Muşcături din marele măr – Poveşti din New York

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Nu îi fotografia pe tipii ăia doi. E prea riscant”, îmi spune amicul meu care locuieşte chiar în Bronx. “Ori sunt drogaţi, ori caută droguri. Oricum ai da-o, nu e bine”.

Am făcut fotografia până la urmă, ţinând camera în dreptul pieptului şi uitându-mă în altă parte (ceea ce se vede aici e variantă „€œdecupată”, ar fi fost prea riscant să o fac de aproape, oricum îmi forţasem deja norocul). Practic am fotografiat la întâmplare. Spre norocul meu am reuşit să îi prind în cadru. Când au trecut pe lângă mine, tipul cu bâta de baseball a spus ceva. L-am văzut cu coadă ochiului în timp ce mă uităm la puştii de pe terenul de baschet din faţa mea, încercând să par dezinteresat. Nu am înţeles nimic. Era mai mult o bolboroseală incoerentă, într-un amestec de spaniolă şi engleză. În cele din urmă au trecut mai departe.

“Cu mine vorbea?”

“Da. Îi lăsăm să se depărteze mai mult si dupa aceea plecăm şi noi”, a spus amicul meu.

Decizie înţeleaptă, mergeam în aceeaşi direcţie cu ei. Zis şi făcut. După 50 de metri am virat la dreapta, moment în care am auzit nişte pocnituri metalice. Foarte puternice. Am întors capul. Tipul cu bâta de baseball începuse, din senin, să lovească stâlpii de iluminat. Ţinând cont de cât de letargic şi tărăgănat se mişcase până atunci, forţa cu care izbea era şocantă. Deşi erau din metal şi păreau foarte solizi, stâlpii se cutremurau. Izbea cu atâta putere, încât mă aşteptăm din moment în moment să se rupă, fie bâta, fie stâlpul, fie braţele omului. Puţin mai în faţă opreşte o maşină. Un tip între două vârste coboară din maşină şi dă să închidă portiera. Omul cu bâta de baseball îl vede şi se năpusteşte asupra lui, cu bâta ridicată. Omul din maşină se fereşte. Nu era cazul. Bâta nu coboară. Era un atac mimat. Atacul mimat se repetă de încă două-trei ori. Omul din maşină e cu mâinile sus, zâmbind calm. Îi spune ceva. Tipul cu bâta se linişteşte. Apoi se îmbrăţişează.

Bronx  - 18 martie, 2.11 PM

image
image

Într-o zi, când o să mă vedeţi la TV o să spuneţi – Hei, îmi amintesc de puştiul ăla! L-am văzut cum dansa ca un nebun în metrou.- O să vă aduceţi aminte de mine! Multumesc doamnelor şi domnilor!” Toate acestea spuse cu un zâmbet sincer şi luminos, depăşit doar de ochii stăpâniţi de o sclipire jucăuşă, întâlnită doar la omul care face ceea ce iubeşte. Aşa şi-a încheiat numărul de dans din vagonul de metrou. Cu câteva momente în urmă era peste tot. Pe podea, pe barele de metal, pe tavan, pe uşi. Era că o minge de energie fără oase (în engleză sună mai bine a€“ boneless ball of energy). Trenul era în mişcare, vagonul era populat, şi cu toate acestea nu şi-a pierdut echilibrul nici măcar o dată şi nu a atins vreun pasager. Femeia nu e impresionată.

La metrou – 10 decembrie, 6.44PM

image

 L-am văzut de câteva ori în staţii diferite din Queens. Stătea liniştit în cabina lui şi îi zâmbea fiecărui om cu care intra în contact vizual. Chiar şi când era singur şi staţia era pustie avea o umbră de zâmbet pe chip.
 
   -  De ce zâmbeşti tot timpul?
 
   - Tot timpul?! M-ai mai văzut până acum?
 
   - Da, de câteva ori. Zâmbeşti tot timpul. De ce?

 
Avea un accent imposibil. Cu siguranţă mi-a spus mai multe lucruri, dar am reuşit să înţeleg doar primele cuvinte :
 
 -  Do you believe in God? (Crezi în Dumnezeu? - n.r.)

52st Lincoln Subway Station -  16 decembrie, 8.23PM

image

“Lasă-mă pe mine să îţi spun cand e safe (n.r. – în siguranţă) să faci fotografii. Acum n-a fost safe.”

“Iar n-a fost safe? De ce? Am făcut fotografia din spate şi am ţinut camera la piept. Din nou.”

“În primul rând, omul avea un vibe foarte neprietenos, nu ştiu dacă ai simţit”

“Am simţit. Dar nu ne vede”

“Cand s-a uitat în dreapta, practic i-a salutat pe oamenii ăia din auto-shop. Se cunosc. Ei te-au văzut când ai făcut fotografia. Oricare dintre ei putea să iasă şi să îi spună că omul din spatele lui i-a făcut o fotografie”

“Şi?”

“Vrem să evităm asta”

Omul avea în jur de 2 metri. Iar cainele nu era un pudel. 

Bronx –  18 martie,  1.58PM

image

O femeie frumoasă, de culoare, trece strada ţinând în braţe un buchet mare de flori. Plânge. Se opreşte în colţul intersecţiei şi se uită încet în toate direcţiile. Apoi ridică privirea spre cer. O secundă, două. Un om fără adăpost trece pe lângă ea. Şi el plânge. Femeia îl vede. Îi pune buchetul în braţe şi pleacă. Omul se uită la flori. Apoi se uită după femeie. Apoi priveşte în jur, la fel cum făcuse femeia cu câteva momente mai devreme. În apropiere se află o biserică, cu statuia fecioarei Maria într-un colţ. Omul se duce şi îi pune buchetul în braţe. Apoi pleacă. Nu mai plânge.

Manhattan – 29 noiembrie, 3.11PM

image

Când m-a văzut făcând fotografii zidului din spatele său a început să vorbească cu prietenii lui motociclişti, care aveau o înfăţişare foarte asemănătoare. Era clar că nu le plăcea ce făceam. M-am dus la el şi i-am întins mâna:
 
 - Hei omule, îmi plac ochelarii tăi Oakleys! Am avut şi eu o pereche exact ca ai tăi (Nu minţeam).
 
 S-a uitat puţin la mine, apoi mi-a strâns mână. S-a relaxat puţin. Eu m-am relaxat mai mult. Aveam nevoie
 
 -  Înseamnă că te pricepi la ochelari, omule!
 
 -  Mulţumesc! Şi tu. Te deranjează dacă îţi fac o fotografie lângă motociclete?
 

 Relaxarea a dispărut din nou. Nu era cea mai fericită propunere pe care o primise în ziua aceea.
 
 -  Te rog, oamenii din Europa vor să ştie cum arată un motociclist adevărat din Bronx!
 
 Asta i-a plăcut.
 
 -  Eşti din Europa?
 
 -  Da, România.

 
 S-a uitat în direcţia prietenilor săi. Apoi la mine. A zâmbit
 
 - Ok. Hai

Bronx – 18 martie,  2.01PM

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite