Narcisiştii şi aroganţii care ne conduc

0
0
„Liderii megalomani servesc nu atât interesele societăţii, cât interesele personale; se servesc pe sine“
„Liderii megalomani servesc nu atât interesele societăţii, cât interesele personale; se servesc pe sine“

Multor lideri politici le este caracteristic un narcisism accentuat, uneori aproape patologic. Există şi un termen clinic – Tulburare narcisistă de personalitate pentru cazurile morbide.Narcisiştii sunt exagerat de preocupaţi de propria lor persoană, ei adoră apariţiile în public, la TV, pe scenă.

Ei vor să deţină puterea, să fie lăudaţi şi adulaţi, îşi atribuie o importanţă hiperbolizată, iar în lipsa atenţiei cuvenite, cad în depresie, devin invidioşi şi răzbunători.

Cam 1% din populaţie suferă de Tulburarea narcisistă de personalitate, dar în rândul liderilor politici, în rândul artiştilor şi al directorilor de companii, procentajul este de câteva ori mai mare. În ultimele decenii se înregistrează o proliferare dramatică a personajelor politice cu o asemenea trăsătură de personalitate. Dacă analizăm bine, nu ne va fi dificil să identificăm politicieni narcisişti şi în rândurile clasei noastre politice; e plină ţara de lideri şi lideraşi care aplică tot felul de artificii şi trucuri de promovare pentru a fi mereu în vizorul public şi pentru a consolida temelia unui propriu „cult al personalităţii”.

La drept vorbind, narcisismul, într-o formă sau alta, este omniprezent în viaţa umană. Creaţiile artistice, precum şi cele ştiinţifice ar fi fost mult mai puţine şi mai modeste dacă la originea lor nu ar fi stat o dorinţă sănătoasă de afirmare a autorilor. Astăzi lumea a devenit foarte creativă fiindcă şi oamenii au devenit mult mai ambiţioşi să-şi facă un nume, să primească laude, aplauze şi satisfacţie de la roadele muncii lor. Însă e cu totul altceva când narcisismul şi dorinţa de afirmare se transferă pe teren politic şi ideologic; acolo ambiţiile unor indivizi pot avea consecinţe periculoase pentru zeci de milioane de oameni. Şi aşa ceva se întâmplă mult mai des decât ne închipuim.

Despre Osama bin Laden (considerat teroristul mondial nr.1 la începutul secolului XXI) psihologii spuneau că ar fi suferit de un „narcisism malign”, asociat cu trăsături paranoide, înclinaţii antisociale şi o agresivitate distructivă. În realitate, Osama bin Laden era nu atât un fundamentalist religios gata să-şi sacrifice viaţa în vreun act de martiraj, cât mai curând un narcisist care a exploatat fundamentalismul islamic în serviciul propriilor ambiţii de afirmare şi glorificare. Erijându-se într-un mesia contemporan al Islamului, Osama bin Laden a urmărit de fapt venerarea sa şi în timpul vieţii, şi post-mortem. Atâţia alţi lideri au avut şi au motivaţii asemănătoare în acţiunile lor; iar pentru a-şi satisface ambiţiile, ei au acceptat şi calea conflictelor, a conflictelor cu orice preţ… pentru alţii.   

Este interesant că narcisismul este într-o măsură mai mare caracteristic pentru bărbaţi decât pentru femei (nu întâmplător personajul mitic Narcis a fost bărbat). În cadrul unui studiu vast, care a prelucrat datele acumulate timp de trei decenii despre 475.000 de persoane, s-a constatat că bărbaţii sunt considerabil mai narcisişti, şi, în asociere cu această trăsătură de caracter, se comportă mai puţin etic, îi exploatează pe alţii, sunt mai agresivi. Totodată, bărbaţii narcisişti sunt mai încrezuţi în sine, îşi impun autoritatea, au tendinţa de a se afirma ca lideri, pentru a ajunge sus, în funcţii de putere.

Din cauza dorinţei puternice de afirmare, personalităţile narcisiste sunt foarte tupeiste în atingerea scopului. Dorinţa de afirmare este combustibilul lor. De dragul afirmării, narcisiştii vor să fie mai mult decât par în realitate. Ei merg la risc, sunt foarte dinamici, neobosiţi în muncă, pot fi foarte persuasivi şi şarmanţi. Însă ei sunt practic lipsiţi de empatie şi sunt şi foarte egoişti, machiavelici, insaţiabili financiar, comit fraude. Liderii megalomani servesc nu atât interesele societăţii, cât interesele personale; se servesc pe sine. Este ilustrativ în acest sens de un banc, care descrie exact natura narcisiştilor. „– De câţi narcisişti e nevoie pentru a schimba un bec? – De unul. El ţine becul, iar lumea se învârte în jurul lui”.

La mulţi oameni politici este pus în evidenţă şi aşa-numitul Sindrom al aroganţei (Hubris Syndrome), o trăsătură negativă, dar foarte proeminentă la cei care deţin puterea. Acest sindrom, identificat la preşedinţi americani, la premieri britanici, la alţi numeroşi politicieni, explică promptitudinea cu care ei au luat decizii rapide bazate pe puţine evidenţe, au acţionat ferm în condiţii de vid informaţional, şi-au impus vrerea în pofida circumstanţelor şi a riscurilor. Liderii care suferă de acest sindrom se autocomplac, privesc lumea ca pe un teren de afirmare personală şi autoglorificare, au patima prezenţei în public, se consideră trimişi ai sorţii, se asociază cu divinitatea, se simt capabili de orice, se comportă ca şi cum ar fi rupţi de realitate.

Cercetătorii consideră că Sindromul aroganţei este o trăsătură dobândită, care apare odată cu posedarea puterii şi poate dispărea complet sau parţial după ce politicianul nu se mai află în funcţie. La propriu, puterea este ca un declanşator (trigger) pentru unele transformări la nivel de fiziologie a creierului; sunt implicaţi neurotransmiţătorii dopamina şi serotonina care afectează senzaţiile psihologice ale individului.

Tot aceste transformări neurofiziologice explică de ce puterea este atât de râvnită de cei care au gustat-o. Se cunoaşte că dopamina este un neurotransmiţător numit şi „hormonul fericirii”; ea creează o senzaţie de maximă satisfacţie. Oamenii devin dependenţi de putere, vor să revină la putere, pentru că devin dependenţi de dopamină. Cu alte cuvinte, puterea acţionează ca un drog şi schimbă psihicul uman. Majoritatea celor care vin la guvernare cad pradă acestor stări psihologice aproape clinice. Aşa că dictonul „puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut” este cât se poate de valid în plan ştiinţific.

narcisism putin si obama

Prin optica acestor constatări ştiinţifice înţelegem de ce oamenii care obţin funcţii înalte pe termen îndelungat par rupţi de realitate şi iau decizii eronate. Aşa apar dictaturile. Iată de ce în majoritatea statelor democrate se permit nu mai mult de două mandate prezidenţiale consecutiv.

Unii analişti americani, cum ar fi Lawrence Summers, ex-ministru al finanţelor al Statelor Unite, consideră că până şi două mandate prezidenţiale sunt prea multe. Summers susţine că în SUA al doilea mandat prezidenţial întotdeauna a fost dificil şi pentru preşedinte, şi pentru ţară; el aduce drept exemplu guvernările lui George Bush Jr., Clinton, Reagan, Nixon, Eisenhower, Truman. Majoritatea celor mai importante decizii ale acestor preşedinţi au fost luate de ei în timpul primului mandat, iar al doilea termen a fost adesea marcat de scandaluri şi eşecuri. În plus, în timpul primului mandat, preşedinţii, în loc să propună politici îndrăzneţe cu impact de durată, se concentrează pe teme populiste, pentru a fi realeşi.

Bineînţeles că în al doilea mandat demnitarii intră şi cu o altă psihologie, sunt mult mai narcisişti, mai aroganţi şi mai încrezuţi în preeminenţa propriilor decizii şi acţiuni. E suficient să privim atent la mediul nostru politic pentru a ne convinge cât de răspândite sunt asemenea cazuri. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite