielile subțiază puternic din fondurile proprii tampon pentru momente de criză.

3. În fine, cel de-al treilea pilon este represiunea. Represiunea este universală și deplină, dar este, totodată, selectivă în Rusia, nu unanimă. Unii se pliază de frică, alții din comlezență sau conformism, din lipsa nevoii de a avea complicații cu regimul, din ușurătate morală. Regimul nu a ajuns în stadiul de a spune rușilor ce să facă, ci doar le spune ceea ce să nu facă, iar dacă totuși fac ceea ce e interzis, îi sancționează dur pe cei care nu acceptă și nu respectă ce li se cere.

Desigur, mai există un element: oamenii, rușii înșiși. Chiar dacă nu protestează și nu ies în stradă, încep să se plictisească de război. Se poate vedea, neconcludent neapărat, din întrebările din sondaje și din nuanțele formulelor de răspuns. Majoritatea își dorește victoria, dar dacă guvernul sau Putin ar cere-o, războiul ar trebui să înceteze. În funcție de formularea întrebării, rezultatele sunt diferite și ilustrative privind conformismul rușilor, pe medie. Mai nou, în ultimele sondaje de opinie, și pierderea Crimeii de către Rusia e acceptabilă. Dar regimul să rămână, o relativă prosperitate să rămână, ca și contractual social cu un nivel de bunăstare și fără a aduce rușii să se lupte în război.

Grandoarea Rusiei, neoimperialismul, rămân teme prezente și aspirații constante ale rușilor. Asta asigură stabilitatea regimului, de totalitarism instituționalizat. Va persista, spun majoritatea experților, și după Putin. În plus, televiziunea rusă e o experiență teribilă, plină de operațiuni de război psihologic care induc mai tot timpul ură, frică, neliniște, agitație și sentimentul dușmanului care se prăvale în casele oamenilor, acestea fiind și principalele teme și sentimente transmise și inoculate populației. Putin e singura speranță care transpare, programmatic, din programe. E adevărat că este campanie electorală. Dar și în Occident, cu nivelul de cultură civică și maturitate democratică, dacă am fi expuși constant la acest spațiu informațional, am fi alți oameni și noi.

Și totuși semnele stalinismului târziu, sunt semnele pieirii regimului Putin. a putinismului. E apusul care nu așteaptă decât un semnal pentru a marca prăbușirea. Desigur, agonia sfârșitului poate dura 2,3,5,7, poate 10 ani. Poate chiar mai mult. Dar semnalele nu mint și subliniază apropierea inexorabilă a sfârșitului. Fără a ști vreodată când apare, fără a-l putea anticipa până în momentul în care nu se întâmplă. Dar de acum, sfârșitul poate fi consemnat oricând.