Muzică la Budapesta, de Sărbători (II) – Operă
0
Deţinătoare a două săli de dimensiuni mari, Opera Maghiară de Stat îşi permite un repertoriu deosebit de variat, la sediul istoric şi la Teatrul Erkel. Primul auditorium, o superbă construcţie neo-renascentistă inaugurată în 1884 are 1300 de locuri, iar cel de-al doilea, modern, inaugurat în 1911 şi dăruit în 1951 Operei Maghiare de Stat, are puţin peste 1800 de locuri.
Diptic puccinian
În preajma Anului Nou, instituţia lirică budapestană a prezentat, în seri diferite, combinări a câte două opere din renumitul „Triptic” de Giacomo Puccini, a cărui nouă producţie avusese premiera chiar la începutul lunii decembrie. Am văzut la Teatrul Erkel, „Mantaua” şi „Gianni Schicchi”, în regia lui Ferenc Anger şi scenografia lui Zöldy Z Gergely. Două montări absolut clasice, cu foarte puţine elemente de ideatică contemporană, în sensul stilizărilor sau simbolisticii. Am fost întrucâtva surprins, dat fiind faptul că mizanscenele erau foarte noi.
Cadrul scenic general este o construcţie comună pentru cele două spectacole, cu mici modificări, vădind dorinţa de economie a realizatorilor. Diferă centrul, miezul platoului.
Pentru „Mantaua”, lateralele şi fundalul imaginează împrejurimile etajate ale unui ponton la care este ancorată barca lui Michele, cu perspectivă proiectată asupra Catedralei Notre-Dame. Pentru „Gianni Schicchi”, aceeaşi construcţie poate reprezenta casa lui Buoso Donati, ce ar putea fi plasată chiar pe celebrul Ponte Vecchio. Proiecţia din spate reprezintă monumente din centrul istoric al Florenţei.
Perioadele acţiunii sunt clar definite prin costumele adecvate de epocă, începutul secolului XX, respectiv celui de-al XIV-lea, frumos desenate.
La prima operă, în centrul scenei se află chiar ambarcaţiunea lui Michele, la cea de-a doua patul uriaş al defunctului Buoso, sub a cărui plapumă se află un... imens urs de pluş. Marele mogul! Delicioasă analogie! Este singurul element simbolic din montarea lui Anger, care dă binevenita notă de umor asociată muzicii. N-am înţeles însă rostul unui telefon foarte modern, ce contrazice cadrul medieval. Mă mir că n-a fost un smartphone...
S-a jucat foarte bine, cu detalii de expresie, în tensiune continuă, respectiv cu mult comic în „Gianni Schicchi”.
Una dintre cele mai frumoase voci auzite de mine în ultima vreme a fost a tânărului bariton Károly Szemerédy (Michele din „Mantaua”), impunător ca sonoritate, cu timbralitate de culoare „neagră”, stăpân pe declamaţia pucciniană dramatică. Acuta dinspre finalul operei a sunat masiv, ceea ce denotă un ambitus extins. Cred că în curând îi vom percepe dezvoltarea artistică pe importante scene internaţionale.
În acelaşi titlu, Giorgetta a fost soprana Eszter Sümegi (glas consistent, strălucitor) iar Luigi a fost întrupat de tenorul Attila Fekete (incisiv, deci spint, dar cu oarecari forţări în dificila tiradă înaltă din duetul cu Giorgetta). Rolurile secundare au avut distribuiri de calitate, obişnuite în spectacolele budapestane. Aşadar, János Szerekován (Tinca), Géza Gábor (Talpa), Bernadett Wiedemann (Frugola).
Scenă din "Gianni Schicchi" - Foto Attila Nagy
În „Gianni Schicchi”, vedeta a fost interpretul rolului titular, baritonul Péter Kálmán, posesorul unei voci solide, de amploare, pe care a îmbrăcat-o în nuanţele şi accentele potrivite suculentului personaj. Sensibilă şi afectată, cu glas întrucâtva vibrant, soprana Orsolya Sáfár a cântat frumos aria Laurettei, „O mio babbino caro”, dar a adresat-o mai mult iubitului Rinuccio decât tatălui ei, Schicchi, căruia îi era destinată. Tenor liric-lejer, Péter Balczó (Rinuccio) a servit elegant aria „Firenze è come un albero fiorito”. I-a venit mai convenabil vocala „i” (din cuvântul „Schicchi”) a acutei finale (Si bemol), decât anterioara „e” (din cuvântul „snelle” al primei strofe), opacă, pe aceeaşi notă. Un mic detaliu care vrea să spună că omogenizarea este dorită.
Şi compoziţiile celorlalte personaje, de mai mică anvergură, dar importante în economia tramei, au fost remarcabile, ca glasuri şi atitudini colorate. Îi notez, fără a-i ordona, pe Zita (Bernadett Wiedemann), Gherardo (János Szerekován), Nella (Cleo Mitilineou), Betto di Signa (András Kiss), Simone (Tamás Szüle), Marco (Busa Tamás), La Ciesca (Mária Farkasréti), Maestro Spinelloccio (Gábor Németh), Amantio di Nicolao (Zoltán Bátki Fazekas)...
La înălţime, Corul (condus de Kálmán Strausz), Corul de copii (pregătit de Gyöngyvér Gupcsó) şi Orchestra Operei Maghiare de Stat, dirijată de Gergely Kesselyák.
"Boema" primul act - Foto Pal Csillag
„Boema” aproape octogenară
Producţia pucciniană de la Opera veche, semnată de regizorul Kálmán Nádasdy cu concursul lui Gusztáv Oláh (decoruri) şi al lui Tivadar Márk (costume), este istorică şi datează din anul... 1937. Doar la Gran Teatre del Liceu din Barcelona luasem cunoştinţă de o montare cu „Aida” din 1945. Faptul este surprinzător şi duce la comentarii diverse. Sigur, valoarea spectacolului budapestan este incontestabilă, are funcţionalitate, imagine. Reprezintă o concepţie pe care astăzi o apreciem drept muzeală şi este pe undeva nimerit să fie păstrată ca într-un anticariat. Mai ales că are momente antologice. Mă refer la actul al II-lea a cărui abundenţă de detalii prefigurează genul de montare cinematografică adusă la celebritate după ani de faimosul Franco Zeffirelli. Să ne gândim numai la producţia marelui regizor italian cu „Boema”, la Metropolitan Opera. Se poate spune că Nádasdy i-a fost precursor, inspirator. Minunat apare şi decorul actului al III-lea în care vama de la porţile Parisului, „Barrière d’Enfer”, este pe o alee lungă, pierdută într-un parc cu arbori seculari şi felinare ce filtrează lumina lunii într-o noapte poetică, sub fulgi de nea.
„Boema" actul al III-lea - Foto Pal Csillag
Pe de altă parte, puţin probabil că ideile moderne nu şi-ar fi avut locul la Opera budapestană. O recentă montare cu „Otello” a dovedit-o. În privinţa „Boemei”, decizia este grea. Să vedem ce rezervă viitorul.
„Boema" actul al II-lea - Foto Pal Csillag
Bine întreţinută, producţia îşi dovedeşte viabilitatea. Nu vorbesc numai de interpreţii principali, ci de întreg ansamblul scenic care, în atmosfera Cartierului Latin (actul secund), pulsează şi dăruie viaţă Ajunului de Crăciun.
Cu glas metalic, al cărui registru central domină ca proiecţie de sunet, tenorul Attila Fekete a fost un Rodolfo credibil, îndrăgostit cu pasiune. Debitul vocii sale a fost întrucâtva disproporţionat în duetele cu Mimì, Polina Pasztircsák fiind o soprană lirică, cu direcţionări chiar către „Fach”-ul liric-lejer. Dar artista a expus o emoţionantă sensibilitate în toate paginile ce i-au revenit.
Dintre prietenii lui Rodolfo, în rolurile Marcello şi Schaunard au fost distribuiţi baritonul Levente Molnár şi bas-baritonul Zoltán Nagy, ambii născuţi şi cu studii de specialitate în România. Primul, revenise de puţină vreme de la Metropolitant Opera, unde interpretase acelaşi personaj puccinian. Mi s-a confirmat acum, în sală, impresia bună lăsată după transmisia directă Radio de la Bucureşti a spectacolului newyorkez. Timbralitatea lui Molnár este caldă, plăcut îmbrăcată în armonice, cântul expune o linie vocală fluentă şi o frazare inspirată (exemplar duetul cu Rodolfo din actul al IV-lea). Şi Zoltán Nagy are un glas frumos, căruia i-a adaugat dezinvoltura scenică proprie personajului.
Colline a fost basul Péter Fried, cu o bună şi emoţionantă prestaţie în aria „Vecchia zimarra” din ultimul act. N-o uit pe Musetta Zitei Várady, cu voce strălucitoare şi penetrantă, exact genul de eroină dorit de compozitor.
La pupitrul ansamblurilor Operei, Péter Halász a condus cu autoritate şi competenţă.
În ideea cu care am deschis cronica, nu pot să nu remarc, axiomatic, numărul mare al instrumentiştilor şi coriştilor, ca şi al interpreţilor din rolurile principale şi comprimare, „încadraţi” la Opera Maghiară de Stat. Cât pentru a susţine seară de seară spectacole în două săli. Instituţia lirică din Budapesta este dimensionată pe măsură.
Se încarcă comentariile...
