Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Alexandru Repan

Episodul 31 al sezonului II al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce în fața publicului pe îndrăgitul actor Alexandru Repan. În teatru, rolurile din „Crimă și pedeapsă” de Dostoievski, „Bună seara, domnule Wilde” de Oscar Wilde, „Craii de curte veche” de Mateiu Caragiale, „Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Aldee, „Richard al III-lea nu se mai face” de Matei Vișniec i-au adus inima publicului, în vreme ce, în film, Alexandru Repan a jucat roluri iconice din creații precum „Mihai Viteazul”, „Ciprian Porumbescu”, „Dimitrie Cantemir”. Totuși, puțin știu că și-ar fi dorit să fie Iago din Otello și că în cei 83 de ani de viață și 84 de ani de teatru, cum îi place să spună, arta a fost o formă de plăcere, nu de muncă. În fond, nici Picasso, nici Beethoven nu munceau, ci creau, din pură pasiune și vocație, crede Alexandru Repan. Cariera de actor o datorează mamei, iar lui Dumnezeu un înger bun, care a luat forma talentului. Invitat la Avangarda, Alexandru Repan îi împărtășește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, amintirea copilăriei în care pereții clasei erau împărțiți, de la an la an, între icoana lui Hristos, tabloul Regelui Mihai și cultul lui Stalin, perioada de aur a Teatrului Nottara, de sub conducerea lui Horia Lovinescu, și motivele unei vieți fericite, din care credința și iubirea nu au lipsit. Despre ispitele, regretele și triumfurile artei lui Alexandru Repan, aflați la Avangarda, într-o ediție de excepție.

Când a luat Alexandru Repan calea teatrului? „Am început din burta mamii”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la o nouă ediție a podcastului meu. Mă bucur să îl am oaspete pe actorul Alexandru Repan. Domnule Repan, mă bucur mult că ați acceptat invitația mea.

Alexandru Repan: Mă bucur că m-ați invitat.

I.V.: 26 februarie 1940, ați avut primul rol. Ați jucat atunci pentru prima oară în fața lumii. Spuneți undeva, amintiți o vorbă a mamei dvs.

A.R.: Asta am spus-o de foarte multe ori...

I.V.: „Doamne, fă să fie băiat, fă să fie frumos și să se facă actor”. Băiat, indiscutabil, frumos și actor.

A.R.: De aia spun că acum am 83 de ani de viață, și 84 de ani de teatru.

I.V.: Mulți înainte.

A.R.: Am început din burta mamii, nu eram născut când mama m-a decretat actor. Asta este așa, o întâmplare, nu mi-a povestit-o ea, ci tatăl meu, dar adevărul e că după aceea, știu precis, primul om care m-a împins spre teatru și m-a învățat să îmi placă teatrul a fost mama mea. După aceea au început să fie mai mulți, dar primul și cel mai important om în cariera mea este mama mea.

I.V.: Ea este cea care v-a apropiat...

A.R.: Ea mi-a dat primele poezii să le învăț, să le spun pe scenă, ea m-a dus la teatru, la operă, la operetă, ea m-a ajutat și m-a împins către meseria asta, crezând eu că și ea, la rândul ei, ar fi putut fi actriță. Dar atunci când era mama născută, și în Arad, pe vremea aceea, pentru o femeie teatrul era mai complicat, mai ciudat, și nu a putut să facă teatru. Mai ales la Arad, unde s-a născut. Dar cred, în sinea mea, că avea mult talent la teatru.

Copilăria lui Alexandru Repan, născut în plin război: „Mergeam la Medgidia să ne adăpostim de bombardamente”. Amintirea unei generații: pereții clasei, împărțiți de Hristos, Mihai I și Stalin

I.V.: Asta e frumos că spuneți. Anii 40 au fost niște ani foarte grei.

A.R.: Da, m-am născut cu puțin înainte de a se declanșa Războiul în România. România a intrat în 1941, eu în 1940 m-am născut, odată cu cutremurul...

I.V.: Vă amintiți primii ani din copilărie cum au fost în București?

A.R.: Da, îmi aduc aminte! Mai ales faptul că, din când în când, tata avea niște prieteni undeva, pe lângă Dunăre, la Medgidia, și mergeam să ne adăpostim de bombardamente. Mergeam la țară, în sate, că se bombarda Bucureștiul mult. Eu nu îmi dădeam seama dar îmi aduc aminte ușor că mergeam undeva pe câmpuri, noaptea, când se dădea alarma. M-am născut în anul cutremurului, am crescut cu primii ani de război, după aceea am trăit câțiva ani sub monarhie. Asta mi-a plăcut foarte mult. Tata mă ducea în fiecare duminică la schimbarea gărzii, la Palat, care era o splendoare. Armata, tobă, orchestră, cai! Și mergeam în fiecare duminică dimineața să vedem schimbarea gărzii la Palat până când în școală fiind, am intrat în clasa I în 1946, și în clasă, pe peretele din Est, era un tânăr, cu barbă, cu plete și cu o coroană de spini, care știam că e Iisus Hristos, și pe celălalt perete era un alt tânăr, fără barbă, fără coroană, dar care era rege, și se numea Mihai I Hohenzollern. În anul II, când am intrat, pe peretele din răsărit era un domn cu mustață și cu șapcă și cu epolet de general, am aflat că este tatăl nostru, Iosif Vissarionovici Stalin, și pe cel din apus era o doamnă cu un păr agățat de urechi, care se chema Ana Pauker. Și de atunci am trăit sub comunism. Mare parte a vieții mele.

Alexandru Repan, un bărbat seducător. „Calitatea de june prim e periculoasă”

I.V.: Acestea sunt primele amintiri ale copilului Alexandru Repan. Mama dvs. a vrut să fiți frumos și actor. V-a ajutat frumusețea în meseria de actor? Cum arătați?

A.R.: Da, sigur că da! Și mai mult în viața de toate zilele, dar și în teatru. Aici am avut o șansă, și m-a ajutat și mintea mea, care e mai lucrată puțin. Calitatea de june prim e foarte periculoasă. Pentru că după 30, 35 de ani ea nu mai este valabilă. Junele prim trebuie să fie tânăr. Ori am avut colegi și mai sunt și la noi care uită, și se consideră june prim și la 60 de ani, și la 50 de ani, și continuă să creadă că sunt băieți frumoși. Da, nu arată rău nici acum, dar eu am avut norocul în Teatrul Nottara să joc roluri de compoziție și atunci mi-am lăsat și barbă, și plete, am terminat cu calitatea de june prim și am devenit actor de compoziție.

I.V.: Ați ieșit din paradigma asta de june prim la timp?

A.R.: Da, da, da! Pe la vreo 30 de ani. Nu am renunțat eu, dar am avut șansa să primesc roluri care nu erau compatibile cu junele prim. Dar am revenit. Apoi am jucat roluri grele și, bine, s-a și demodat ideea de june prim, de când a apărut ideea de teatru total, de actor total, ideile astea de june prim, actor de compoziție, actor de comedie, s-au cam amestecat.  Actorii moderni, tineretul de astăzi, este învățat să joace și trebuie să joace de toate.

Actorul total, o invenție modernă

I.V.: Poți să joci și comedie, și dramă? Un actor mare poate să facă orice?

A.R.: E actorul total, da!

I.V.: Actorul total ar trebui să joace ambele posturi.

A.R.: Ar trebui să fie așa, da! Până prin interbelic nu era așa. Actorul era – Vraca, de pildă, nu juca comedie. Băltățeanu și alții erau de comedie. 

UTC credea că Împărat și proletar e o poezie comunistă

I.V.: Până la Teatru, ați făcut Istorie. Cum a fost această decizie în condițiile în care mama dvs. voia să faceți Teatru. Cum ați ajuns să studiați Istoria?

A.R.: Când am terminat școala, cei zece ani, că am terminat cu zece clase, serbarea de sfârșit de an s-a făcut la Teatrul de Vară, la 23 August, și eu ca de obicei, am spus Împărat și proletar, că asta o spuneam la toate reuniunile tovărășești, fiind convinși tovarășii de la partid și de la UTC că este o poezie comunistă. Ceea ce nu e adevărat. Dar pentru că era vorba de un grup de proletari, le plăcea. Asta am spus-o și la serbarea de sfârșit de an, care s-a făcut pe scenă, în aer liber. Și în public erau doi actori ai Teatrului Național, tineri, asistenți de Institut de Teatru, care căutau să vadă tineri pe care să îi îndemne să dea la Teatru. Și m-au găsit. M-au văzut pe mine și au zis: nu vrei să dai la Teatru? Ba da! Și m-au dus la un profesor, Alexandru Finți, numai că eu la cei 16 ani, când am terminat și eram încă un copil, nu deloc precoce, ci dimpotrivă, nu arătam de 16, arătam de 14, mai aveam încă coșuri, nu eram foarte bine dezvoltat. M-a văzut Finți și zice: „Bine, termină tu liceul și după aceea vino pe la noi, acum nu ești bun”. I-am spus mamei, zice bine, mai stai un an, și pentru că în casă cu mine și în copilăria mea, prietenii mei, prietenele mele erau fete de profesori universitari, la Istorie, ale lui Condurachi și ale lui Tudor...

I.V.: Academicianului Condurachi, marele profesor.

A.R.: Da, da, fetele lor mi-au fost prietene, erau în același cartier cu mine.

I.V.: Vorbiți de Zoe Petre. Profesoara Zoe Petre era Zoe Condurachi.

A.R.: Zoe Condurachi, da. Și Maria Tudor, care Tudor era profesor universitar, la Facultatea de Istorie. Și fiind așa, eu în școală nu am prea fost bun la Istorie, dar am dat la Istorie și am intrat, cu o condiție, adică, după un an, când mă mai maturizez, să plec la Teatru. Dar destinul a fost cam dur. În 57 a venit o lege a învățământului în care în universități se primeau 75% origini muncitorești, țărănească. Și 25% mic burghezi, burghezi șamd. Tatăl meu era profesor și am intrat la mic burghezi. Urma să candidez pentru 25% din locuri. Cineva mi-a spus: „Domnule, acuma gata, ești acolo, termină Istoria și pe urmă mai vedem noi ce o fi după aceea.” Am stat cinci ani la Istorie și în toamna aceluiași an, când am terminat facultatea, am dat la Teatru și am intrat din prima.

Istoricul Alexandru Repan, actorul de mai târziu

I.V.: Istoria v-a ajutat ca parte a maturizării lui Alexandru Repan.

A.R.: Nu numai asta, m-a mai ajutat într-un fel. Universitatea, unde era Facultatea de Istorie era tributară Casei de Cultură Grigore Preoteasa. Acolo se întâmplau foarte multe lucruri, și mai ales Teatru, de amatori. Teatrul de amatori pe vremea aceea era altceva, nu era Cântarea României. Adică nu se duceau cu forța. Se duceau numai cei care chiar voiau să facă ceva, aveau o înclinație pentru așa ceva. Pentru muzică, pentru Teatru. Acolo, cinci ani de zile am petrecut între facultate și Casa de Cultură, și mai mult la Casa de Cultură. Am jucat, am pus în scenă chiar, am recitat, am văzut spectacole acolo, și deci cei cinci ani la Istorie m-au ajutat și pentru Teatru, cât de cât.

I.V.: Care e lecția cea mai mare, dacă ați spune un singur lucru după Facultatea de Istorie? Ce v-a ajutat cel mai mult, care ar fi acel lucru?

A.R.: Nu ceva special la Casa de Cultură, dar am intrat în legătură cu scena.

I.V.: Ați făcut trecerea spre Teatru.

A.R.: Da, am făcut trecerea spre Teatru.

I.V.: În ce an ați terminat UNATC?

A.R.: În 1965.

Alexandru Repan, despre prime-time-ul vieții lui: „Institutul a fost o perioadă fastă în viața mea”

I.V.: Dacă ar fi, ce mare profesor ați avut, care a fost omul care v-a inspirat în facultate?

A.R.: Eu am avut un profesor foarte bun, Moni Ghelerter, și asistent era Zoe Anghel Petre, și am fost unul dintre studenții lui preferați. M-a ajutat mult, era un regizor de excepție. Unul dintre marii regizori ai Teatrului Național, și am avut noroc că am avut un profesor foarte bun în Institut. De fapt, toată seria mea a avut profesori pe Loghin, pe Finteșteanu, la celelalte clase paralele. Deci Institutul mi-a folosit, a fost o perioadă fastă în viața mea.

I.V.: Vorbiți de seria dvs. Ce colegi ați avut? Cu cine ați împărțit generația?

A.R.: Sunt foarte puțini acum. Emil Hossu, Sileanu, Vișan, Melania Cârje, Olga Bucătaru. Și mai mulți... dar unii nu mai sunt printre noi.

I.V.: O generație foarte bună de actori. Niște ani mai târziu, ați devenit și profesor la UNATC.

A.R.: După 90.

I.V.: Cum vă amintiți perioada aceea? De imediat după Revoluție?

A.R.: Înainte de Revoluție, deși am vrut, nu puteam, deși era obligatoriu să fii membru de partid, eu nu eram membru de partid. După ’90 am fost propus, m-am dus, se putea face un cumul de salariu, am rămas actor la Teatrul Nottara și am devenit profesor, am luat o clasă, la Institut. Am avut două serii. Adică 8 ani de zile, după care am renunțat. M-am întors la teatru definitiv.

Alexandru Repan, dezamăgit de transformarea IATC în UNATC: „Nu îmi place să bârfesc, nu am cuvinte foarte bune”

I.V.: Dacă am face o paralelă, vorbind despre UNATC...

A.R.: IATC.

I.V.: IATC era pe vremea aceea. Dacă din perioada în care dvs. ați fost student, apoi cea în care ați devenit profesor și până astăzi, cum vi se pare această evoluție, istorie a școlii?

A.R.: Nu îmi place să bârfesc, nu am cuvinte foarte bune despre istoria, despre așa-zisa decădere a Institutului de Academie, astăzi de Teatru, poate este un lucru normal, dar mie nu mi se pare. Lucrurile s-au degradat un pic, dar poate că asta este mersul istoriei și nu am ce să comentez. Nu mi-ar mai place să fac parte din colectivul profesoral de doctori.

I.V.: De ce credeți că s-a degradat?

A.R.: Nu știu, habar nu am. Nu îmi place să vorbesc despre asta, cum nu îmi place să discut despre colegii mei, nici de bine, dar nici de criticat colegi sau teatre nu îmi place. Am și eu defectele mele, și ei pot să vorbească despre mine, și eu despre ei, așa că prefer să îi lăsăm așa, prieteni. Ne știm fiecare defectele noastre, dar nu e bine să le comentăm în public.

Copilul Alexandru Repan mituia portarul să intre la teatru: „Și acum e criză de public dar atunci la Teatru se dădeau bilete în plus.”

I.V.: Vorbim despre lucruri bune și frumoase. Știu că l-ați admirat foarte mult pe Emil Botta.

A.R.: Da! A fost reperul meu din copilărie, până târziu, când a dispărut și el. Cum vă spuneam, mama mă ducea săptămânal la Teatrul Național. Cred că am văzut Otello cu el de vreo 6 ori. Mă duceam apoi singur, când am mai crescut. Îi dădeam trei lei portarului și mă lăsa să intru și mă strecuram pe acolo. Pentru că nu prea se găseau bilete. Și acum e criză de public dar atunci la Teatru se dădeau bilete în plus. Și în alte multe roluri, a rămas un reper artistic multă vreme în viața mea.

I.V.: Un model, unul dintre oamenii la care v-ați raportat.

A.R.: Da, erau foarte mulți actori pe vremea aceea. Eu am căzut așa, în admirație. Îmi plăcea și Vraca, îmi plăcea și Calboreanu, și Finteșteanu, mulți, dar mă rog, el a fost cumva de sufletul meu mai aproape.

I.V.: Ați vorbit de Otello. Dvs. ați vrut să îl jucați pe Iago.

A.R.: Aș fi vrut, da.

Rolul râvnit de Repan: Iago. „Era maur, așa, și nu prea întreg la minte”

I.V.: Ați fi vrut să îl jucați pe Iago și nu pe Otello. De ce?

A.R.: Am o părere, nu e părerea mea, dar în public și în critica dramatică e considerat de obicei un personaj odios, negativ. Ceea ce mie nu mi se pare. Otello era un mare admirator al lui Iago. Îl iubea chiar. L-a iertat, așa cum spune Shakespeare, și pentru faptul că a intrat în patul neveste-sii. Vrea să fie portdrapel. Asta era... Și Otello maur fiind așa, și nu prea întreg la minte, după părerea mea, îl pune pe Cassio și nu îl pune pe el. Cum ar fi să îi dea un plus la leafă, i-a dat lui Cassio și nu lui Iago, care a fost servitorul lui o viață întreagă. L-a urmat o viață întreagă, în război, îl admira, și asta a declanșat în el diavolul. Pentru această mică eroare a lui Otello. De atunci a început seria crimelor. Dar inițial Iago nu este un demonic. Este un om iubitor. Dar mă rog, e o chestie de discutat numai atunci când faci rolul. Eu nu am avut șansa să îl joc, așa că... Când am intrat la Teatrul Nottara deja era în repetiții, Dichiseanu îl juca pe Otello. Așa că după aceea nu s-a prea mai pus și... nu am mai avut ocazia!

60 de ani de Nottara. Cine este ezoteristul de la care Alexandru Repan a înțeles subtilitățile culturii mari?

I.V.: Cum ați ajuns la Teatrul Nottara? Sunteți unul dintre actorii iconici cum se spune astăzi, pentru Teatrul Nottara. Aveți o carieră impresionantă, 6 decenii pe scena Teatrului Nottara, este o performanță extraordinară.

A.R.: Eram actor la Teatrul Regional, care a devenit mai târziu Teatrul Delavrancea. Imediat după ce am terminat Institutul. Într-o luni dimineață m-am dus la Teatrul Nottara să văd o vizionare cu Fedra, în care juca și Hossu, care era deja la Nottara, și după aceea am așteptat în holul sălii mici. De acolo a ieșit un domn cu o chelie, îmbrăcat frumos, elegant, mi-am dat seama că era directorul teatrului, era Horia Lovinescu, m-am uitat, s-a uitat la mine și a spus: „Dumneata nu ai spus ieri la televiziune, la ora 3, niște versuri de Garcia Lorca?” Zic: „Da”. „Bravo, mi-a plăcut mult. Și ce faci?” „Păi sunt actor la...” „Aha, ești actor. Bun! Și unde ești?” „La Teatrul...” „Să știi că aș fi fericit, aș fi onorat, dacă ai vrea să devii actor în trupa mea.” M-am oprit, m-am dus la Teatrul Delavrancea, și m-am întors în Nottara. Este un lucru incredibil pentru că după ce l-am cunoscut pe Horia Lovinescu mi se părea aproape incredibil că așa cum îl știa lumea și așa cum îl știam și eu, ca Horia Lovinescu să se uite la televizor duminica la ora 2. Imposibil! Și uite că o dată s-a întâmplat. Nu se uita la televizor în general. Se uita când eu spuneam Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías, și uite așa, dintr-o întâmplare, destin, ca și mama, că Dumnezeu își bagă coada mereu în viața oamenilor, și și-a băgat și în viața mea, am devenit actor la Nottara, unde am rămas până astăzi.

Nottara-ul lui Lovinescu, unul dintre principalele teatre ale lumii, după Alexandru Repan

I.V.: Lui îi datorați. După aceea ați avut o relație nu doar de colaborare, dar și de prietenie cu el. Într-un fel. Cum era Horia Lovinescu, ca om, nu numai ca director al Teatrului Nottara?

A.R.: Era un om foarte amuzant, cult, prietenos, stătea de vorbă cu toți actorii, mai ales așa, la un pahar de vin. Stătea mult de vorbă cu noi, și venea cu noi în turnee. Am mers de multe ori cu el și cu trenul, în deplasări. Discuția cu el era o binefacere pentru că discuta despre lucruri despre care atunci nu prea era bine să vorbești. El fiind frate cu Vasile Lovinescu, care se ocupa cu ezoterismul și cu alte lucruri foarte complicate pe vremea aceea, interzis categoric să fie publicat. Avea și Lovinescu foarte multe idei despre lumea de dincolo, inițiatice, și în operele lui, în piesele lui se simte de foarte multe ori lucrul acesta. Despre asta stăteam de vorbă. Ceva ce nu se putea discuta în ședințele de partid. Și despre multe alte lucruri pe care eu nu le știam și le-am învățat de la el. A însemnat un reper important în viața mea, în cariera mea artistică. El, datorită lui și faptului cum a condus Teatrul Nottara, destinul meu și al multora din colegii mei, am devenit bun pentru că Teatrul Nottara devenise sub direcția lui Horia Lovinescu unul dintre principalele teatre ale lumii.

De ce nu are ce să caute Dostoievski într-un teatru de bulevard?

I.V.: Ideea aceasta de Teatru de Bulevard care s-a transmis până azi e un avantaj sau un risc pentru teatru?

A.R.: E pe bulevard, dar Lovinescu nu a făcut un teatru de bulevard, cu atât mai mult cu cât nu cred că Dostoievski și alții se pot juca într-un teatru de bulevard. Repertoriul Teatrului Nottara nu avea nimic comun cu ideea de teatru de bulevard. Se jucau și comedii, dar nu bulevardiere. Jucam Moliere, Caragiale șamd.

Actoria, o meserie departe de a fi bănoasă. Ce spune Alexandru Repan despre calitatea textelor jucate? „Dramaturgia e dificilă. Și în lume piesele care vin și se traduc nu sunt întotdeauna pe gustul meu și nici pe gustul publicului. Așa că se face greu un repertoriu astăzi.”

I.V.: Care ar fi un repertoriu ideal pentru un teatru bucureștean important?

A.R.: Nu pot să spun asta. Ceea ce văd este că se renunță la dramaturgia clasică. Asta poate că e și dorința publicului. O piesă clasică trebuie să o tai mult să ajungă la o oră și cincizeci de minute, cât mai suportă publicul în sala de spectacole. Or un Hamlet întreg durează șase ore, așa că se joacă din ce în ce mai puțin. Mai există un handicap al teatrului de azi, nu prea mai sunt dramaturgi, nu numai în țară, în lume. Se scrie puțin teatru. Mai ales în lume, nu se mai scrie aproape deloc. Oricine are o idee și vrea să pună un dialog pe hârtie se gândește la cinema, la filme unde se câștigă mult mai bine, pentru că în teatru, în toate țările din lume, actorii, regizorii și dramaturgii  nu au câștigat mult în teatru. După ce a apărut filmul, s-a început să se câștige, dar meseria de actor de teatru nu a fost niciodată foarte bănoasă, nicăieri în lume. Așa că azi când cineva scrie o piesă se gândește să îl transforme în scenariu de film, mai degrabă, și nu prea mai sunt dramaturgi în lume și în țară foarte buni. Sunt câțiva, dintre care unul cu care joc și eu la Teatrul Nottara, dar în rest e foarte greu. Dramaturgia e dificilă. Și în lume piesele care vin și se traduc nu sunt întotdeauna pe gustul meu și nici pe gustul publicului. Așa că se face greu un repertoriu astăzi.

Nebunia, când  nu știi ce să alegi între Dumnezeu și diavol

I.V.: Ați făcut referire mai devreme la unul dintre rolurile care v-au consacrat pe scena Teatrului Nottara, Karamazov. Cum e să fii în pielea lui Ivan Karamazov?

A.R.: Nu e ușor. Și acolo gândurile lui Lovinescu despre ezoterism și inițiatică m-au ajutat foarte mult. Pentru că Dostoievski se referă foarte mult la viața pământeană și are foarte multe aluzii la alte vieți, la alte destine. Ivan Karamazov este unul dintre cei mai damnați, spre deosebire de ceilalți demoni care aleg între Dumnezeu și diavol el nu știe să aleagă și de aceea termină nebun. Nici nu se sinucide, nici nu trece acolo, rămâne între două lumi și moare nebun, rămâne nebun, nealegând între bine și rău, ceilalți demoni ai lui Dostoievski. Iar marele monolog al Marelui Inchizitor, acum, citind Berdiaev, și alte cărți bune despre asta, mi-am dat seama că eu acolo intuisem lucrul acesta și făceam monologul, care se pretinde a fi anticatolic, este anticomunist. Monologul Marelui Inchizitor. Dostoievski știa de la început ce este comunismul. Îl definea ca Dumnezeu-omul. Omul nu se mai duce spre Dumnezeu ci îl ia pe Dumnezeu în el și se crede el Dumnezeu. Atunci, el, ca om, poate să determine destinul celorlalți oameni, așa cum e comunismul.

I.V.: E rolul la care ați ținut cel mai mult?

A.R.: Da, am avut două mari iubiri. Ăsta și Matei Caragiale. Dar în rest, rolurile pe care le-am jucat au fost foarte bune și le-am jucat foarte multă vreme.

Alexandru Repan, un om credincios?

I.V.: Spuneți undeva: „Eu, unul, cred că dacă o viață întreagă îl cauți pe Dumnezeu și nu reușești să îl găsești, te mulțumești și cu solii lui, cu îngerii. Care sunt solii din viața lui Alexandru Repan?

A.R.: Oh, Doamne! Eu... dvs, mi-ați spus pe drum că ați făcut teologie. Eu sunt un om credincios. Și azi citesc în fiecare seară două—trei pagini din Biblie. Adică le recitesc și mă gândesc la ele. La Biserică mă duc mai rar, aproape deloc în ultima vreme, dar asta nu mă împiedică să cred în Dumnezeu. Și în îngeri. De aceea, cartea lui Pleșu mi-a fost foarte dragă.

I.V.: Despre îngeri.

A.R.: Despre îngeri, da. Și am fost și la o conferință a domnului Pleșu, pe care o ținea pe vremuri.

Spovedania lui Alexandru Repan: „Cred că și diavolul și-a băgat codița din când în când în mine”

I.V.: Despre ingineri, cum ironiza dl. Profesor. L-a întrebat cineva: „Mai aveți cartea Despre ingineri?” Care au fost solii lui Dumnezeu?

A.R.: Asta nu pot să spun, e o întrebare care mă ia prin surprindere și cred că nici nu m-am gândit la ce a pus Dumnezeu în mine. Dar cred că talentul e un înger care pătrunde în tine odată cu nașterea ta și rămâne în tine până la moarte. Cred că și diavolul și-a băgat codița din când în când în mine... Dar dacă un înger te-a vizitat o dată, e bine, ești un om salvat.

Plăcere sau muncă? Alexandru Repan: „Eu nu cred că Picasso muncea”

I.V.: Creația dvs., rolurile pe care le-ați jucat sunt mai degrabă rezultatul talentului sau al efortului actorului Alexandru Repan?

A.R.: Asta am mai spus-o de multe ori. Depinde ce înțelegem prin cuvântul muncă. Am spus că eu nu am muncit niciodată, nicio clipă în viața mea. Eu nu cred că Beethoven muncea. Sau Picasso. Sau știu și eu. Vraca muncea. Arta nu e o muncă. E un destin, e un fel de a trăi. Sigur că repetând mai obosești stând în picioare. Dar actorul care nu e distribuit e disperat. Adică este una dintre puținele meserii care cere cât mai multă muncă. În celelalte munci vrei să faci cât mai puțin, să scapi de efort. Una e să fii minier, alta e să fii actor. De minier vrei să scapi, să faci numai 6 ore pe zi, eu am făcut și 10 ore pe zi și puteam să fac și 24 din 24, numai să am roluri. Și să muncesc! Adică să fac teatru. Deci nu cred că arta pretinde muncă. Dăruire, da. Pasiune, dăruire, da.

I.V.: Când erați copil și adolescent, și mergeați pe Bulevardul Pache Protopopescu, într-o zonă a Bucureștiului nu departe de locul unde v-ați născut, pe Popa Nan.

A.R.: Pe Pache Protopopescu, colț cu Popa Nan.

I.V.: O zonă pe care o știu și eu că acolo au locuit nașii mei.

A.R.: Curte în curte cu Mihai Viteazul. Liceul.

I.V.: Mergeați la cinematograf și vedeați filme.

A.R.: Cinematograful Popular.

I.V.: Unde era cinematograful acesta?

A.R.: Întâi se chema Pache. Pe Mătăsari.

I.V.: Ah, pe Mătăsari! Am crezut că faceți referire la fostul Miorița, actualul Europa.

A.R.: Pache era pe Mătăsari. La un moment dat a fost și o mică sală a Institutului de Teatru dar numai puțină vreme. Dar până prin anii ’70 a fost cinematograf. Popular se numea.

Prima experiență „sexy” a lui Alexandru Repan: „Era pentru prima oară când vedeam un nud”

I.V.: Vă amintiți un film care v-a marcat copilăria?

A.R.: Da, acolo, proprietara cinematografului avea un copil de vârsta mea și el venea să se joace cu noi, așa că intram în grup. Intram în cinematograful Pache pe gratis. Până în ’45-’46, mai vedeai filme americane, apoi au început să vină filmele sovietice. Căderea Berlinului, Bătălia Stalingradului și alte lucruri, ne duceam. Le vedeam și pe alea. Nu ne mai jucam de-a hoții și vardiștii, ci ne jucam de-a nemții și de-a rușii. Și câștigau de fiecare dată rușii, că așa învățam acolo. Deodată am intrat în cinematograf și nu știu prin ce minune, am stat puțin și era o secvență în care eu și copilul, prietenul cu care eram, ne-am oprit respirația. Era o fată tânără, de vreo 17 ani, stătea pe malul unui lac, în amurg, perfect goală, se uita la lac, cânta, și aparatul se învârtea în jurul ei. Îi vedeai sânii, părul, picioarele. Era pentru prima oară când vedeam un nud. Și filmul se numea „N-am dansat decât o vară”. Și l-am ținut minte. De atunci, toți copiii mergeam, știam la ce clipă e, vedeam secvența aia, ieșeam afară. A fost prima noastră experiență sexy.

Există vârste ale iubirii? Răspunsul lui Alexandru Repan

I.V.: Există o vârstă pentru iubire?

A.R.: După iubirea maternă și paternă, da. Pentru iubirea sexuală, există o vârstă. Asta depinde de fiecare în parte.

I.V.: Atunci ați descoperit, la cinematograf...?

A.R.: Am avut revelația nudului. Dar încă nu știam ce înseamnă sexul.

I.V.: Ați descoperit cumva în felul acesta cinematograful. Ați și făcut, aveți peste 50 de roluri.

A.R.: 68!

I.V.: 68! Cred că acum, vorbind cu dvs., ați și găsit o legătură cumva, faptul că ați făcut Istoria, și-a pus amprenta asupra evoluției dvs. Ați avut foarte multe personaje inspirate din istoria națională.

A.R.: Da, dar asta nu a avut legătură cu faptul că am făcut Istorie.

I.V.: E o coincidență frumoasă.

A.R.: Era protocronismul care venise la modă, și se făceau multe filme istorice.

I.V.: Porumbescu, Mihai Viteazul, Cantemir, Bălcescu, sunt filme...

A.R.: Vlad Țepeș... mai ales Sergiu Nicolaescu a făcut toate bătăliile.

Alexandru Repan, „uns” Împăratul Austriei

I.V.: V-a plăcut să jucați filme inspirate de personaje din cultura națională?

A.R.: Nu sunt chiar așa de mândru de ele. Sigur, Cantemir făcea parte din domnitorii mei preferați, încă de la Istorie. Era singurul... printre puținii intelectuali care au domnit în Evul Mediu Românesc. I-am și citit în facultate niște cărți. Dar restul... am mai jucat sultani, am mai jucat din alea, nu... era, mă rog, ca oricare altul.

I.V.: Ați jucat și rolul Împăratului Austriei.

A.R.: Acela a fost unul dintre rolurile mele preferate. Nu era principal, era secundar, dar mi-a plăcut foarte tare rolul. Și tot scenariul lui Titus Popovici era nemaipomenit.

I.V.: Cred că în rolul principal era Ovidiu Iuliu Moldovan.

A.R.: Da, da...

Titus Popovici, prietenul petrecăreț al lui Alexandru Repan

I.V.: Cum a fost, știu că și cu Titus Popovici e un moment important cumva. Era un scenarist important. Influent în epocă. Știu că întâlnirea cu el v-a influențat.

A.R.: Da, ne-am întâlnit și în afară de cinema. Era un om petrecăreț și el, și eu eram. Mai ales toată gașca acelei perioade se numea, a fost denumită boema bucureșteană. Care în anii ’60 și ’80 a durat. Era un grup de artiști din toate artele care ne întâlneam peste tot, mai ales la restaurant, la crâșmă, cum se spunea pe vremea aceea, în care nu se discuta politică, dar se spunea poezie, se desena, se cânta. Era un fel de cenaclu clandestin. Și acolo ne întâlneam multă lume. Fănuș Neagu, Lovinescu, toți făceau parte din acest grup în care ne întâlneam. Ba la Uniunea Scriitorilor, ba la Sinaia.

I.V.: La Casa Monteoru, acolo.

A.R.: Sau la mare, la Casa Scriitorilor, la Neptun.  Peste tot da.

Alexandru Repan, în boema Bucureștiului: „Acolo nu erau bețivi de canal!”

I.V.: Câtă lume venea la nucleu dur al boemei?

A.R.: Erau vreo 100-200.

I.V.: 100-200!

A.R.: Nucleu cel mai dur era Teodor Pâcă, Florin Pucă și Ahoe, Tudor George Aceștia trei erau nucleul tare. Care țineau la faptul că nu erau înregimentați, nu aveau nicio slujbă. Pe parcurs a reușit statul să îi mai publice câte o carte... „Să mai iau un tablou de la Pâcă”. Să îi publice o carte lui Ahoe. Dar de obicei trăiau din ce se dădea pe la mese. Ei erau boemii legendari.

I.V.: Considerați că ați făcut parte din nucleul acesta dur?

A.R.: Nu, eram prea mic. Dar eram pe la margine, plus că eu mai câștigam niște bănuți și puteam să contribui la masă.

I.V.: Să ajutați liberi profesioniști.

A.R.: Da, da!

I.V.: Este aceea perioada cea mai frumoasă din cariera dvs.?

A.R.: Boema bucureșteană, vă spun... acolo erau mari talente, erau marii intelectuali. Acolo nu erau bețivi de canal. Nu erau din ăia care fumează, cum dracu se cheamă, boschetari! Erau mari pictori, cântăreți de operă.

I.V.: După aceea, scriitorii au avut un astfel de loc și la terasă.

A.R.: La Mogoșoaia.

I.V.: Și la Muzeul Literaturii, câtă vreme era pe prelungirea Dacia, o vreme...

A.R.: Da, da. La Mogoșoaia a murit și Marin Preda.

I.V.: Din păcate, asta pare să fi dispărut. Adică astăzi e greu spus că mai avem o boemă.

A.R.: Ah, nu mai există. Azi e liber peste tot.

I.V.: Locul dvs. preferat din București care era în acea perioadă, unde vă simțeați cel mai bine?

A.R.: Din restaurante vorbiți? Păi ăsta la Casa de pe Calea Victoriei, Casa Uniunii Scriitorilor, la Restaurantul Uniunii Scriitorilor, la Mogoșoaia, și vara la Casa Scriitorilor, vara, la munte, la Pelișor, astea erau locurile unde se întâlneau. Dar mai ales la Mogoșoaia. Nu era prea ușor să ajungi. Ne mai duceam câte patru, luam un taxi. Spuneam: „vino să mă iei la ora aia”. Sau mâine dimineață șamd. Mașini nu prea existau. Erau puține.

Alexandru Repan desființează războiul generațiilor

I.V.: Credeți că există un război al generațiilor?

A.R.: Nu!  O diferență între generații, dar nu e un război. Eu mă înțeleg foarte bine cu generația nouă care a venit acum la Nottara. Îmi plac foarte mult și îi apreciez. Probabil că și ei pe mine. Dar gusturile generațiilor diverse, modul de comportament e altfel. Generația mea și cea de dinainte, am învățat de la ea, devenea o familie în teatru. Adică nu veneau, jucau și de despărțeau. Veneau și după, stăteau de vorbă, erau ca o familie. Ne întâlneam la casele noastre, la restaurante, peste tot. Discutam despre ce se întâmplă în teatru. Politică nu, pentru că nu era voie.

Titus Popovici, un răsfățat al lui Ceaușescu? „Da, bine, e aprobat, dă-i drumul!”

I.V.: Titus Popovici era un favorizat al sorții, un privilegiat al regimului, sau era foarte amical și prietenos în relațiile interumane...

A.R.: A făcut parte din Comitetul Central. Dar se ducea acolo doar așa, să își poată plasa scenariile în liniște. Mi-a povestit o dată un lucru foarte amuzant. El scotea o revistă: Pescarul și vânătorul amator. Și întreabă cineva: „Mă ce te-ai apucat să scoți revista aia, ce dracu, câteva exemplare, dar nu citește nimeni, ditamai omul”. „Mă dar ești tare prost.” „De ce?” „Păi mă, care e pasiunea lui Ceaușescu cea mai mare?” „Care?” „Vânătoarea, mă!” „Eu când am un scenariu mai dubios mă duc la el și spun: tovarășe, în Munții Apuseni, e un ren, cu 14 noduri, și are atâta, și la la...” Și zice: „Da, du-mă acolo!” „Dar știți, mai am și un scenariu, dacă vreți să vă uitați...” „Da, da, bine, e aprobat, dă-i drumul mai departe!” Titus Popovici era un om foarte inteligent. M-am împrietenit cu el. Am jucat în câteva filme în scenariul lui. Mai ales în serialul cu Lumini și umbre. Care a fost de mare succes la vremea aceea. El venea în grupul de Boema, și el.

Alexandru Rephan: „A scos h-ul din nume, și eu am devenit român”

I.V.: E adevărat că tatăl dvs. a renunțat la cetățenia austriacă pentru a nu fi încorporat în al Doilea Război Mondial?

A.R.: Avea cetățenie austriacă, da, și în 1938, când a intrat Hitler în Austria, îi era teamă să nu îl încorporeze, că nu făcuse armată și a zis că e luat în război. A renunțat la cetățenie, a scos h-ul din nume, că era Rephan, a devenit Repan, și eu am devenit român.

I.V.: Asta e povestea onomasticii.

A.R.: Ah, bine, că dacă nu elimina h-ul acum mi s-ar fi spus „Rephan”. Românii sunt mai francofoni. Da, nu contează, asta este.

I.V.: Spuneți undeva: pe vremuri, când eram eu mic, se juca la Teatrul Național o piesă care se numea Căruța cu Paiață. Nu cred că s-a schimbat nimic. Nu se mai merge cu căruța, se merge cu autobuzul. Dar tot Paiațe am rămas și tot ne deplasăm de colo-colo, dintr-un spațiu într-altul, dintr-un rol într-altul, dintr-o viață într-alta, dintr-un suflet într-altul, dintr-un gând într-altul.

A.R.: Nu e prost spus.

Unul dintre băieții lui Alexandru Repan, numit „Mateiu”, după „Caragiale”: „O să aveți mari probleme”

I.V.: Deloc. Ce îl supără cel mai tare pe Alexandru Repan?

A.R.: Nu prea mă supăr în ceea ce privește meseria mea. Iar în viața particulară chiar nu mai am, mă consider un om foarte fericit. Pentru că am doi băieți nemaipomeniți, realizați, și la meseriile lor, pe care îi iubesc la nebunie, și mă iubesc și ei pe mine, Alexandru și Matei. Mateiu - i-am pus și „u” la urmă ca la Mateiu Caragiale, și când m-am dus la notariat să îi pun numele la notariat, am spus: „Mateiu, cu U la urmă”. „O să aveți mari probleme, că, eu vă fac hârtia așa, dar când o să spună Matei și nu o să fie U, nu o să fie valabil documentul.” Zic: „Asta este, dar nu se pronunță U de la urmă”. Dar mă rog... era „U” mut. Am doi băieți strașnici, care au făcut școală germană toată viața. În limba germană. Și acum au făcut facultate în Germania, în Austria, unul e acolo, unul e aici. Dar sunt foarte bine și sunt un tată fericit. Mai am și câteva spectacole în care mențin vie flacăra pasiunii mele teatrale. Așa că deocamdată am o bătrânețe liniștită. Cu sănătatea o duc așa și așa. Cu banii așa și așa. Ca tot românul. Merge și așa.

Deviza lui Alexandru Repan: „Mai bine să ai destin decât noroc sau ghinion”

I.V.: De ce spuneți că viața dvs. a fost aproape sub semnul destinului?

A.R.: Pentru că am mai contribuit și eu în afară de destin, ba în bine, ba în rău, dar în rest, cred că orice artist e sub semnul destinului. Nu prea are multe instrumente de a-l contrazice, de a-l ajuta sau a-l distruge, destinul e destinul, implacabil. Asta e părerea mea, alții au o altă părere. Dar... Adică e mai bine să ai un destin decât noroc sau ghinion. Când ai un destin norocul și ghinionul nu mai sunt valabile.

Provocarea vieții lui Repan: „Să ai în tine zeci sau sute de oameni descarnați. Un osuar de personaje. E un miracol. Și să nu înnebunești, să trăiești cu ele.”

I.V.: Miracolul face parte din talent. Talentul fără miracol nu are niciun sens. Care e talentul din miracolul dvs.?

A.R.: Există. Miracolul este fiecare întruchipare scenică. Există un poncif, intri în pielea personajului. Nu, personajul intră în tine, nu tu în personaj. Pe mine mă acaparează, și nu mai pleacă niciodată din mine. Când am terminat spectacolul, mă înclin la public, mă duc acasă, am lăsat hainele în aia, dar personajul rămâne în mine. Multă vreme rămâne, și mai vine unul, mai vine unul, și umple sufletul și trupul, din când în când. De aia spunem că mai beau din când în când, să mai topească puțin din gelatina asta care se pune pe noi, și rămân oasele, am spus odată că sufletul, trupul, viața unui actor este ca un osuar în care bucățele din roluri rămân în os, se clatină, se recompun și devin altceva, și iar dispar, și iar se recompun, și acesta este un miracol. Să ai în tine zeci sau sute de oameni descarnați. Un osuar de personaje. E un miracol. Și să nu înnebunești, să trăiești cu ele. Și să le și folosești din când în când. Asta e un miracol.

Suflete-pereche, un fel de-a spune?

I.V.: Credeți în suflete pereche? De cât timp o cunoașteți pe soția dvs.?

A.R.: De multă vreme. Acum am divorțat, la un moment dat, dar suntem în bune relații și acum. Asta cu sufletul pereche, e iarăși, cred, un fel de a spune, tot timpul, dar dacă așa există această expresie, probabil că există. Problema care e cu sufletul pereche, ce înseamnă și dacă există sau nu iubire. Aici problema definiției iubirii e mai complicată și nu cred că trebuie să o începem acum.

Singurul regret al lui Alexandru Repan: „Nu am știut să am un prieten adevărat și de lungă durată?”

I.V.: Cu altă ocazie, mai facem.

A.R.: Problema iubirii și a prieteniei. Astea sunt. Tot timpul mi-am reproșat că în punctul prieteniei nu am fost foarte dotat, nu am avut prieteni foarte buni și nici eu nu cred că am fost pentru alții prieten foarte bun, deși nici nu mai știu ce e aceea prietenie. În școală mie mi se preda că exemplul cel mai bun de prietenie este între Karl Marx și Friedrich Engels. Asta era definiția prieteniei. Și între actori sunt relații de amiciție, de prietenie, atâta timp cât sunt pe scenă sau într-un teatru. Când se despart, se duc în altă parte, nu mai... Poate în ceea ce mă privește pe mine s-a întâmplat așa dar nu mi-a plăcut de mine că nu am știut să am un prieten adevărat și de lungă durată. Asta este un defect, un diavol din suflețelul meu.

Alexandru Repan despre noaptea în care a dormit la ușa balerinei Ileana Iliescu: „Despre fostele mele iubiri, care sunt destule, nu prea îmi place să vorbesc. Mai ales despre cele care mai trăiesc.”

I.V.: Cum ar trebui să... ce e prietenia pentru dvs?

A.R.: Eh, aia e greu să explic. Nu știu să dau o definiție exactă prieteniei.

I.V.: Am avut-o invitată acum câteva săptămâni pe marea balerină Ileana Iliescu, a fost oaspetele meu. Mi-a povestit un episod...

A.R.: Sărutmâna, Ileana...

I.V.: Un episod care este și într-o carte de amintiri pe care a scris-o și mi-a spus: „Dragă, știi că mie mi-au plăcut tot timpul bărbații frumoși. Eh, Alexandru Repan era un bărbat frumos. Și astăzi e un bărbat frumos!” Dar v-a făcut să așteptați în curte, nu v-a băgat în casă, ați dormit o noapte pe bancă. Vă amintiți?

A.R.: Da, dar nu discut despre...

I.V.: Era frig?

A.R.: Despre fostele mele iubiri, care sunt destule, nu prea îmi place să vorbesc. Mai ales despre cele care mai trăiesc.

Reproșul lui Alexandru Repan către Președintele Ion Iliescu, în ziua decorării: „Șampania nu era rece”

I.V.: Mare balerină! Un episod care nu era numai anecdotic, era foarte frumos. Mi-ați spus ceva venind încoace, în 2002 ați fost decorat de Președintele României și mi-ați spus de un dialog pe care îl aveați cu Președintele Iliescu, la șampania care se servea.

A.R.: Noi eram acolo cu decorațiile alea agățate de piept, și a venit chelnerul cu paharele de șampanie, cu cupele de șampanie, „la mulți ani”, nu știu ce, am dus cupele la gură, am gustat și am spus: „Domnule Președinte, eu înțeleg că nu aveți bani pentru șampanie franțuzească, dar măcar dați-o rece, că asta caldă nu se poate bea.” „Aoleu, da...” Nimeni nu își dădea seama că nu e pusă la rece șampania. Pentru că nici nu o bea probabil, dar nu contează asta. Mai important e că cu premiul am ajuns acasă, copiii erau mici, s-au uitat la medalie și au zis: „Tată, e de aur?” „Nu e mă, băiete, nici măcar suflată” Au început să se joace cu ea și a doua zi nu mai știau unde era, s-a pierdut pe undeva. Oricum nu avea nicio valoare medalia aia, pentru că din punct de vedere financiar nu însemna nimic, nu scutea impozite, nimic. Dar era așa...

Alexandru Repan despre scandalul de la UNITER: „Am auzit întâmplător, nu mi-a spus nimeni”

I.V.: E o recunoaștere și un moment important. Îmi amintesc că am fost acolo. O recunoaștere simbolică a contribuției pe care dvs. ați avut-o în teatrul și filmul românesc. În 2002 se întâmpla. Păstrați, aveți vreo animozitate, vreun regret legat de episodul relativ recent cu UNITERUL?

A.R.: Nu, nu discut despre asta, am auzit întâmplător, nu mi-a spus nimeni. Știu că e pe tot felul de telefoane, de youtube-uri, nu mă interesează asta. Nici nu mi-am dorit premiul acela foarte tare, nu mă interesează și nu vreau să discut despre asta.

I.V.: Are Stendhal o vorbă, că invidia este cel mai puternic sentiment omenesc. Între artiști. În lumea artistică este prezentă invidia?

A.R.: Cred că da. Cred că da. Mai ales între egali. Pentru că dacă ești într-un anturaj mic și te uiți la ăla mare, te uiți cu spaimă, cu admirație, dar între egali, așa, dacă unul are mai multe șanse, joacă mai multe roluri sau mai bine, s-ar putea ca un mic drăcușor să se înfigă și acolo și să zică: „Fir-ar al dracului, și ăsta”. Dar este pasageră și se diluează la un pahar de vodkă, nu durează.

Alexandru Repan, cronică de viață: „La 83 de ani mă simt un om împlinit”

I.V.: Regretați ceva din ce ați făcut? Dacă astăzi ați putea schimba ceva, ați schimba?

A.R.: Nu, nu aș schimba nimic. Nu aș fi vrut să am meserie dacă nu aș fi putut să fiu actor, poate că aș fi putut să fiu diplomat sau ambasador, așa, dar nu m-am gândit niciodată la altă meserie decât la asta din fragedă copilărie. Primul meu rol a fost în clasa a IV-a când învățătoarea de acolo a vrut să facă din Caragiale ceva, și a ales Vizita. Pentru că Școala Iancului, unde eram eu, nu era școală mixtă, pe vremea aceea nu erau, nu erau fete, pe mama am jucat-o eu, primul meu rol pe scenă a fost un travestit. De atunci am jucat de toate. Și puțină comedie, nu foarte multă, cât mi-aș fi dorit. Și tragedie, și dramă. Așa că eu acum la 83 de ani mă pot socoti un om împlinit. Mulțumit de soarta mea și de cum am răspuns destinului meu.

Fericirea lui Alexandru Repan: „E greu să faci deosebirea între mulțumire și fericire”

I.V.: Ce înseamnă fericirea pentru Alexandru Repan?

A.R.: Și acesta e un cuvânt foarte greu. A fi fericit... e foarte greu să faci deosebirea între mulțumire și fericire. Ești mulțumit, dar a fi fericit... ești fericit când ai un copil, de pildă, asta de, e fericire dumnezeiască, dar să fii fericit că ai jucat un rol bine sau prost asta nu este fericire. Da... Pe lângă iubire, și fericirea e un lucru greu de definit.

I.V.: Spuneați că în teatru pe lângă rolul lui Ivan Karamazov a fost și cel din Craii de Curtea Veche... în film, aveți un rol de care vă simțiți apropiat?

A.R.: Am spus adineauri, ăla din Iosif al II-lea.

I.V.: Acesta e rolul...

A.R.: E un rolișor, dar ăla de acolo.

I.V.: Un rol secundar.

A.R.: Și am mai jucat în câteva filme cu scenarii foarte bune. În Casă la miezul nopții, un scenariu de Fănuș Neagu, foarte bun, Pentru că se iubesc, un scenariu de Ion Omescu și un scenariu după Caragiale după Hanul lui Mânjoală, care se chema Între dealuri, care filmul nu era atât de bun pe cât era scenariul, dar bun și acela. Și multe altele. Multe le-am și uitat, dar cam acestea sunt.

Alexandru Repan, despre ceea ce nu se uită

I.V.: Ce se întâmplă cu un rol după ce îl jucați? Îl uitați, îl arhivați, rămâne undeva?

A.R.: Nu v-am spus că rămâne înăuntru?

I.V.: Îl vizitați!

A.R.: Acela te vizitează pe tine din când în când. Ce am jucat acum cincizeci de ani sigur că nu aș mai putea să spun, dar dacă mă urc pe scenă și vin și ceilalți, și văd decorul, imediat revin. Nu se uită nimic, nici textul, nici rolul, nu, îl poți juca și peste 30 de ani, numai cu o repetiție două.

I.V.: Cum faceți să rămână memoria vie a rolurilor?

A.R.: Nu fac nimica! Asta este modalitatea de a juca teatru. Rămâne după fiecare seară în care s-a tras cortina, el rămâne în tine, nu iese afară.

De ce crede Alexandru Repan că iubirea publicului se trăiește în tăcere?

I.V.: Când ați simțit cel mai tare că publicul vă iubește?

A.R.: În momentele de tăcere. Momentele de tăcere mortală. Tăcerea aceea, impenetrabilă, e mult mai măgulitoare și mai emoționantă decât aplauzele uluitoare. Când reușești să faci în teatru o liniște totală în care nimeni să nu mai respire pentru ce ai făcut, ce ai spus, ce ai dat, acela e momentul de maximă răsplată pentru natură. Sunt și aplauzele, și uralele, dar pentru mine, când reușești să faci o tăcere mormântală în sală, cu o surpriză care ia respirația publicului, acela este un moment care mulțumește sufletul actoricesc.

Repan, despre breasla lui: „Noi vindem cele mai multe bilete! Actorii!”

I.V.: Am înțeles că e greu cu iubirea, dar și cu prietenia, de ar trebui să le definim. Dar dacă ar trebui să definim teatrul, ce e teatrul?

A.R.: Un locaș de muze, cum spunea doamna teatrului, un lăcaș de muze. Teatrul este o artă, actorul însă nu e considerat artist. E considerat interpret. Teatrul în sine are talie, dar actorul nu are, nu are muză. Pe diploma mea de absolvire a Institutului de Teatru nu mai știu ce scrie acum, dar atunci scria prestator servicii artistice. Deci la răscumpărări pentru roluri primesc bani mai mulți regizorul, scriitorul, scenaristul, actorul e considerat interpret, cu un rol mai mic, deși pentru public are rolul principal. Publicul când se uită la un afiș se uită în primul rând la un actor, apoi la cine e autorul, cine e regizorul. Dacă e vorba de Shakespeare, sigur că... altfel se uită la distribuții și biletele se vând... Noi vindem cele mai multe bilete. Actorii!

Alexandru Repan, antidigital?

I.V.: Actorii sunt cu siguranță cei mai iubiți. Domnule Repan, mulțumesc mult pentru această conversație și aș vrea în final, la alegerea dvs, fie o frază memorabilă, ceva dintr-un monolog, sau un gând, un îndemn,  o urare pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

A.R.: Iar m-ați pus în încurcătură. În primul rând, eu nu știu ce e aceea un podcast... V-am arătat telefonul meu. Să îl arăt și publicului? Acesta este. Onlineul pentru mine nu există! Așa că vă mulțumesc că m-ați invitat, o să îl pun pe copilul meu, pe unul dintre băieții mei să îmi arate pe telefon ce s-a întâmplat astăzi, o să îi rog pe oameni să se uite pe telefonul dvs., pe cum se cheamă, podcastul dvs., să mă vadă și acolo, să nu considere că am spus prea multe prostii și să vină în continuare să mă vadă la teatru. E mai important acolo decât pe telefon.

I.V.: Mulțumesc mult, multă sănătate!