Ofensiva teatrului minimalist

0
0

1.Cupluri. Nu cred că aş fi singurul care regretă dispariţia caietelor de sală documentate şi bine întocmite de odinioară. Caiete făcute de secretari literari adevăraţi care credeau în importanţa profesiei lor

Profesionişti ce înţelegeau că au un rost atât în întocmirea repertoriilor, în strategia de promovare a noilor spectacole intrate în repertorii, dar şi în pregătirea spectatorilor pentru întâlnirea cu un autor de literatură dramatică nou intrată pe piaţa teatrală românească.

Duncan MacMillan pare a fi unul dintre aceşti autori. Cum nu am ştiinţă să îi mai fi fost jucată vreo altă piesă în România, m-am întrebat cine e dramaturgul cu pricina. Căutarea mea pe Google mi-a oferit, din păcate, puţine rezultate. Un Duncan Mac Millan american ar fi  criminalist de succes, un al doilea e, conform sursei citate, un prosper fabricant de mobilă, cel de-al treilea, britanic, e scriitor de literatură dramatică şi regizor. Despre acesta din urmă trebuie să fie vorba.

Piesa lui, Respiraţii, tradusă de Adrian Roman, se joacă de puţină vreme la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, iar acum are parte de o nouă versiune scenică la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Ariel” din Târgu Mureş. Graţie spectacolului montat acolo de regizorul Radu-Alexandru Nica. Traducerea textului aparţinându-i lui Mircea Sorin Rusu.Deşi ar fi de meditat dacă respectivul text e chiar unul strict pe profilul, fie el şi extins, al respectivului Teatru. Si aceasta fiindcă cei doi eroi ai piesei sunt la început şi în cea mai consistentă parte a textului tineri. Dar tineri trecuţi de 23-24 de ani, asta dacă ne gândim că El e muzician, însă îşi caută şi găseşte de lucru la o firmă de renume, iar Ea pregăteşte un doctorat.

Cum-necum, avem parte de alte certitudini. Precum aceea că textul nu e neinteresant, nu e rău scris, nu se montează, cel puţin la o primă vedere, din cale afară de greu, punerea lui în scenă nu e chiar foarte costisitoare. Sunt gata să pariez că nu peste multă vreme vom găsi Respiraţii pe afişul a numeroase teatre particulare sau de pub. Cu atât mai mult cu cât e nevoie doar de doi actori foarte buni şi de un regizor asemenea. Problemele încep atunci când practica teatrală trebuie să dea concreteţe adverbului doar. Asta dacă ţinem cont de faptul că numai de faptul că am avea prea mulţi actori buni nu ne putem plânge.

El şi Ea se află de multă vreme „într-o relaţie” pe care tot ezită să o oficializeze la starea civilă. El şi Ea ezită şi atunci când vine vorba să aibă un copil. Prima parte a textului dă expresie şi formulează răspunsuri mai mult sau mai puţin hotărâte acestor întrebări. Când lucrurile par lămurite de „viaţă”, cea care uneori se dovedeşte mai puţin „filosofică” decât sunt cei doi, Ea pierde sarcina. De unde şi sfârşitul relaţiei dintre cei doi. Reluată în a doua secvenţă a aceluiaşi text. O a doua parte mult mai concentrată. Cei doi se reîntâlnesc şi ajung din nou să formeze un cuplu pentru că aşa vrea viaţa şi o neprevăzută sarcină. Partea a treia ni-i prezintă pe cei doi, dar şi relaţia lor la vremea senectuţii. Subliniind ideea că relaţia dintre cei doi nu e defel încheiată în momentul în care parcursul Lui în această Lume s-a încheiat.

Spectacolul de la Teatrul Ariel e o izbutită mostră de teatru minimalist. Din care Radu-Alexandru Nica, cel ce semnează regia, scenografia, light designul şi sound designul, e aparent absent. Când, de fapt, el e cel ce le-a gândit şi cumpănit pe toate. Fără a face paradă de aceasta. Şi cum ar face de vreme ce El şi Ea, bine, nuanţat, defel monoton interpretaţi de Ándi Gherghe şi Raisa Ané stau aşezaţi preţ de vreo 90 de minute pe două scaune, plasate unul lângă altul. Între ei se află o mini-orgă de lumini pe care o manevrează ei înşişi, delimitând cu ajutorul acesteia secvenţele, momentele şi tablourile din spectacol. Ilustraţia muzicală e şi ea minimală. Două-trei acorduri atunci când o scenă se petrece într-un club. Raisa Ané şi Ándi Gherghe nu se agită, nu se dau cu capul de pereţi, nu tropăie. Cei doi actori transmit sentimente, transmit dileme, transmit emoţii, transmit disperări şi tristeţi prin inflexiunile vocii , prin mimică şi prin gest. Toate cu parcimonie măsurate. O fac, intrând în comuniune cu noi, cu spectatorii. Mai e oare nevoie de vreo dovadă că Respiraţii e un spectacol împlinit?

Teatrul ARIEL din Târgu Mureş- RESPIRAŢII de Duncan MacMillan; Traducerea: Mircea Sorin Rusu; Regia, scenografia, light design, sound design: Radu Alexandru Nica; Cu: Raisa Ané şi Ándi Gherghe; Data premierei: 11 martie 2016

 

2. Selecţia naturală  

Nu doar cinematografia se arată din ce în ce mai preocupată de ceea ce se întâmplă în societatea post-industrială şi în spatele uşilor închise ale multinaţionalelor. Ci şi teatrul, de unde şi creşterea exponenţială a pieselor a căror acţiune se petrece în birouri cu mobilier standard, de ultimă oră, cu multe computere şi cu angajaţi în costume la fel de standardizate ce trebuie să se comporte şi ei asemenea ordinatoarelor.

Când în urmă cu ceva vreme Top Dogs s-a jucat pe scena unui teatru particular, în regia lui Theo Herghlegiu, într-un spectacol ai cărui protagonişti, şomeri de lux, interpretaţi de actori tot „de lux”, adică de primă mână, spectacol ce a avut premiera în faţa unor spectatori cu bani, tema părea niţeluş „exotică”. Riscantă, descurajantă de-a dreptul, chiar nepotrivită. Totul părea un cuţit înfipt în spatele ideii de capitalism. De care aveam, avem pe mai departe atâta nevoie. Între timp, lucrurile s-au schimbat, oferta de texte de acest gen a sporit substanţial nu doar în lume, ci şi pe scenele româneşti. Tânărul regizor Bobi Pricop având un apetit special pentru astfel de partituri ce aparţin teatrului post-post dramatic şi extrem –contemporan deopotrivă.

Aşa cum e Bull. O piesă scrisă de Mike Bartlett, un tânăr, un foarte tânăr dramaturg şi regizor britanic- e născut în 1980- a cărei premieră absolută a avut loc în 2014. Piesa, tradusă de Andrei Marinescu, a ajuns cu maximă promptitudine în România, a fost pe placul lui Bobi Pricop care a optat pentru ea în vederea spectacolului ce îi asigura revenirea la Sala Studio a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Una dintre instituţiile româneşti de spectacole care se poate lăuda cu performanţe reale în reprezentarea literaturii dramatice universale de ultimă oră.

Subiectul piesei Bull nu e din cale afară de original. De altfel, nu pe originalitatea temei a contat Mike Bartlett şi nu ea e miza spectacolului arădean. Într-o multinaţională, lucrurile nu mai merg la fel de bine precum mergeau odinioară aşa că trebuie să se facă reduceri de personal. Care nu sunt chiar evenimente. Au devenit regulă. Intervin periodic. Ca şi cum ar fi programate. O regulă de supravieţuire, de adaptare la provocările realităţii. Reducerile de personal se fac conform legilor selecţiei naturale. E eliminat din sistem angajatul cel mai vulnerabil.

Aşteptatul domn Carter are misiunea de a decide care dintre cei trei tineri angajaţi e viitoarea victimă. Ne e tuturor limpede, şi personajelor, şi spectatorilor, că Thomas e cel ce trebuie să plece. E cel mai vulnerabil. Are cv-ul cel mai puţin impresionant, deşi nu a a fost rău ca profesionist. E absolvent al unei universităţi de stat, iar în Anglia universităţile de top sunt cele particulare. E emotiv, mai emotiv decât îi este îngăduit să fie, iar interpretul personajului, Alex Mărgineanu, joacă impecabil această emotivitate. Nu ştie să îşi controleze gesturile. Nu ştie să se îmbrace, nu ştie să poarte costumul, are mătreaţă. Unde mai pui că are şi anumite probleme personale pe care a încercat în van să le ascundă şefilor şi colegilor săi.

Miza piesei, dar şi a spectacolului  nu e aceea de a ne arăta cine va trebui să plece. Ştim foarte bine că Thomas pleacă şi că Tony şi Isobel rămân. Deocamdată. Până la viitoarea selecţie. De fapt, asistăm la o demonstraţie. La un asasinat. Ni se arată cum e anihilat nu doar profesional, ci şi uman Thomas. În societatea post-capitalistă nu există doar asasini economici, ci şi asasini ai personalităţii umane. Aceasta e ideea piesei şi a demonstraţiei lui Mike Bartlett. Asumată cu inteligenţă creatoare de Bobi Pricop, Tony (Andrei Elek), Isobel (Carmen Vlaga-Bogdan) şi dl. Carter (Ovidiu Ghiniţă) fac parte dintre aceşti asasini ai personalităţii. Cei trei îl elimină chirurgical, fără remuşcări pe Thomas. O fac fără urmă de regret, de emoţie, de sentiment. Decorul imaginat de Velica Panduru –un spaţiu alb, aseptic, iluminat puternic de neoane- subliniază acest lucru.

Nici noi, spectatorii, nu avem dreptul nici la emoţie, nici la sentimente. Şi nici la batiste.  Actorii şi le-au lăsat la cabine, noi la garderobă. Nu ne e nicidecum îngăduit să empatizăm cu Thomas şi cu anihilarea lui. Selecţia naturală ne interzice acest lucru. Ne vom regăsi emoţiile, sentimentele, vulnerabilităţile la aplauze, la garderobă, acasă. Deocamdată. Cu ocazia unei noi seri de teatru, atunci când vom avea parte de un spectacol cu o piesă clasică sau modernă care mizează pe emoţie. Există în repertoriul Teatrului arădean destule. Iar alternanţa repertorială e de salutat şi de aplaudat. 

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad-BULL de Mike Bartlett; Traducerea: Andrei Marinescu; Regia: Bobi Pricop; Scenografia: Velica Panduru; Cu: Carmen Vlaga-Bogdan, Andrei Elek, Alex Mărgineanu, Ovidiu Ghiniţă; Data premierei: 10 aprilie 2016

3. Probe de virtuozitate

Acum mai bine de trei ani, în ianuarie 2013, a avut loc prima mea întâlnire cu Iluzii, textul lui Ivan Yyrypaev, montat de Cristi Juncu la Teatrul ACT din Bucureşti.

Spectacolul de atunci dispunea de dublă distribuţie, fapt pe care îl explicam în cronica scrisă cu acea ocazie prin generozitatea şi atractivitatea partiturilor. De natură să atragă mulţi alţi actori. În 2015, piesa lui Vyrypaev a fost montată excelent, după părerea mea, într-un spectacol al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Şi tot în 2015, Iluziile mai cunoşteau o versiune scenică gândită ca un spectacol de licenţă în care evoluau patru absolvenţi de la clasa profesorului Doru Ana, coordonaţi regizoral de lect.univ. dr. Andreea Vulpe. Patru absolvenţi remarcabili. Silvana Mihai, Cristina Juncu, Vlad Bălan şi Alexandru Voicu.

Montarea a făcut o foarte bună impresie cu ocazia Galei absolvenţilor. În plus, a avut noroc, a supravieţuit, a fost preluată, dacă informaţia mea este corectă, mai întâi de Teatrul de Artă, mai apoi de Godot Café Theatre. E vorba despre o mare, o meritată şansă de care a beneficiat spectacolul, dar şi despre un important, un preţios cadou făcut spectatorilor. Şi, iată, şi criticilor, acelor critici din afara Bucureştiului care, precum semnatarul acestor însemnări, au de abia acum bucuria de a o vedea.

Textul piesei nu e din cale afară de simplu. Nici din punct de vedere literar şi nici din perspectivă teatrală. Predispune la încâlciri, confuzii şi neînţelegeri. Povestea se complică, se ramifică, alte şi alte poveşti se generează. Situaţia iniţială e ridicată succesiv la puteri din ce în ce mai mari, generează noi concentrate dramatice, toate avându-i drept protagonişti pe Sandra, Margrette, Dany şi Albert. Oameni care trecuţi de 80 de ani, având la activ mulţi, mulţi ani de căsătorie, vor să ştie, acum, aproape de final, dacă există dragoste adevărată, dacă dragostea adevărată poate să existe în afara reciprocităţii şi, mai ales, dacă se poate trăi ori supravieţui fără dragoste. Convinşi că „trebuie să existe o constantă în univers”. Şi că această constantă nu poate fi decât dragostea.

Cu ocazia primei întâlniri cu textul, cea datorată spectacolului regizat de Cristi Juncu, filologul din mine a fost preocupat, recunosc asta, de caracterul complex al scriiturii, o complexitate mascată de o simplitate aparentă, înşelătoare. Dar şi de felul în care scriitura cu pricina se salvează de la sufocare prin tot felul de strategii textuale, care mai de care mai inventive, al căror rost e acela de a-i infuza viaţă. M-au interesat deopotrivă modalităţile de generare ale povestirii, de reîncărcare ideatică, de reîmprospătare a interesului stârnit de relatări care se continuă, se completează, se contrazic, devin tot mai ingenioase, dar se şi subminează prin recursul la ironie subtilă şi la teatralitate indusă.

Teatralitatea adusă de punerea în scenă şi specificul ei ca adaos obligatoriu au devenit mai preocupante cu ocazia întâlnirii cu montarea regizată de Bobi Pricop, un spectacol în care ideea jocului de-a teatrul, a asumării iluziei şi a distanţării de personaj erau foarte bine marcate. Aşa cum sunt şi în spectacolul girat regizoral de Andreea Vulpe. Fără îndoială unul extrem de tineresc, de apropiat nu neapărat vârstei interpreţilor, ci predispoziţiilor lor ludice ceva mai accentuate.

În versiunea de la Godot CaféTheatre,  ca şi în acea princeps, de la Teatrul ACT, cei patru actori stau în cea mai mare parte a timpului aşezaţi. De prea puţine ori se ridică în picioare spre a face câţiva paşi. Au în faţă fiecare câte un pahar cu băuturi nealcoolice. La un moment dat, cer pauză pentru „hidratare”.  Pauzele anunţate, fără motiv precizat, sunt însă mai dese. Nu întâmplător. Ele permit, dar şi subliniază intrările şi ieşirile din rol. Teatralitatea explicită. Asumarea şi detaşarea. Mimesisul uneori parodiat şi iluzia periodic devoalată, abil explicitată. Jocul cu şi de-a personajul dramatic. Parodia şi caricaturizarea riguros cumpănite. Alternanţa dintre raţiune şi sensibilitate. Dintre poezie, ironie şi autoironie. Operaţii deloc simple, în fapt adevărate probe de virtuozitate pe care le trec impecabil Silvana Mihai, Cristina Juncu, Vlad Bălan şi mai cu seamă Alexandru Voicu.

Godot Café Theatre din Bucureşti- ILUZII de Ivan Vyrypaev; Traducerea: Bogdan Budeş; Regia: Andreea Vulpe; Cu: Silvana Mihai, Cristina Juncu, Vlad Bălan, Alexandru Voicu; Data reprezentaţiei: 16 aprilie 2016

 

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite