NATO, faţă în faţă cu Rusia: e timpul să abandonăm ipocrizia!

În epoca post-Război Rece nu e niciun secret că Rusia a privit cu mare îngrijorare şi chiar ostilitate extinderea NATO spre Est, şi mai ales apropierea de fostul spaţiu sovietic.

Dacă în epoca preşedinţiei lui Boris Elţin, pe fondul slăbiciunii interne din Rusia, acest stat a trebuit să se acomodeze cu ascensiunea Vestului şi extindrea NATO în1999 cu Cehia, Ungaria şi Polonia, după venirea la putere a lui Vladimir Putin, a început treptat procesul de distanţare ostilă a Moscovei de actorul de securitate transatlantic. Ţin minte că predând la facultate un curs dedicat NATO, le vorbeam studenţilor de paradoxul următor: în timp ce oficialii NATO în frunte cu secretarii generali succesivi numeau Rusia un partener de securitate şi îi propuneau o cooperare tot mai intensă, Rusia ultimilor cel puţin şapte ani considera în documentele oficiale NATO un concurent, un adversar care îi doreşte răul! Desigur că studenţii mă întrebau contrariaţi de ce nu schimbă şi NATO tonul, de ce nu recunoaşte evidenţa: că Rusia e cu adevărat un actor ostil intereselor şi valorilor euoatlantice. Mă străduiam să le explic că Occidentul nu trebuie să joace după „muzica” lui Vladimir Putin, că nu toată popualţia rusă gândeşte aidoma lui Putin, că Rusia ar putea cândva să se integreze şi ea în UE ori chiar NATO, deşi va fi extraordinar de dificil.

În februarie 2012 am vizitat Cartierul General al NATO din Bruxelles şi am întrebat un ofiţer care ne vorbise nouă, celor din delegaţia românească, de relaţiile NATO cu Rusia, Ucraina si alte state estice, de ce nu recunoaşte NATO oficial că Rusia constituie un factor de ameninţare. Evident, am primit acelaşi răspuns – că NATO nu doreşte să contribuie prin limbaj şi tonalitate la degradarea relaţiei…adică mai bine minţim frumos şi ne amăgim că e cât de cât bine decât să avem curajul să spunem că lucrurile nu mai merg!

Astăzi, Rusia e pusă unanim la zid de comunitatea statelor occidentale, cu toate că unele sunt mai decise în a cere sancţiuni (de pildă Polonia, Marea Britanie, statele baltice, recent Germania), în timp ce altele se opun şi preferă doar sancţiuni minore, care să nu le afecteze relaţiile economice şi politice bune cu Moscova (mai ales Franţa, Italia, Grecia, Bulgaria). Azi, secretarul general al NATO, distinsul şi prea politicosul domn Rasmussen, care până acum se mărginise să spună că Rusia a încălcat dreptul internaţional invadând şi apoi anexând Crimeea, a afirmat că anexarea de către Rusia ar fi cea mai gravă ameninţare pentru Europa post-Război Rece! Oare cine mai ţine minte că în aprilie 2008, la summitul NAC de la Bucureşti, România, Polonia şi statele baltice au incercat să convingă restul membrilor să acorde MAP-ul (Planul de Acţiune pentru Aderare) Ucrainei şi Georgiei? Dar Germania şi Franţa s-au opus, mai ales spre a nu irita Rusia. I-au făcut pe plac, dar nu au reuşit să o transforme într-un actor pro-status-quo, nici vorbă! Moscova a perceput slăbiciune şi divizare în „inima” Alianţei şi a luat decizia să acţioneze în mod şi mai revizionist.

Aşadar, revin la ideea că ar cam fi timpul ca NATO să înceteze să mai practice acel discurs prea diplomatic şi prea soft, în care considera Rusia un partener!

Desigur că nu se va desfiinţa Consiliul NATO-Rusia dar va funcţiona la parametri de avarie, la nivelul minim, ani de zile. Iar decidenţii politici ai NATO trebuie să accepte că e necesar să se modifice Conceptul strategic al Alianţei, adoptat la Lisabona în 2010, spre a marca faptul că Rusia e principalul risc la adresa securităţii aliaţilor.

Nu terorismul, nu atacurile cibernetice, nu lipsirea de acces la energie, ci chiar Rusia, ţara care se visează din nou împărăţie şi al cărei preşedinte nu simte nevoia să dea seamă pentru faptele sale decât „măreţului”, gloriosului popor rus! Un popor de doar 150 milioane de locuitori cu mari probleme interne – alcoolism, boli cronice, scădere demografică – şi care este deturnat de la adevăratele sale probleme prin oferirea de „succese” în exterior: „victoria” contra Georgiei în august 2008, „victoria” contra Ucrainei în martie 2013…

România trebuie să facă „pereche” cu Polonia şi să preseze statele tradiţional prea favorabile Rusiei – în frunte cu Germania şi Franţa – să accepte că Moscova trebuie pusă în pole position pe lista riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii euroatlantice. Şi să nu ne mai amăgim că Rusia se va opri aici. Dacă Occidentul dovedeşte toleranţă crescută faţă de anexarea Crimeei, Putin va ordona probabil trecerea la provocări spre a obţine şi alte teritorii de la Ucraina, dar poate şi de la Moldova, ori Georgia. El simte că este momentul său de glorie şi oricum insul e unul care acceptă cu plăcere cote de risc foarte mari, este aşadar ceea ce se numeşte în jocurile de noroc un „gambler”.

Dacă NATO va rămâne cu aceeaşi stare de pasivitate şi cu acelaşi limbaj diplomatic în care condamnă doar formal agresiunea, dar se resemnează să spere că ruşii se vor opri la Crimeea, atunci Putin va deduce că Occidentul e prea slab ca să îi reziste. El ştie că şi alte puteri regionale se tem de acţiunile Rusiei şi le privesc ostil – mă refer la Turcia şi China, care au şi ele sensibilităţile lor legate de minorităţi etnice transfrontaliere şi riscul de secesiune. Dar mizează pe dorinţa lor de a nu tulbura prea tare apele securităţii regionale şi chiar pe complicitate: China ştie că Rusia îi e partenerul cel mai de nădejde în a contracara supremaţia sistemică a SUA, aşadar chinezii se feresc să condamne Rusia şi chiar au cerut să nu i se aplice sancţiuni! Iar Turcia, stat NATO, se va decide foarte greu să închidă accesul prin Strâmtorile Mării Negre pentru vasele ruseşti deoarece are interese economice, mai ales energetice, faţă de Rusia.

Aşadar, dacă în Conceptul Strategic NATO din 2010 relaţia cu Moscova era decrisă astfel - „The NATO-Russia relationship is based upon the goals, principles and commitments of the NATO-Russia Founding Act and the Rome Declaration, especially regarding the respect of democratic principles and the sovereignty, independence and territorial integrity of all states in the Euro-Atlantic area. Notwithstanding differences on particular issues, we remain convinced that the security of NATO and Russia is intertwined and that a strong and constructive partnership based on mutual confidence, transparency and predictability can best serve our security” („Relaţia NATO-Rusia se bazează pe obiectivele, principiile şi angajamentele din Actul Fondator NATO-Rusia şi Declaraţia de la Roma, în ce priveşte în special respectarea principiilor democratice şi suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a tuturor statelor din zona euroatlantică . În pofida unor diferenţe cu privire la anumite aspecte, suntem convinşi că securitatea NATO şi Rusia se împletesc şi că un parteneriat puternic şi constructiv bazat pe încredere reciprocă, transparenţă şi predictibilitate poate servi cel mai bine securităţii noastre.” - n.r.), cum ar trebui aleasă o formulă percutantă şi în conformitate cu realitatea, de genul „relaţia NATO-Rusia a devenit una dificilă, marcată de profunde neînţelegeri iar Actul Fondator NATO-Rusia s-a dovedit depăşit de evenimente şi de revizonismul agresiv al Rusiei. Rusia nu a respectat suveranitatea si integritatea teritorială a mai multor state partenere ale NATO (membre PfP). Suntem convinşi că fără o schimbare majoră a felului în care liderii Rusiei tratează problemele securităţii regionale şi principiile Cartei ONU şi Acordului de la Helsinki din 1975 al OSCE, nu se va putea restabili încrederea reciprocă şi nu va putea fi reluată cooperarea în parametri normali. NATO rămâne pregătit pentru orice situaţie posibilă.”

Desigur, veţi spune că ţări precum Germania, Franţa, Grecia, Bulgaria se vor opune unei asemenea formulări. Probabil că da. Însă şi faptul că un asemenea draft de text ar putea circula în mass-media (chipurile accidental), cu această formă radicală de caracterizare a relaţiei cu Rusia, tot va constitui un moment al adevărului! De asemenea, România şi Polonia trebuie să continue să ceară SUA să aducă trupe şi echipamente militare aici, pe flancul estic al Alianţei şi să accelereze instalarea scutului antirachetă.

Şi încă ceva: de ani de zile polonezii cer rescrierea articolului 5 din Tratatul de la Washington, spre a figura acolo o intervenţie militară automată în caz de agresiune contra unui stat membru, nu doar promisiunea de a asista” statul atacat luând masurile „pe care le consideră necesare”, inclusiv recursul la forţă. E prea puţin, e prea nesigur, şi lăsăm statelor prea apropiate de Rusia o marjă de manevră ca să blocheze acţiunea. România ar trebui, cred eu, să sprijine această propunere. Iar statele care nu vor şi nu sunt pregătite să îşi asume solidar riscul apărării teritoriale colective, poate că ar fi timpul să înceapă să îşi facă bagajele şi să caute spre alte zări...e doar o sugestie.

Ucraina lui Iatseniuk şi Turcinov nu cere acum să adere la NATO, pentru că e conştientă că ar provoca reacţii agresive sau de respingere,  dar sunt convins că nu ar refuza MAP şi i-ar prinde bine, măcar în plan moral, să ştie că Vestului îi pasă de ea. Ar fi un element complementar cu voletul politic al Acordului de Asociere cu UE, pe care se pare că îl va semna curând.

Chiar dacă sunt conştient că unele propuneri formulate aici sunt cam radicale, cred cu sinceritate că a venit momentul ca NATO să arate că nu constituie un „leu de plastilină” pe care tălpile aspre ale „ursului” eurasiatic să îi aplatizeze după bunul plac. E timpul să arătăm Moscovei că după ce am încasat un pumn, fie el puternic, am identificat adversarul şi stăm gata de ripostă. Până la urmă Putin nu e un actor iraţional şi nu va comanda un atac nuclear sau o invazie a Europei, dacă nu va fi atacată Rusia, asta e clar. Nimeni nu vrea acum să atace Rusia, e clar. Însă nimic nu impiedică alte acţiuni de contracarare. În ce-l priveşte pe Putin, măcar să trăiască şi el cu o doză de teamă şi incertitudine în suflet, aşa cum îi stă bine oricărui autocrat. Oricum, cred că va respecta mai mult NATO şi statele membre decât până acum.

* acest articol exprimă doar punctul de vedere al autorului şi nu implică în nici un fel instituţiile de apartenenţă.